Ne place să mergem la Odăi în fiecare anotimp, să ne bucurăm de natură şi de plimbările agale sau în viteză, din şa.
Ne place să mergem la Odăi în fiecare anotimp, să ne bucurăm de natură şi de plimbările agale sau în viteză, din şa.
E trecut bine de ora 8, lumina a scăzut simțitor și noi nu știm unde suntem.
Tocmai am lăsat în urmă creasta împădurită a dealului, am coborât un povârniș care s-a lăsat cu scărițe rămase în pom și urmăm o potecă pe care n-o știm, dar despre care bănuim unde duce: acasă.
De pe Vârful Pripor am decis să o luăm la dreapta și să scurtăm drumul trecând un deal. Om, cal, om, cal, mânz, om, cal, om cal, mânz – iată-ne în șir indian, pășind cu atenție printre urzici, făcându-ne loc printre crengile căzute și pietrele ieșite din pământ ca măselele roase ale unui uriaș.
“Cine urcă pe jos n-are cal și cine coboară pe cal n-are cap!” spune o vorbă. Nu se cade ca pe aici să călărim, așa că mergem în fața cailor, trăgându-i de dârlogi. Luminiș, pâlc de pomi, luminiș, pâlc de pomi, stânga, dreapta, stânga, dreapta și iată-ne într-o mare de ferigi. Sunt înalte cât noi și în față văd șirul indian cum își croiește drum printre tufe.
Înaintaz încet pe pantă, între Paco, care se afla în spatele meu și Lina, mânzul ei, care se află în față. Paco se mai oprește fără motiv și trebuie să trag cu răspundere de dârlogi ca să se urnească iar Lina, la două luni și un pic, moștenește încăpățânarea mamei ei. Prinsă între doi cai, între “Hai, Paco!” și “Mișcă-te, Lina!”, vorbele îmi ies nerăbdătoare, ușor iritate, dar adevărul e că situația mă încântă. Parcă suntem niște exploratori care taie drum într-o pădure tropicală virgină. Suntem primii care păsesc pe aici, noi și caii noștri. Iar stângăciile mânzului mă amuză.
Mă uit în față și o văd pe Claudia cu un zâmbet larg, care se întinde proverbial de la o ureche la cealaltă:
– Vezi? Aventurăăă!!
Peste ani, când alte lucruri vor fi demult uitate, îmi voi aminti de lanul ăsta de ferigi, de Paco care îmi suflă în ceafă, de Lina care îmi blochează drumul, de Jac care a trecut galopând pe lângă mine, îmbrâncindu-mă în lateral, de senzația de nou, de explorator, și de zâmbetul Claudiei, care le cuprindea pe toate. Trapul? Durerea? Nici măcar amintire nu vor fi.
***
Planul nostru mare este un tur al Olteniei călare. Planul nostru mai mic este să vă învăţăm pas, trap şi galop în mai multe iteraţii la Odăi. Iar dacă vreţi doar “one-shot”, vă puteţi alege una dintre excursiile la călărie de anul viitor. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!
Sunt înfășurată în două rânduri de haine și în sacul de dormit rezistent la 5 grade. Îmi spun că data viitoare o să îmi aduc unul mai gros și înjur în barbă natura și chemarea ei.
Asta înseamnă că va trebui să mă deznod din sac, să mai iau ceva haine pe mine, să ocolesc câteva trupuri adormite și să pășeșc fără zgomot pe dușumeaua de lemn a căbănuței. Pâș-pâș în bocanci pe scara de lemn și trezesc cel puțin două persoane.
Dincolo de ușă mijesc zorile. Toată Valea Călineștiului e sub negură și cerul strălucește de albastru. Uit cu totul de nevoile fiziologice (afară e mai cald) și mă pun pe fotografiat. Aș avea nevoie de un trepied cu care să fac un timelapse către vale. S-ar vedea cum se ridică negura, cum se ivește pădurea și cum verdele devine din ce în ce mai puternic în lumina soarelui.
E a doua vizită la Odăi. Suntem într-un sat care își păstrează aspectul de pe la 1500, gătim la vatră, facem duș la lumina lunii și ne bucurăm de liniște. Aflăm de la Mircea Onică, gazda noastră pasionată de istoria locului, că “în Evul Mediu timpuriu, din cauza invadatorilor, dar şi pentru că valea îngustă a Oltului nu permitea oamenilor destul teren agricol, localnicii din regiune s-au urcat în munţii Lotrului. Aici, în inima masivului, la peste 800 de metri, pe toţi versanţii cu deschidere sudică, în lumina soarelui, au desţelenit locul, fie prin ardere, fie cu securea, pădurile de fagi şi conifere dispărând, în locul lor apărând un sat – Odăi.” Mircea a moştenit de la părinţi “odaia mică”, veche de aproape o sută de ani şi a construit cu forţe proprii “odaia mare” – cea în care am dormit noi. Vrea să arate lumii cum se trăieşte simplu şi cât de mult contează să ne reconectăm cu natura şi cu animalele.
Pe la 8 începe timid ritualul trezirii. Mircea a făcut deja focul şi pune de cafea, Măriuca aduce bunătăţi pentru micul dejun, iar colegele mele de excursie vin către cişmea. Avem apă rece ca gheaţa sau un butoiaş cu apă fierbinte pentru cei care nu vor să se trezească din prima. Avem cafea sau ceai; omletă cu jambon de casă sau cu ardei şi ceapă, după reţeta Florinei. Luăm micul dejun la soare, privind din când în când spectacolul văii.
Alexandra a plecat după cai şi acum se întoarce triumfătoare cu Murgu, căpetenia micii herghelii. Alexandra şi Măriuca sunt fiicele lui Mircea şi antrenoarele noastre în ale călăriei. S-au urcat prima oară pe cal când aveau 3-4 ani şi au învăţat singure să se ţină în şa. Măriuca povesteşte că îşi puneau un scaun ca să ajungă să se urce pe mama lui Murgu. Uneori cădeau fix sub picioarele iepei şi ea le ocolea. Alexandrei i se luminează faţa când povesteşte despre primul ei galop. Avea 3 ani şi era în braţele lui Mircea, cutreierând văile. Acum ne învaţă pe noi cum să ne ţinem drepte în şa, cum să dăm comenzile şi cum să fim ferme ca să ne asculte caii. Dacă se plictiseşte, se urcă pe Murgu şi dă 2 ture la galop, de exemplificare. Fetele sunt îndrăgostite de cai, aşa că au luat lecţii pentru a-şi îmbunătăţi tehnica de călărie, au învăţat să dreseze şi se antrenează şi pentru acrobaţii.
Astăzi plecăm într-o plimbare mai lungă, spre culmea Priporului. Avem 6 cai şi suntem 10, aşa că vom face cu rândul. Alexandra şi o altă colegă o iau pe scurtătură către culme, iar eu şi Măriuca ne urcăm pe crupele lui Fulger şi Bongo. Procedura e cam aşa: Mihaela îşi scoate piciorul din scăriţa dreaptă, eu folosesc scăriţa şi mă opintesc în şa ca să mă aburc în spatele ei pe cal. Redau scăriţa, o îmbrăţişez cu patos şi pornim.
Urcăm pe un drum forestier şi în dreapta avem valea şi soarele. Cu cât panta e mai abruptă cu atât o îmbrăţişez mai mult pe Mihaela. Mă străduiesc să nu alunec, să nu mă lovesc de şa şi să ignor efortul pe care îl face Fulger cu doi călăreţi. Urmează o porţiune de drum îngustă, o scurtătură către golul alpin, aşa că ne dăm jos şi luăm caii de căpăstru. Golul alpin pare pictat din manualul de geografie – iarbă, jnepeniş, cimbrişor. De sus de tot vedem culmile Meridionalilor: Lotrului, Căpăţânii, Făgăraş. Măriuca încearcă să facă faţă întrebărilor.
Pauza de privit şi de poze ne prieşte şi nouă şi cailor. E cald, picioarele ni s-au transformat în nişte paranteze, dar avem toate un zâmbet larg. Suntem sus de tot, am cucerit poiana şi cu fiecare pas al calului am cucerit şi o bucăţică din noi. Pentru că am învăţat să avem încredere.
——————————
Următoarea plecare la Odăi o să fie pe 17 – 19 aprilie. Detalii și înscrieri aici
Dacă vi s-a făcut teamă citind articolul de mai sus, am câteva liniştiri:
Dacă vi s-a făcut teamă citind articolul de mai sus, am câteva liniştiri:
- Odaia nouă are acum sobă şi este izolată, deci vom dormi pe moale şi la cald.
- Tura descrisă mai sus nu face parte din excursia pentru începători; vă veţi bucura de febră musculară, dar în cantităţi mici.
- Cei care vor să descopere doar locul şi liniştea, nu şi călăria, sunt bineveniţi. Mai mulţi cai pentru noi!
- Odăi nu există pe googlemaps. Vom merge aproape 10 km pe drum neasfaltat, intrând de pe E81, şoseaua care străbate Valea Oltului unind Râmnicu Vâlcea de Sibiu, şi urmărind Valea Călineştiului.
Recent Comments