muntenia

Am ieşit din pădure şi am trecut de urcarea cea mai grea. Până acum, urcarea a fost pieptiş, iar în stânga şi în dreapta se vedeau râpe. Suntem într-o poiană largă, ne-am relaxat şi putem să admirăm priveliştea spre Valea Călineştiului, spre Odăile de pe muchie şi spre vârful Cozia. Ne întrebăm, cu sau fără cuvinte, dacă am fi reuşit să urcăm pe jos. Caii au fost foarte cuminţi, ne-au preluat de la baza muntelui şi ne-au depus aici, în vârf, fără prea multe întrebări. Ne întâmpină câinii de la stână şi băciţa Elena în uşa odăiţei transformată în stână. Afară e patul baciului, în stânga e celariul – locul în care se întâmpla magia cu tot felul de brânzeturi şi produse din lapte şi în dreapta e pridvorul şi camera de dormit, cu sobă.

Priveliştea de la stână, mirosul de brânză şi de zer îmi sunt familiare. Bunicul mergea cu oile, aşa că vacanţele din şcoala primară le petreceam la stână, în Parâng, acolo unde e acum staţiunea Rânca. Aveam curent, însă restul obiceiurilor se păstrau cu sfinţenie de pe vremea stră-străbunicilor: băciţele se ocupau cu produsele din lapte (smântânit, dat cheag, tăiatul caşului, urditul zerului, bătut untul la putinei) şi ciobanii aveau grijă de oi, vaci şi câini. Uneori, când terminau cu trebăluitul, băciţele dădeau drumul la radio şi încingeau o horă sau o învârtită în stână. Atâta vitalitate, atâta drag de muzică şi joc n-am văzut în altă parte. Se vedea în ochii lor bucuria când se prindeau în horă şi jucau de se ridica praful în urma opincilor lor.

Pe atunci încă se îmbrăcau în cămeşă, ie – portul popular de lucru. Şi eu ştiam că e costum ungurenesc, păstrat de la stră-străbunicii care au trecut munţii de la Jina.  Eram din neam de ciobani din tată în fiu şi asta era o mândrie mare la stână, deşi la mama se cam rupsese firul, iar la mine era şi mai subţire nădejdea. Târziu am început să asociez numele satelor prin care treceam cu “ungureni” sau “ungurenesc”: Căpăţânenii Ungureni, Albeştii Ungureni, Oeştii Ungureni în Argeş. Şi lângă aceste sate erau Căpăţânenii şi Oeştii Pământeni. La Novaci, unde ciobănea bunicul, avem Novaci Români şi Novaci Străini.

Cine sunt ungurenii?

“Străinii”, “Ungurenii” sunt stră-străbunicii noştri care au trecut munţii dinspre Sibiu, la mijlocul secolului XVIII, alungaţi de stăpânirea austro-ungară care le impunea taxe foarte mari şi îi forţa să renunţe la ortodoxie. Au ajuns în arealul Subcarpaţilor Getici, în Podişul Mehedinţi, în depresiunea Loviştei şi în lunca Jiului şi şi-au păstrat obiceiurile şi portul. În urma acestei mişcări, Alexandru Ipsilanti, din solidaritate cu românii fugiţi din Transilvania, promulga în 1776 două “ispravnicate de ungureni”, acte fiscale care permiteau refugiaţilor să nu plătească nici o taxă sau impozit (sa fie cu toutul nedajnici) timp de şase luni, cât aveau nevoie ca să se stabilească în Valahia.

În lucrările de cercetare de la începutul secolului XX (N. M. Popp, 1933, 1940; I. Conea, 1939, ş.a) se arată că “în sectorul Subcarpaţilor Getici s-au conturat numeroase nuclee de aşezări cu imigranţi transilvăneni, numiţi de către populaţia băstinaşă cu apelativul de „ungureni” pentru că proveneau din teritorul aflat sub ocupaţie ungară şi austro-ungară.”

Ungurenii sunt cât se poate de români, cât se poate de ortodocşi şi cât se poate de asemănători în mentalul păstoresc. “Structura spaţiului mental „ungurenesc” respectă alcătuirea spaţiului mental românesc, luând acea formă piramidală în care baza sau fundamentul este reprezentată de pământ, căruia îi urmează în conştiinţa umană casa (gospodăria), apoi neamul identificat prin familie, dar şi etnie, ca la nivelul următor să fie plasată cutuma, lege nescrisă marcată de obiceiuri, tradiţii, folclor, urmată de mit, rod al explicării fenomenelor neînţelese de om cărora le atribuie valenţe supranaturale, iar în vârful piramidei este plasată Divinitatea care veghează asupra tuturor” (P. Cocean, 2005, preluare din teza L. F. Popa, 2012).

Şi pentru băciţa Elena de la stână şi pentru bunicul meu şi pentru bunicul şi străbunicul Adrianei, gazda noastră din excursia de la Ponoarele, sunt importante toate aceste lucruri, în aceeaşi ordine.

De unde veneau şi unde s-au aşezat?

Străbunicul Adrianei, Dumitru Suciu, născut pe 25 iunie 1902 în Poiana Sibiului, raionul Sebeş a trecut, copil fiind, cu oile în transhumanţă prin regiunea Plaiul Cloşani. Mai târziu, datorită vremurilor vitrege din Transilvania, s-a stabilit aici, în Bratilov, unde a cunoscut-o pe Ana, cea care i-a devenit soţie. Li se spunea “poenari” sau “ungureni” şi erau recunoscuţi de restul sătenilor după obiceiuri şi portul ungurenesc.

Dumitru Suciu a fost membru fondator şi membru în comitetul de conducere al Uniunii Oierilor, asociaţie formată de oieri pentru oieri şi drepturile lor. În perioada interbelică organizau întâlniri şi aveau o revistă lunară numită “Stâna”, unde străbunicul Suciu trimitea poezii. Avea şi abonament la “Neamul românesc” şi era atât de pasionat de oamenii de cultură ai vremii, încât la 25 de ani i-a trimis un ciumag sculptat lui Nicolae Iorga. Marele istoric îi răspunde cu o scrisoare de mulţumire, câteva cărţi de sculptură şi un exemplar din “Istoria Românilor”.

“Scumpe domnule Dumitru Suciu,

Am primit frumosul dumitale dar, pe care-l arăt cu mândrie românească oricui mă vizitează. Îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine.
Am spus să ţi se trimită câteva cărţi care te-ar interesa.

Primeşte, te rog, salutările mele.

N. Iorga”

Aşadar, Dumitru Suciu a trecut munţii de la Poiana Sibiului tocmai la Bratilov, străbunicii mei au venit de la Jina la Novaci, străbunicii familiei Handolescu au venit de la Sălişte şi Vinerea la Vaideeni. Sate de păstori răsfirate peste tot, în funcţie de cunoştinţele ciobanilor veniţi în transhumanţă, de locurile care i-au primit şi de drăguţele pe care le întâlniseră la Nedei.

Cercetările (L. F. Popa, 2012) arată că din depresiunea Făgăraşului a emigrat un mare număr de populaţie de la Avrig, Porumbacu, Corbi, Viştea, Arpaşu, Ucea, Sâmbăta şi Recea şi s-au stabilit în principal la est de Olt (Valea Mare-Pravăţ, Mioarele, Lereşti, Câmpulung Muscel, Albeştii de Muscel, Godeni; Poienari de Muscel, Berevoieşti, Corbi, Domneşti, Brăduleţ, Arefu, Corbeni, Albeşti de Argeş; Cicăneşti, Sălătrucu, Şuici, Cepari, Sălătrucel, Berislăveşti, Runcu şi Băbeni).

Apoi din depresiunea Sibiului, de la Jina, Poiana, Rod, Tilişca, Sălişte, Sibiel, Gura Râului, Răşinari, Mohu, Veştem, Miercurea Sibiului au emigrat străbunici şi stră-străbunici şi în vestul şi în estul Oltului pentru că acest areal a fost un rezervor de populaţie, majoritar păstori cu număr mare de animale ce aveau nevoie de o suprafaţă însemnată de pajişti alpine. La vest de Olt întâlnim satele ungureneşti Vaideeni, Polovragi, Baia de Fier şi Bumbeşti-Piţic, Novaci, Crasna, Bengeşti-Ciocadia şi Săcelu, Schela, Bâlteni, Stăneşti, Runcu Peştişani, Tismana, Padeş, Dăneşti.

Cercetătorii şi lăzile de zestre demonstrează că cel mai bine s-a conservat specificul transilvănean în aşezările „ungureneşti” (Corbi, Băbeni, Vaideeni, Polovragi, Novaci, Crasna) în care cei care le-au întemeiat au provenit în număr mare din depresiunea Sibiului.

Cum recunoaştem portul ungurenesc?

“La bărbaţi, costumul popular ungurenesc este alcătuit din: cămaşă cu cruce în faţă şi spate (barburi), executată după tehnici moderne, dar mai există pe alocuri, prin lăzile de zestre ale bătrânilor şi modele vechi, apoi ilic sau vestă din postav negru, bituşă – cojoc lucrat din piei de miel (iarna), brâu lat (chimir – din piele), cioareci (iţari), opinci sau cizme, pălarie mică mocănescă (clop), căciulă de miel cu calotă înălţată şi fundul rotund.” (L. F. Popa, 2012)

“Costumul femeiesc se compune din: basma, cămaşă cusută cu aţă neagră (arnici, mătase), vestă din catifea neagră sau stofă, bituşe sau pieptar din blană cu broderii de culori diferite şi ornamente florale sau geometrice, fustă de culoare albă care se plisează mărunt, şoarţe negre ţesute din lână, brăcirile lucrate în război din fire multicolore, opinci sau cizme.”  (L. F. Popa, 2012)

Dar mâncarea?

E imposibil să ajungi în sate de ungureni şi poenari şi să nu întâlneşti ciorba de oaie, tocanul de oaie, balmoşul, bulzul sau pâine cu pisătură, varză cu pisătură (slănină tocată mărunt cu ceapă). Le găsim şi la festivalurile folclorice locale, organizate pe spuza vechilor nedei (târguri păstoreşti).

Oaze de tradiţie

Căsuţa în care ne-au primit muma Victoriţa şi bunicul Ion Suciu, bunicii Adrianei, are peste 100 de ani şi e în Bratilov, sat care acum face parte din Baia de Aramă.

În odaia bună a soţilor Suciu am iubit repede costume cu alb şi negru din Mărginimea Sibiului, costume pe marchizet de la Gorj, covoare, săcuie ţesute la război şi ciumege sculptate în corn şi paltin de domnii Suciu. În imagine e bunicul Ion, oferindu-mi cartea care conţine poeziile şi cugetările străbunicului Dumitru şi o bună parte din istoria familiei.

Oierii îşi păstrează şi acum identitatea atât în privinţa costumului popular cât şi al tradiţiilor. Au reuşit chiar să imprime comunităţilor locale vecine obiceiurile şi modul lor de viaţă. “Pământenii” au fost influenţaţi de “străini”, iar în privinţa costumului popular a fost doar într-o direcţie, aceea a portului popular ungurenesc.

Mergeţi în casele ungurenilor, poenarilor, de o parte şi de alta munţilor. Poartă cu ei mândria şi dorul străbunilor şi au ce povesti.

***

Noi mergem la Bratilov, Novaci, Vaideeni, Horezu în Micul Tur al Olteniei şi în Ţara Loviştei la cai. Haideţi cu noi să îi cunoaştem de aproape pe ungureni, să le mâncăm bucatele şi să le ascultăm poveştile!

Documentare şi fotografii

Teza de doctorat MIGRAŢIILE TRANSILVĂNENE ÎN SUBCARPAŢII GETICI. STUDIU DE GEOGRAFIE ISTORICĂ, Prof. Dr. Lăcrămioara Florinela POPA, 2012, UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, Cluj-Napoca

Fotografii Claudiu Neţoiu, Mihăilă Gabriel Alexandru, Mihaela Dincă Photography, Gabriela Solomon