Monthly Archives

July 2016

Fugind de oraș, fugind înapoi la oraș

By Destinatii, MunteniaNo Comments

La 5.30 a.m. nici că-mi venea să scot nasul dintre perne, să mă îmbrac, să mă încalț, darămite să prind un taxi, să prind IR-ul de 6:00 la care aveam deja bilet și care urma să mă ducă în Bușteni. Îmi cumpărasem biletul dinainte special, știam că doar asta poate să mă dea jos din pat la ora aia, să mă facă să-mi urmez singură planul. Îmi mai făcusem program de urcat singură pe-un munte sau pe altul, și povestea se termina cu mine dimineața sub plapumă spunând că „weekendul viitor sigur, acum somn”. Nu aștepta nimeni după mine în gară, de ce m-aș sinchisi? Am reușit, însă, să sar, după multe snoozuri, să mă îmbrac în două minute, să-mi iau rucsacul făcut de seara și să prind singurul taximetrist care abia ce-și cumpăra o cafea.

Gara de Nord era tăcută la ora aia, cafeaua mea luată de la un automat slabă și puțină, ca toate cafelele de doi lei. Trenul aerisit, eu într-una din cabinele lui, mă gândeam ce mișto erau banchetele alea maro dinainte, din piele (sau ce era), așa răcoroase vara, așa bune de ațipit pe ele instant. Să fii pasăre de noapte, să te culci pe la 2 noaptea și să te trezești peste trei ore juma’ nu e cea mai bună combinație (și e mai dureros decât acum 3-4 ani, când nu dormeam deloc în noaptea dinaintea unei ture), dar ne trăim vremurile, presupun, fără să ne dăm seama. Alea în care trebuie să ții pasul, în care trebuie să faci cât mai multe în același timp, pentru c-o să ai timp de dormit pe lumea ailaltă. Alea în care-ți pică ochii-n gură, dar zâmbești totuși într-un colț, că ești în tren și ăsta e primul pas din performanța zilei.

După ce-am trecut și de performanța de a nu rata stația Bușteni (mă tot gândeam și ce amuzant trebuie să fie pentru străini să călătorească cu CFR, să fie mereu în alertă ca să nimerească stația potrivită), m-am dus să-mi cumpăr două sendvișuri, trei banane și-o sticlă de apă, ca să am pentru drum. Și o a doua cafea (la fel de leșinată) de sorbit în drumul meu spre pădure. Începeam să mă înviorez, totuși, ochii reveneau în orbite și refăceam planul în cap. Urma să ajung sus, până pe Vârful Omu. Urma să și cobor în aceeași zi, pentru că mai trecusem prin experiența statului „degeaba” acolo sus. Vremurile pe care le trăim mă strică și nu știu să împiedic asta, să pun pauză. Totul se întâmplă în viteză și orice alt ritm mi se pare straniu. Mă grăbesc prin oraș, încercând să ajung la timp pe unde am nevoie, mă agit și pe munte, pentru că am fost obișnuită cu ture de 8-10 ore pe zi (într-un caz fericit). M-am văzut intrată în pădure pe la 8:30 dimineața pe triunghi roșu și m-a lovit liniștea întreruptă doar de ciripit de păsărele, ciocănitoare ambițioase și ramuri de copaci scârțâinde. Așa dor îmi fusese. Zilnic mi se face dor de sunetele astea în București, mai mare dor de alpin, creste și jnepeni, însă pădurea e procesul „dureros”, dar și răcoros prin care trebuie să treci ca să ajungi acolo sus, unde-ți dorești. Aici fiecare insert metafora proprie. Mai bați din palme, mai scoți câte-o chițăială ca să nu-ți iasă urși în cale și-ți vezi de drum cu speranța că ceva din Universul ăsta, (sau unul paralel) o să aibă grijă de tine.

Am dat curând de un râu care curgea cu spor și am profitat ca să-mi răcoresc ceafa încinsă, fruntea transpirată, mâinile și să-mi înlocuiesc apa îmbuteliată. Am mâncat acolo o banană și-am plecat mai departe. N-am putut să stau mai mult, deși sunetul ăla de apă prelingându-se e printre cele mai liniștitoare din pădure. Mai aveam drum lung și timpul trecea. Am lăsat și o turmă de pufoșenii behăitoare în urmă, în îngrămădeala lor, una în dosul alteia, cu lătratul câinilor care vor doar băgare de seamă. M-am bucurat că n-a trebuit să mai fac eu gălăgie pentru o bucată de drum. Am început apoi să urc pe versant, să tot schimb versanții și să dau de grupuri de 5-10 oameni care coborau de la Cabana Mălăiești, la 1720 metri, unde urma să mă opresc și eu pentru a treia cafea. Până la cabană poate să-ți moară elanul și entuziasmul de câteva ori. Pădure, pădure, urcat, coborât, încă un pic de pădure. Abia față-n față cu Mălăiești poți spune c-ai coborât în căldarea de stânci și c-ai lăsat copacii în urmă. Tura asta urma să-mi spună și mie dacă-s în stare să parcurg drumul ăsta într-o zi. În capul meu avea și nu prea avea sens. De ce fac asta? De ce nu rămân la Omu măcar, ca să inspir liniștită ce-am urcat? Dar de ce-aș rămâne, n-are rost, am treabă acasă. N-am timp, n-am timp.

Ajunsesem la Mălăiești după ce un grup care era pentru prima oară în Bucegi mă pozase ca să țină minte c-au dat de-o singuratică. Făcusem trei ore juma’ până acolo (era ora 12:00), când pe marcajele de jos scria 5-6 ore. Mă rog, orele sunt gândite și pentru cei care străbat pentru prima oară traseele și trebuie să recunosc că mi-a crescut încrederea că se poate să ajung pe seară în Bușteni – până aici ieșise mai bine decât preconizasem. Terasa cabanei era plină de grupuri care-și beau cafelele, mâncau ciorbe, beau o bere sau mai multe (luni era liber, deci weekend prelungit). Cabana asta fusese primul meu traseu într-o iarnă de acum nouă ani și căldarea asta mi se pare în continuare cea mai primitoare din Bucegi. Câteodată sunt măgăruși, cai și câini care întâmpină, care acum hoinăreau, pesemne. M-am uitat lung la vechea cabană, care acum e sediu salvamont, în care-am dormit la prici prima mea noapte la înălțime, cu chitară pe fundal, cu prea mult ceai în stomac, cu ochii mari pentru munțomani care ajunseseră acolo pe colțari, deci de pe trasee mai expuse (sau interzise oficial iarna).

Am scuturat nostalgia de pe umeri și-am pornit la pas prin spatele cabanei de data asta, pe bandă galbenă, spre Lacul Țigănești (singurul lac glaciar din Bucegi), apoi spre refugiul Țigănești. Am început cu un urcuș abrupt de vreo 25 minute care te scoate printre jnepeni, apoi te invită să continui pe curbă de nivel spre lac, apoi tot mai sus, spre Omu. M-am oprit des pe bucățica aia pieptiș, nu mai fusesem pe acolo și fiecare pas îmi schimba panorama căldării din care pornisem, zăream tot mai mici oamenii de la mese, dădeam numai de ferestre pe care-aș fi vrut să le-arunc și-n fața geamului meu din oraș. Pereții erau tot mai aproape. O minunăție. Acolo începea să merite cu adevărat ridicatul meu din pat la ora 5:30. Acolo, unde vâjul începea să-și arate colții, unde Padina Crucii trona dârză după jnepeniș. Am continuat pe curbă de nivel într-un pas constant, liniar, fără să mai capăt altitudine. Relaxarea pentru care nici măcar nu trebuie să te oprești aici era, ci doar să cobori privirea și spre florile colorate care tremurau fragile în bătaia vântului. Poate că nu m-am oprit deloc la o pauză strașnică, dar am făcut multe popasuri de zece secunde în care m-am minunat iar că-s acolo sus. Am mai pus un pas pe altul și am ajuns curând și la refugiul de la Țigănești, bila metalică în alb și roșu care așteaptă să adăpostească oamenii muntelui. Pentru că m-au mai tot întreabă oameni, nu, nu sunt cabane sub cheie la care plătești șederea pentru noapte, ci priciuri la adăpost, pe care îți așezi sacul de dormit și te odihnești peste zi/noapte. Unele arată bine (precum cel de la Țigănești), altele sunt deteriorate  și pline de gunoaie lăsate de oameni.

Am trecut și de refugiu și am început urcarea pe bandă roșie spre Omu. Vântul se întețise, m-am oprit să-mi pun și geaca, (dacă până acolo mersesem în tricou) și am continuat lupta contra curentului. M-am mai oprit pe o coamă de unde aveam crestele la picioare și am zis că de asta trebuie să profit. M-am întins în iarbă cum ai sta ca să faci un îngeraș iarna în zăpadă și m-am relaxat un pic. M-am holbat la cer, apoi la creastă, apoi iar la cer, apoi la omuleții-punctulețe pe care-i vedeam în creasta de vizavi. Ce mici suntem câteodată. Nu cred c-am stat mai mult de două minute nici acolo. Chiar nu încercam să câștig vreun concurs personal, dar nu aveam stare să stau mai mult, deși pe drum îmi tot spuneam că ar fi trebuit. Dar poate fiecare corp își încarcă bateriile altfel. Poate curbele de nivel pe care-i dai și-i dai picioare, sunt, câteodată, de ajuns.Am ajuns repede și la o bucățică de Bucegi ruptă din Crai, despre care tot citisem. Adică stâncă zdravănă pe care m-am cocoțat pe ici pe colo, ca să-mi văd de drum. Se vorbiseră toate să mă întâmpine acolo sus și n-am putut decât să mă-nseninez și mai tare. Am trecut și de-un grup care poposise ascuns, pe câteva smocuri de iarbă și după alte câteva lanțuri de care m-am ajutat într-o urcare, am ajuns și-n platou. Pipota creștea. În cap nu aveam decât „Rege pe deal. Sclav în oraș. Buciumul sună cu jale, ca din ambalaj. Îmi vine să plec de unde-am venit. Mă-ntorc la origini, mă-ntorc în natură. Hai în oraș. De ce?- Ca să nu văd ce se petrece. Mă vrei în oraș, să mă ții ocupat, în timp ce se fură aurul din sat.” Nop, din păcate nu i-am găsit sus pe cei de la Subcarpați, dar mi-ar plăcea să aud că organizează un concert prin zonă, că s-ar potrivi în decor.

stanci spre Omu

Deja nu mai știam cât e ceasul, îmi murise telefonul pe drum din cauza pozelor și filmulețelor, sau din cauza faptului că e un telefon prost. Tăbliile-săgeți care indicau traseele scârțâiau și se mișcau după voia vântului. Am trecut și de Hornurile Mălăieștiului și m-am oprit să studiez limbile de zăpadă care rămăseseră încă. Am continuat pe curbă de nivel și deja vedeam Cabana Omu. De fapt, se vedea încă dinainte de lanțurile stâncoase, de vizavi, de pe coamele Țigăneștiului. E mișto să vezi unde trebuie să ajungi, dar ajungi din nou la partea demoralizantă în care vezi panta finală spre cabană. Care e așa soft, așa largă și relaxată, care te face la psihic, că nu se mai termină. Încetinești, îți tragi sufletul mai des, te uți la norii cenușii care au amenințat toată ziua și le spui să stea cuminți acolo, că mai ai partea cea mai importantă din traseu. Coborârea.

În fața cabanei, veselie, oameni înghesuiți la intrarea în cabană cu ceaiurile între palme, în sala de mese înghesuială la cerut ciorbe. Am cerut și eu una de legume și m-am așezat la una dintre mese. Cea mai bună ciorbă, mai bună ca la orice restaurant fancy, comenta cuplul de lângă mine care venise pe jos de la Babele. Am dat din cap a confirmare, cu zâmbet tâmp pe față. Da, cea mai bună mâncare e aia pe care o meriți, cum cel mai bun ceai e ăla primit iarna, după ce ți s-au afundat picioarele până la genunchi în zăpadă, pe un traseu de opt ore. Chiar dacă e un ceai cu un kilogram de zahăr, sau cu un kil’ de rom (ei, asta nu a deranjat, de fapt, niciodată), e cel mai bun. De-asta e bine să-ți plănuiești (și)trasee care au și-o cabană în vârf. După solitudini pe traseu, după oameni cu care te saluți, unii singuri ca și tine, te așezi pe o bancă în Cabana Omu și împarți impresii și o ciorbă cu niște oameni pe care nu știi dacă o să-i vezi și-a doua oară în viață. Dar cine știe? I-am întrebat cât e ceasul. Era 15:35, deci făcusem trei ore de la Mălăiești la Omu. Eram în regulă. M-am mai fâțâit prin vâj un pic, am studiat oamenii care-și făceau poze cu vârful. Parc-aș fi vrut și eu una, dar oricum telefonul era mort și nu tânjeam neapărat după poze (decât la prime dăți pe un anume traseu).

Am început pe la 16:00 să mă rostogolesc pe Valea Cerbului din nou pe bandă galbenă, nu înainte de-a da ochii peste cap de câteva ori, că știam ce mă așteaptă. Vreo trei ore de coborâre care or să pară șapte, trecut printre ierburi, pietricele sub care s-ar putea să patinez, destulă pădure. Cea mai frumoasă parte din Cerbului e prima bucată în care ești însoțit de Acele Morarului pe stânga. Te oprești, le mai admiri, te mai întrebi o dată cum de se poate merge pe-acolo, pe sus. Te mai uiți în spate, Cabana Omu nu mai e, doar mult, mult munte demoralizant pentru cei în urcare. Este totuși, pentru mine, cel mai potrivit traseu de întors în Bușteni (când sunt singură), că așa se găsesc văi și brâne faine și ascunse de urmat (în grup, însă).  E deschis, e înconjurat de pereți, deci am avut cu ce-mi clăti, o dată în plus, ochii și sufletul. Nu pot fi chiar atât de hateriță.

După alpin, în pădure, mă ajunsese oboseala din urmă. Mă întrebam încă o dată de ce fac asta? Discuție între mine și mine care durase toată ziua, fără concluzii. Îmi pâlpâiau tălpile și simțeam cum se coc bășicile pentru c-am fost și destul de inteligentă să-mi iau bocancii semi-rigizi în picioare, adică flexibilitate 0? Da. Mic lăcuț la degetele de la picioare? Da (bocancii de vară erau pe undeva, în altă casă, departe). Am ajuns pe la 19:00 în Bușteni cu aer proaspăt în plămâni, cu păr ciufulit de vâj, însă cam ruptă. Tot încercam să-mi dau seama dacă merită. M-am obosit deliberat, pentru că nu pot să mă abțin, pentru că totul trebuie să fie viteză, pentru că trebuia să-mi dovedesc eu mie că pot să fac asta într-o zi sau pentru că așa credeam eu, că trebuie să fiu neapărat luni în București? Sau sunt toate doar scuze ca să evit s-o iau mai încet. Asta rămâne dilema. Alte câteva trasee de genul și poate găsesc și niște răspunsuri.

„Orașul ăsta parcă mă vrea, să stau departe de natura mea.”

Tiganesti_spre Omu

Portul ungurenesc. Sate ungureneşti din Oltenia şi Muntenia

By Destinatii, Traditii2 Comments

Am ieşit din pădure şi am trecut de urcarea cea mai grea. Până acum, urcarea a fost pieptiş, iar în stânga şi în dreapta se vedeau râpe. Suntem într-o poiană largă, ne-am relaxat şi putem să admirăm priveliştea spre Valea Călineştiului, spre Odăile de pe muchie şi spre vârful Cozia. Ne întrebăm, cu sau fără cuvinte, dacă am fi reuşit să urcăm pe jos. Caii au fost foarte cuminţi, ne-au preluat de la baza muntelui şi ne-au depus aici, în vârf, fără prea multe întrebări. Ne întâmpină câinii de la stână şi băciţa Elena în uşa odăiţei transformată în stână. Afară e patul baciului, în stânga e celariul – locul în care se întâmpla magia cu tot felul de brânzeturi şi produse din lapte şi în dreapta e pridvorul şi camera de dormit, cu sobă.

Stana_Lovistea

Stana_Lovistea_balmos

Priveliştea de la stână, mirosul de brânză şi de zer îmi sunt familiare. Bunicul mergea cu oile, aşa că vacanţele din şcoala primară le petreceam la stână, în Parâng, acolo unde e acum staţiunea Rânca. Aveam curent, însă restul obiceiurilor se păstrau cu sfinţenie de pe vremea stră-străbunicilor: băciţele se ocupau cu produsele din lapte (smântânit, dat cheag, tăiatul caşului, urditul zerului, bătut untul la putinei) şi ciobanii aveau grijă de oi, vaci şi câini. Uneori, când terminau cu trebăluitul, băciţele dădeau drumul la radio şi încingeau o horă sau o învârtită în stână. Atâta vitalitate, atâta drag de muzică şi joc n-am văzut în altă parte. Se vedea în ochii lor bucuria când se prindeau în horă şi jucau de se ridica praful în urma opincilor lor.

Pe atunci încă se îmbrăcau în cămeşă, ie – portul popular de lucru. Şi eu ştiam că e costum ungurenesc, păstrat de la stră-străbunicii care au trecut munţii de la Jina.  Eram din neam de ciobani din tată în fiu şi asta era o mândrie mare la stână, deşi la mama se cam rupsese firul, iar la mine era şi mai subţire nădejdea. Târziu am început să asociez numele satelor prin care treceam cu “ungureni” sau “ungurenesc”: Căpăţânenii Ungureni, Albeştii Ungureni, Oeştii Ungureni în Argeş. Şi lângă aceste sate erau Căpăţânenii şi Oeştii Pământeni. La Novaci, unde ciobănea bunicul, avem Novaci Români şi Novaci Străini.

Cine sunt ungurenii?

“Străinii”, “Ungurenii” sunt stră-străbunicii noştri care au trecut munţii dinspre Sibiu, la mijlocul secolului XVIII, alungaţi de stăpânirea austro-ungară care le impunea taxe foarte mari şi îi forţa să renunţe la ortodoxie. Au ajuns în arealul Subcarpaţilor Getici, în Podişul Mehedinţi, în depresiunea Loviştei şi în lunca Jiului şi şi-au păstrat obiceiurile şi portul. În urma acestei mişcări, Alexandru Ipsilanti, din solidaritate cu românii fugiţi din Transilvania, promulga în 1776 două “ispravnicate de ungureni”, acte fiscale care permiteau refugiaţilor să nu plătească nici o taxă sau impozit (sa fie cu toutul nedajnici) timp de şase luni, cât aveau nevoie ca să se stabilească în Valahia.

ungureni - hora

În lucrările de cercetare de la începutul secolului XX (N. M. Popp, 1933, 1940; I. Conea, 1939, ş.a) se arată că “în sectorul Subcarpaţilor Getici s-au conturat numeroase nuclee de aşezări cu imigranţi transilvăneni, numiţi de către populaţia băstinaşă cu apelativul de „ungureni” pentru că proveneau din teritorul aflat sub ocupaţie ungară şi austro-ungară.”

Ungurenii sunt cât se poate de români, cât se poate de ortodocşi şi cât se poate de asemănători în mentalul păstoresc. “Structura spaţiului mental „ungurenesc” respectă alcătuirea spaţiului mental românesc, luând acea formă piramidală în care baza sau fundamentul este reprezentată de pământ, căruia îi urmează în conştiinţa umană casa (gospodăria), apoi neamul identificat prin familie, dar şi etnie, ca la nivelul următor să fie plasată cutuma, lege nescrisă marcată de obiceiuri, tradiţii, folclor, urmată de mit, rod al explicării fenomenelor neînţelese de om cărora le atribuie valenţe supranaturale, iar în vârful piramidei este plasată Divinitatea care veghează asupra tuturor” (P. Cocean, 2005, preluare din teza L. F. Popa, 2012).

Şi pentru băciţa Elena de la stână şi pentru bunicul meu şi pentru bunicul şi străbunicul Adrianei, gazda noastră din excursia de la Ponoarele, sunt importante toate aceste lucruri, în aceeaşi ordine.

De unde veneau şi unde s-au aşezat?

Străbunicul Adrianei, Dumitru Suciu, născut pe 25 iunie 1902 în Poiana Sibiului, raionul Sebeş a trecut, copil fiind, cu oile în transhumanţă prin regiunea Plaiul Cloşani. Mai târziu, datorită vremurilor vitrege din Transilvania, s-a stabilit aici, în Bratilov, unde a cunoscut-o pe Ana, cea care i-a devenit soţie. Li se spunea “poenari” sau “ungureni” şi erau recunoscuţi de restul sătenilor după obiceiuri şi portul ungurenesc.

Costume_Ungurenesti_Bratilov_Foto_Claudiu_Netoiu

Dumitru Suciu a fost membru fondator şi membru în comitetul de conducere al Uniunii Oierilor, asociaţie formată de oieri pentru oieri şi drepturile lor. În perioada interbelică organizau întâlniri şi aveau o revistă lunară numită “Stâna”, unde străbunicul Suciu trimitea poezii. Avea şi abonament la “Neamul românesc” şi era atât de pasionat de oamenii de cultură ai vremii, încât la 25 de ani i-a trimis un ciumag sculptat lui Nicolae Iorga. Marele istoric îi răspunde cu o scrisoare de mulţumire, câteva cărţi de sculptură şi un exemplar din “Istoria Românilor”.

“Scumpe domnule Dumitru Suciu,

Am primit frumosul dumitale dar, pe care-l arăt cu mândrie românească oricui mă vizitează. Îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine.
Am spus să ţi se trimită câteva cărţi care te-ar interesa.

Primeşte, te rog, salutările mele.

N. Iorga”

Dumitru_Suciu_Bratilov

Aşadar, Dumitru Suciu a trecut munţii de la Poiana Sibiului tocmai la Bratilov, străbunicii mei au venit de la Jina la Novaci, străbunicii familiei Handolescu au venit de la Sălişte şi Vinerea la Vaideeni. Sate de păstori răsfirate peste tot, în funcţie de cunoştinţele ciobanilor veniţi în transhumanţă, de locurile care i-au primit şi de drăguţele pe care le întâlniseră la Nedei.

Cercetările (L. F. Popa, 2012) arată că din depresiunea Făgăraşului a emigrat un mare număr de populaţie de la Avrig, Porumbacu, Corbi, Viştea, Arpaşu, Ucea, Sâmbăta şi Recea şi s-au stabilit în principal la est de Olt (Valea Mare-Pravăţ, Mioarele, Lereşti, Câmpulung Muscel, Albeştii de Muscel, Godeni; Poienari de Muscel, Berevoieşti, Corbi, Domneşti, Brăduleţ, Arefu, Corbeni, Albeşti de Argeş; Cicăneşti, Sălătrucu, Şuici, Cepari, Sălătrucel, Berislăveşti, Runcu şi Băbeni).

Apoi din depresiunea Sibiului, de la Jina, Poiana, Rod, Tilişca, Sălişte, Sibiel, Gura Râului, Răşinari, Mohu, Veştem, Miercurea Sibiului au emigrat străbunici şi stră-străbunici şi în vestul şi în estul Oltului pentru că acest areal a fost un rezervor de populaţie, majoritar păstori cu număr mare de animale ce aveau nevoie de o suprafaţă însemnată de pajişti alpine. La vest de Olt întâlnim satele ungureneşti Vaideeni, Polovragi, Baia de Fier şi Bumbeşti-Piţic, Novaci, Crasna, Bengeşti-Ciocadia şi Săcelu, Schela, Bâlteni, Stăneşti, Runcu Peştişani, Tismana, Padeş, Dăneşti.

Cercetătorii şi lăzile de zestre demonstrează că cel mai bine s-a conservat specificul transilvănean în aşezările „ungureneşti” (Corbi, Băbeni, Vaideeni, Polovragi, Novaci, Crasna) în care cei care le-au întemeiat au provenit în număr mare din depresiunea Sibiului.

Cum recunoaştem portul ungurenesc?

Port_ungurenesc_barbati_Nedeie_Novaci“La bărbaţi, costumul popular ungurenesc este alcătuit din: cămaşă cu cruce în faţă şi spate (barburi), executată după tehnici moderne, dar mai există pe alocuri, prin lăzile de zestre ale bătrânilor şi modele vechi, apoi ilic sau vestă din postav negru, bituşă – cojoc lucrat din piei de miel (iarna), brâu lat (chimir – din piele), cioareci (iţari), opinci sau cizme, pălarie mică mocănescă (clop), căciulă de miel cu calotă înălţată şi fundul rotund.” (L. F. Popa, 2012)

Port_ungurenesc_femei_Nedeie_Novaci

“Costumul femeiesc se compune din: basma, cămaşă cusută cu aţă neagră (arnici, mătase), vestă din catifea neagră sau stofă, bituşe sau pieptar din blană cu broderii de culori diferite şi ornamente florale sau geometrice, fustă de culoare albă care se plisează mărunt, şoarţe negre ţesute din lână, brăcirile lucrate în război din fire multicolore, opinci sau cizme.”  (L. F. Popa, 2012)

BluzaFemeiasca_port_ungurenesc

Dar mâncarea?

E imposibil să ajungi în sate de ungureni şi poenari şi să nu întâlneşti ciorba de oaie, tocanul de oaie, balmoşul, bulzul sau pâine cu pisătură, varză cu pisătură (slănină tocată mărunt cu ceapă). Le găsim şi la festivalurile folclorice locale, organizate pe spuza vechilor nedei (târguri păstoreşti).

Balmos_stana_MySecretRomania

Oaze de tradiţie

Căsuţa în care ne-au primit muma Victoriţa şi bunicul Ion Suciu, bunicii Adrianei, are peste 100 de ani şi e în Bratilov, sat care acum face parte din Baia de Aramă.

În odaia bună a soţilor Suciu am iubit repede costume cu alb şi negru din Mărginimea Sibiului, costume pe marchizet de la Gorj, covoare, săcuie ţesute la război şi ciumege sculptate în corn şi paltin de domnii Suciu. În imagine e bunicul Ion, oferindu-mi cartea care conţine poeziile şi cugetările străbunicului Dumitru şi o bună parte din istoria familiei.

Ion_Suciu_Bratilov_MySecretRomania

Muma_Victorita_Bratilov_MySecretRomania Muma_Victorita_Bratilov_MySecretRomania

Oierii îşi păstrează şi acum identitatea atât în privinţa costumului popular cât şi al tradiţiilor. Au reuşit chiar să imprime comunităţilor locale vecine obiceiurile şi modul lor de viaţă. “Pământenii” au fost influenţaţi de “străini”, iar în privinţa costumului popular a fost doar într-o direcţie, aceea a portului popular ungurenesc.

Mergeţi în casele ungurenilor, poenarilor, de o parte şi de alta munţilor. Poartă cu ei mândria şi dorul străbunilor şi au ce povesti.

***

Noi mergem la Bratilov, Novaci, Vaideeni, Horezu în Micul Tur al Olteniei şi în Ţara Loviştei la cai. Haideţi cu noi să îi cunoaştem de aproape pe ungureni, să le mâncăm bucatele şi să le ascultăm poveştile!

Documentare şi fotografii

Teza de doctorat MIGRAŢIILE TRANSILVĂNENE ÎN SUBCARPAŢII GETICI. STUDIU DE GEOGRAFIE ISTORICĂ, Prof. Dr. Lăcrămioara Florinela POPA, 2012, UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, Cluj-Napoca

Fotografii Claudiu Neţoiu, Mihăilă Gabriel Alexandru, Mihaela Dincă Photography, Gabriela Solomon