arheolog

Cred că există două tipuri de entuziasm.

Entuziasmul de tip mocnit, care nu se prea vede în afară dar e acolo, înăuntrul tău, și arde precum jarul. Îți dă căldură zilnic, îl simți zilnic.

Celălalt tip de entuziasm este precum explozia neașteptată a unui vulcan. Se vede (adica îl văd și ceilalți), se simte de la 5 metri, ai un zambet mare – a la pisica Cheshire – pe toată fața și  uneori se lasă și cu brațe întinse în sus, cu țopăieli, strigăte etc. E de o intensitate mare dar nu durează mult.

Gândul că o să mă întorc pe șantierul arheologic de la cetățuia Ardeu îmi dă un entuziasm de tip 1 (ha! nu știu de ce vorbesc de el de parcă ar fi diabetul de tip 1). O să-l consider în schimb un ghem din care o să extrag, rând pe rând, motive de bucurie așa cum alții extrag ațe.

1. Posibilitatea de a săpa într-un sit arheologhic

Nu e o glumă, nu ne prefacem, nu e ca și cum mi se dă ceva de făcut ca să nu mă plictisesc. Sunt în sit, pe lângă mine sunt arheologi sau voluntari cu experiență și, cot la cot, pe vine sau în genunchi, dăm deoparte pământul. Cu grijă și atenție, căci deși amatorii (a se citi subsemnata) se gândesc la obiecte mari, care pot fi zărite, deosebite cu usurință, cei vechi ai meseriei se uită după obiecte mici, mici precum monede și mărgeluțe. Da, în Antichitate existau meșteri care făceau podoabe mici, delicate. Lucrau cu metale dar și cu sticlă și la Ardeu s-au descoperit biluțe (mărgele) care, în ochii muritorilor de rând, ar fi trecut drept bucăți de pământ.

2. Descoperirile

La Ardeu am văzut fibule. Mai văzusem și în muzee obiectele astea de metal, un fel de agrafe- ace de siguranță antice care aveau rolul de a ține laolaltă hainele purtate pe atunci. Dar e altceva să ai pe cineva în față și să țină obiectul ăsta în mână. Și să-ți spună cum l-a găsit.

Tot la Ardeu am aflat că biberonul este un instrument tare vechi. Îmi amintesc că am întrebat cum de știau că este un biberon. Mi-au explicat forma lui și mi-au spus că nu știu sigur, dar că altă întrebuințare pentru acel vas mic de ceramică, cu un cioc mic într-o parte, nu au găsit. Deci, cel mai probabil e un biberon.

3. Poveștile de la focul de tabără 

Probabil că cele mai savuroase povești sunt cele spuse în pauze: la o țigară, în timp ce se prepară masa, seara, la foc.

Așa am aflat că sunt arheologi care lucrează la suprafață și arheologi care lucrează în subteran (în mine, de exemplu). Cei care lucrează la suprafață găsesc adesea cioburi, bucăți de ceramica, dar se bucura foarte mult când găsesc, de exemplu, o bucată de lemn. La arheologii care lucrează în subteran, lucrurile stau invers; datorita mediului și a temperaturii relativ constante, lemnul se conservă foarte bine, rezistând milenii, pe când bucățile de ceramică sunt foarte rare. Fiecare specializare cu bucuriile ei.

Sau faptul că un neam migrator și-a îngropat o prințesă într-o toaletă romană. Bine, toaleta nu mai era folosită de câteva sute de ani, dar arăta impunator și “barbarii” au considerat că e loc bun de veci. (Îmi scapă localitatea, dar știu că e undeva în Transilvania)

4. Ineditul

Era o dimineață caldă după o noapte în care plouase bine. Terminasem micul dejun, eram cu cafeaua în mână și stăteam de vorbă când un student-voluntar, care în urmă cu 20 de minute o luase încet spre șantier, se întoarce fugind de parcă o ceată de vandali era pe urmele lui. Transpirat, entuziasmat, printre gâfăieli ne ne arată o monedă romana descoperită pe drumul. Apăruse în urma ploilor din ultimele zile. Mică cât o unghie, părea nouă deși fusese emisă acum mai bine de 1700 de ani.

5. Cadrul

Îmi place că cetatea nu e la drumul mare. Adica da, este lânga drum și ajungi relativ ușor la ea, dar nu multă lume se avântă până aici pentru că nu are de ce (cel puțin asta crede ea). Oamenii se opresc la Geoagiu-Băi. Și dacă e să ajungă de la Geoagiu la Alba, o iau pe la Sebeș – mareee greșeală, căci ratează unul dintre cele mai frumoase drumuri din Ro.

Dar nu e numai drumul. Satul are vreo 30 de locuitori permanenți și termopanele sunt mult mai puține ca în alte locuri. Casele vechi, tradiționale, sunt mult mai multe ca în alte părti.

Corturile sunt puse în gospodăria unui om iar headquaters-ul șantierului arheologic se află într-o… șură.

E civilizație, dar altfel de civilizație.

6. Continuitatea 🙂

Ciudat cum “continuitate” mă duce automat cu gândul la “continuitatea daco-romană pe teritoriul României de azi”.

La Ardeu se sapă de 12 ani – 2016 este al 13-lea an ( dacă nu mă înșel). Este o activitate care se desfășoara timp de o lună în fiecare vară. Știi ca în iulie-august oamenii sunt acolo, pe metereze, știi că acel nucleu de profesioniști o să strângă în jurul lor tineri de la clasa a 8-a la ultimul an de facultate. E ca un festival fără muzică.

—

Joi seara pornim spre Ardeu. Și întâmplător mai avem un loc liber în mașina. Dacă vrei să vii, dă-ne un semn.

Credit foto: Liana Bundalici