Monthly Archives

September 2015

Rapel de 90 de metri in cascada. Testarea limitelor

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, MunteniaNo Comments
Ajungem în tabăra de corturi la lumina frontalelor. Drumul dintre Nucșoara, locul de naștere al Elisabetei Rizea și al conducătorilor grupului de partizani Haiducii Muscelului  și stâna din Gura Bândei are vreo 35 de km și multe gropi de ocolit, așa că înaintăm încet prin noapte. Suficient de încet cât să vedem un cerb traversând drumul, să ne oprim și să îl privim cum bea apă din Râul Doamnei. Noroc cu noile corturi care aproape se fac și se desfac singure, că avem timp și de socializat la foc și de gulașul pregătit de gazde la ceaun.
Valea Rea
Dimineața ne lovește priveliștea cu un fundal de wallpaper – căldarea Valea Rea e scăldată în soare și înconjurată de vârfuri de peste 2000 de metri (Vf. Rosu, Vf. Dara). Un pic mai în spate se ascund Moldoveanu și Viștea, la 2545 și 2527 de m. Suntem aproape și totuși departe (3 ore și jumătate de urcare) de acoperișul României.
2015Valea Rea_Outdoor-Events (1777)
Caldarea Zbuciumatu
Mic-dejunul campionilor, echiparea și o scurtă deplasare spre ținta noastră – cascada Zbuciumatu. Pârâul Zbuciumatu izvorăște din căldarea cu același nume și urmărește traseul de coborâre de pe Moldoveanu, traseul cu cruce albastră. Sau… traseul urmărește pârâul prin afiniș și jnepeniș. Acum 3 săptămâni am urmărit și noi traseul, pe o furtună ca-n filmele de groază. Tunetele și fulgerele ne-au prins în creastă, iar un pic mai târziu a început grindina. O oră după cerul era albastru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și noi admiram liniștiti lacurile din căldarea Galbenei și cascadele din căldarea Zbuciumatu. Cea mai înaltă, cu perete la 90 de grade pe toată înălțimea, are 90 de m. Seamănă cu un bloc de 30 de etaje pe care curge un duș rece-rece. Un bloc la care te uiți de jos în sus și ți se pare că nu se mai termină. Sau un bloc la care te uiți de sus în jos și ți se pare că vrei la mama.
Ajunși la stâna lui Burnei, considerată de munțomani cea mai frumoasă din Făgăraș, ne așezăm pentru instructaj. Mihai de la Mares Outdoor Events, partenerul nostru de aventuri, întreabă cine vrea o tură de rapel de încălzire. Rapelul este un termen tehnic binecunoscut alpiniștilor; înseamnă coborârea unui perete abrupt folosind un sistem de coardă dublă. Astfel, asigurăm coborârea celor mai dificile pasaje cu maximum de securitate: o coardă o folosește cel care coboară, el fiind responsabil de ritmul coborârii și o coardă o folosește cel care asigură, astfel încât dacă cel care coboară pățește ceva, cel care asigură îl ține și, eventual, trimite pe cineva să îl ajute.
 2015Valea Rea_Outdoor-Events (1670)
Vreo 7 dintre noi optează pentru tura de încălzire. Ceilalți se uită fascinați la cascadă. Se aude sunetul până la noi, dar situația nu pare îngrijorătoare. Cascada pare micuță de aici (e în depărtare și parțial ascunsă de brazi), e cald (28 de grade resimțite ca 40 în costumul de neopren), și lumea face glume. Dacă te încumeți către baza cascadei situația se schimbă. O urcare pieptiș de 200 – 300 de m te face să gâfâi și să te agăți de rădăcini, iar intrarea în pădure te face să simți cum scade temperatura. Ajungi aproape de bază, traversezi pârâul și analizezi din nou. Aici vuietul apei e înspăimântător, nu auzi ce țipă cineva de la 2m. Cascada e pe versantul nordic, așa că n-o vede niciodată soarele. Simți răcoare mai întâi și apoi frigul și umezeala în oase. Vaporii cascadei te înconjoară și te udă fără să te prinzi. Începi să dârdâi înainte să te uiți în sus și să amețești de la înălțime și de la furia apei.
Primul curajos e deja pe coardă. Vivi coboară încet, pe un traseu mai ferit de apă. Noi, cârcotași, zicem că nu e chiar coborâre prin cascadă, dar nu terminăm gândul și apare Ionuț. Coarda lui e chiar pe mijlocul cascadei, se vede cum apa i se lovește de cască și cum el coboară cu mișcări de expert. Sare pe stânca alunecoasă, dă drumul rapid la coardă și în câteva momente e lângă noi. 90 de m coborâți în 3 minute. Pe potecă faci aceeași coborâre în 45 de minute, iar noi, oamenii normali, facem 10 – 15 minute pe coardă. Și Ionuț e normal. E micuț și trece pe lângă noi cu mișcări sigure, dar nimic din mișcările lui nu trădează faptul că normalul lui înseamnă alergare montană de performanță, ski de tură, lotul României de alpinism și participări la concursuri internaționale. Cât ne-am bălăcit noi în cascadă (vreo 8 ore), Ionuț a urcat de 6 ori până la cascadă și a coborât de 3 ori în rapel, pe coardă și de 3 ori pe potecă. Fiecare coborâre în rapel a fost un spectacol pentru noi și pentru drumeții de pe traseul spre Moldoveanu.
 Cascada Zbuciumatu rapel
După întâlnirea cu cascada în partea de jos, urmează și întâlnirea în partea de sus. Urcarea de jos, din poteca de la stâna lui Burnei, este de 40 – 50 de minute, tot pieptiș, de la 1400 de m până la 1700 de m. Cu o traversare pe o potecă unde abia ne încape piciorul, două momente de rapel ușor și câteva momente de pauză, suntem mai aproape de locul faptei. Apa vine cu furie de sus, formează o marmită și apoi își continuă coborârea. De văzut n-o mai văd, dar mi-o imaginez. Și imaginația lucrează în tandem cu gândurile: cum o să-mi agăț viața într-o coardă de 100 de m, cum o să îmi las viața în mâinile lui Ionuț, care ne asigură cu a doua coardă, cum e greu să îmi aud gândurile, d-apăi să mai aud indicațiile sau să strig după ajutor. Încep să simt cât de rece e apa (mi-au înghețat deja picioarele după traversarea pârâului) și ajung la mine frigul și bătaia vaporilor de apă.
În timp ce mă lupt cu gândurile îl văd pe Ionuț trăgând cu putere de coarda de asigurare – coarda are 100 de m și e grea și așa, dar acum are 100 de m îmbibați de apă. Înseamnă că una din colegele noastre a ajuns la baza cascadei și că urmez eu. Mă aşez cu faţa spre perete, Ionuţ aranjează coarda de rapel pe mâna dreaptă, mă asigură cu a doua coardă şi îmi urează succes. Pot să plec, doar că nu vreau să plec. Şi în câteva secunde mă prind că nici nu pot. Coarda cu care ar trebui sa dictez ritmul coborârii este şi ea trasă de apă, aşa că în loc să o ţin trebuie să o trag ca să cobor. O dată, de 2 ori, de 3 ori, deja mă doare mâna. Trag coarda cu mâna dreaptă şi o împing cu stânga. Îmi doresc să cobor repede şi în sărituri, însă dacă nu trag de coardă cu toată forţa mea nu se întâmplă nimic. Greutatea mea e mult mai mică decât forţa apei.
2015Valea Rea_Outdoor-Events (582)
Şi trag, şi trag, şi mă apropii cât mai mult de apă. Aici nu mai pot să fiu atentă doar la coardă, trebuie să fiu atentă şi la picioare. Bocancii alunecă pe mâzga de pe stâncă şi într-o clipă de neatenţie pot să mă rotesc şi să lovesc peretele binişor. Coarda mă forţează să ies un pic din apa, dar peretele e la fel de ud şi neprietenos. Lumea de jos îmi face semn să revin la cascada. E mai spectaculos, înţeleg. Ajung într-un punct mai jos, mă echilibrez şi trag din nou de coarda care se agăţase de o rădăcină. Abia ultimii 10 metri seamănă cu un rapel obişnuit. Coarda glisează, simt apa care mă răcoreşte, ascult încurajările colegilor şi pot să mă relaxez puţin.
Mitică (colegul de lot al lui Ionuţ) mă ajută să îmi desfac carabele şi optul. Eu mă clatin pe picioare şi ajung cu chiu cu vai la poza de final. Sunt vie. Senzaţia apei care mi se scurge pe faţă, îmbrăţişarea peretelui de stâncă şi ideea că am “cucerit” cascada sunt cu mine toată noaptea şi toată ziua următoare.
***
Povestea de mai sus a fost posibilă cu ajutorul Mares Outdoor Events (Mihai, Ionuţ şi Mitică), fotografiile le aparţin Mihaelei Dincă şi Alexandrei Puşcaşu, iar dacă vreţi să vedeţi Valea Rea, căldarea Zbuciumatu sau Moldoveanu dinspre Nucşoara, daţi-ne un semn! Vă pregătim multe porţii de adrenalină pe pagina Hai cu noi!
la odai my secret romania

S-am incalecat pe-o sa…

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, OlteniaNo Comments

Ziua de sâmbătă a început ca toate zilele de la Odăi. De fapt, nu. Data trecută țin minte că m-am trezit uitându-mă la cer, deși știu că adormisem fără cer deasupra. Dar iată, printre cele două ape ale acoperișului vedeam o dungă gri deschis, care nu putea fi decât cerul. Mare mi-a fost uimirea. Acum n-a mai fost uimire, căci m-am trezit fără dungă. Între timp casa a fost izolată: cu lemn și lână de oaie, așa cum îi șade bine unei căsuțe tradiționale.

Mă extrag din sacul de dormit, pun bocancii în picioare și mă îndrept spre bucătărie – adică ies din cabană, trec în cealaltă curte, trec pe lângă Mircea, îi dau binețe…

– Să nu cumva să zici “Bună dimineața!”

– Păi nu am spus… am spus “Ziua!”

– Așa!

Mircea lucrează la un gard care să țină caii departe de viitoarea parcelă de cartofi. Aseară erau două bucăți de câte 2 m în picioare. Acum sunt vreo 10.

– Mircea, aici la tine e ca-n basme… Palatul de cleștar se face peste noapte. Numai că nu vorbim de un palat, ci de un gard!

Ajung în bucătărie. Adică în zona bucătăriei. Adică în acea arie ce conține treimea formată din masă (și bănci), dulapul cu diverse și zona de foc, cu cele două jante de camion și cele două foi de joagăr ce alcătuiesc aragazul/cuptor. Mă așez pe un buștean și caut cafeaua.

la odai my secret romania

Pe cai și pe curând

Plimbările pe cai încep după cafea, mic dejun și după ce au fost aduși caii de pe dealuri sau din livezile vecine. Și totul e simplu: îți alegi un cal, te sui în șa și trebuie să ții minte comanda de “pornit calul”, care e “Pas!” și comanda de “oprit calul”, care e un “Hoooo!” însoțit de un tras ferm de dârlogi înspre tine. Ajută dacă după comandă introduci și numele calului – face ca lucrurile să fie mai personale. Dar caii sunt o gașcă și – vorba lui Mircea – au ierarhia și balurile lor. Unul va merge primul – Murgu, întotdeauna Murgu – iar ceilalți îl vor urma conștiincios. Și aproape că nu contează dacă au sau nu în spate călăreț.

la odai my secret romania

Deci, pe cai. Vali e pe Murgu, Flori pe Bongo, Mariana pe Dochia, Iuliana pe Sasha, Ana pe Fulger și eu pe Paco. Paco e iapă, nu e cal. Și o cheamă, de fapt, Pasqualine, că a fost născută în preajma Paștelui. “Pas!” și am pornit-o cu toții pe cărare, în coasta dealului, printre gospodării, cu Vârful Cozia hăt departe în față.

Libertate, ca-n reclamele cu cowboy

Plimbarea de azi avea să fie mai lungă decât “până la stâna și înapoi”. Ajungem în drumul mare, la fagul cel gros lângă care ne-am parcat mașinile, și Măriuca, ghidul nostru, ne arată unde trebuie să ajungem:

– Vedeți golul acela din față? Acolo o să urcăm!

Un cor de “oooo” se aude din toate părţile. Pare departeeee.

Dar e bine în șa. Legănarea calului care merge la pas, vântul care bate ușor, liniștea, verdeața pomilor, susurul apei… Mă simt de parcă aș fi un cowboy dintr-o reclamă cu țigări. Nu fumez, nu sunt nici cowboy, dar simt acea senzație de libertate și de “lumea îmi aparține”. Și, cel mai important, sunt aici. Aici, călare pe Paco, urcând spre golul alpin, cu niște cai în față, alții în spate, bucurându-mă de aerul de munte, nu acasă, nu la serviciu, la nu la ce s-a întâmplat săptămâna trecută și nu la ce o să se întâmple săptămâna viitoare. E minunat prezentul ăsta!

la odai my secret romania la odai my secret romania la odai my secret romania

Minunat e și sus, pe Vârful Pripor, deși bateee un vâââââânt…. Suntem la mijlocul lui aprilie? Nu s-ar zice. Suntem la 1200 m? Doar atât?! Nu s-ar zice.

Pauză de poze și eugenii, de păscut pentru cai și de mici lecții de geografie – “Ăla-i Cozia, aștia sunt Căpățânii, fac parte din Parâng, și ăia înzăpeziți, din partea aia, sunt Munții Făgăraș”. Ooooo!

Loca latina

O oră mai târziu sunt iar pe drum. Scurtătura prin pădure și încăpățânarea lui Paco m-au obosit. Instrucțiunile erau clare: descalec, iau dârlogii în mână și merg înaintea calului. Bun, eu am princeput, dar calul?! Paco ținea să mi-o ia înainte ca un copil răsfățat. Apoi, brusc, îmi tăia calea și se oprea să mănânce de pe marginea drumului. Apoi, omu de 50 de kile (sau 54, cântarul zice că m-am îngrășat, prietenii că am slăbit), se opintea cu umărul în cal, cât să-l depărteze de tufele de pe margine, i-o lua înainte și iuțea pasul, căci calul voia să fie primul. Și reușea, și ea mă tragea pe mine, și iar se oprea în tufe. Și o luam de dârlogi și o întorceam 180 de grade și iar eram în față. Și tot așa, într-un concurs de genul “să vedem care dintre noi cedează prima”.

Sau, tactica nr 2: se oprea din mers și nu mai voia să înainteze. Degeaba trăgeam de dârlogi și “Hai, Pacoo, haaaai!”, nimic.

– Ioana, dacă vezi că nu se mișcă, trage-o în stânga sau în dreapta.

Hopaaa! Funcționează.

Am ajuns la drum, încălecăm și știm că între noi și prânz mai e circa o oră de călărit.

Câțiva metri mai încolo îi văd pe Vali și Flori cum dau pinteni cailor și o iau la trap. Eu nu vreau la trap, mi-e foarte bine la pas, mersi! Și la pas mergem o bucată de vreme. Până când Paco a mea își dă seama că e singură și că vrea să îi ajungă în urmă pe ceilalţi cai. Și începe să o ia la trap. Apoi iuțește trapul. Și lucrurile devin interesante, cel puțin. Zgâlțâitoare, cel mult. Încerc comanda de oprire dar se pare că nu m-am impus suficient în fața calului. El știe că trebuie să-i ajungă pe ceilalți din urmă, să nu se mai simtă singur, și eu învăț, rapid, pe loc, să nu mai plec la călărie fără bustieră.

Un mic infinit mai târziu – unul asezonat cu adrenalină și regrete – ajungem la fag.

 

Descălecat fără întemeiere de țară

Descalec și mă bucur să simt pământul sub picioare. Mă plimb un pic, să-l simt și mai bine. Mă uit urât la cal. Recapitulez ce s-a întâmplat în ultimele 5-7-10 minute. În micul infinit care tocmai a trecut. Parcă nu m-aș mai urca pe cal, parcă aș merge pe jos până la odaie.

Dar gașca se întregește, pauza s-a terminat și sunt îndemnată să mă sui la loc în șa. Și ascultătoare, fac asta. După o sperietură, iată-mă sus. Presupun că așa e și în viață, nu? Trebuie să treci peste obstacole, să te ridici repede, să îți înfrunți frica, să te gândești că mai e puțin până când ți se îndeplinește țelul (în cazul de față, până când se ajunge la masă).

Am descălecat și a doua oară, de data asta în curtea odăii. Și foamea ca foamea, dar există ceva mai presant de rezolvat.

– Mircea, să-mi dai, te rog,  manualul de funcționare al lui Paco că mi-a făcut niște figuri pe drum…

***

Planul nostru mare este un tur al Olteniei călare. Planul nostru mai mic este să vă învăţăm pas, trap şi galop în mai multe iteraţii la Odăi. Iar dacă vreţi doar “one-shot”, vă puteţi alege una dintre excursiile la călărie de anul viitor. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!