All Posts By

admin

Pledoarie pentru echitatie cu Miron, Mabel şi Ionuţ la Potcoava

By Destinatii, Evenimente, Excursii, Idei de rural break, Muntenia

Trecem rapid printre dealuri cu zarzări şi meri înfloriţi. E o explozie de verde şi de flori peste tot şi lunca Ialomiţei ne dezvăluie un spectacol nou. Case potrivite, mai scunde decât cele din Muscel, cu pridvor sau cu sală, grădini îngrijite şi orăşele pierdute printre ele. Pucioasa, Fieni – parcă era un combinat la Fieni?

După Fieni, drumul se limpezeşte şi se deschide, casele sunt mai răsfirate şi urcăm printre dealuri. Ne gândim cu toţii că nu mai e mult, pentru că oaza de linişte care ne-a fost promisă nu poate fi altundeva. Cerul cade pe noi, soarele s-a ascuns, verdele pătat doar de vacile şi caii satului e mai intens şi noi tot urcăm. Urcăm până pe coama dealului în satul Brebu şi oprim maşina într-una dintre alveole. Musai să ne rotim privirea 360 de grade şi să respirăm aer de Leaota.

Aici, oleacă ascunsă şi creată pentru oameni care vor să se ascundă de cotidian, stă Potcoava Mountain Hideaway – deschisă în 2015 de Ionuţ Popescu şi familia lui. Centrul de echitaţie Potcoava e locul unde putem descoperi cum şi cât de mult ne putem apropria de cai. Dincolo de taberele tematice, de petrecerile corporate şi de evenimentele de familie, observi că locul e pentru iubitorii de cai şi pentru cai, lucru pe care şi Ionuţ îl mărturiseşte amuzat: “Mi-a zis un oaspete că i se pare că aici totul se învârte în jurul cailor. I-am confirmat că aşa e!

MSR_Potcoava_Runcu

Noi am fost în aprilie pentru o primă întâlnire cu cei 10 cai tirolezi, cunoscuţi de amici şi drept “blondele de la Potcoava“, şi ne-a plăcut aşa de mult că am revenit cu bucurie pentru Haidook Summer Fest, festivalul care îşi propune să celebreze şi să reînvie spiritul haiducesc al zonei şi pentru #HaidookExperience, o experienţă de călărie şi haiduceală în Munţii Leaota.

MSR_Potcoava_HaidookSummerFest

În iulie, drumul spre Potcoava n-a mai fost aşa lin şi liber, pentru că maşinile curgeau înspre dealul din faţa pensiunii, amenajat cu manej, scenă, loc de masă şi baloţi de paie pentru relaxare. Invitaţii şi gazdele festivalului Haidook Summer Fest au atras lume pasionată de cai şi echitaţie din toate judeţele ţării. Cu toţii ne-am lipit de gardul manejului când a fost anunţat Miron Bococi – “Vrăjitorul de cai”.

MSR_Potcoava_MironBocociMSR_Potcoava_MironBococi_Feeling IMG_0837

Miron Bococi – “Caii au fiecare o personalitate a lor, fiecare are talentul lui”

Născut într-un sat din Maramureş, Miron a fost toată viaţa aproape de cai. Acum locuieşte în Barcelona şi este vedeta multor festivaluri ecvestre de talie internaţională din Europa şi Asia, dar mărturiseşte că “lucrurile de bază despre animale, comportamentul lor şi cum le îngrijeşti” le ştie de mic, de acasă.

Caii lui de acum sunt diferiţi de cei cu care lucra acasă: “Aveam cai de talie medie, potriviţi pentru muncă şi mers la câmp.” Cei pe care i-am văzut noi la show sunt înalţi şi frumoşi de pici lângă ei. Bruce şi Feeling au intrat primii în manej şi au mirosit pe toată lumea – sunt fraţi, dar îi deosebim uşor pentru că Bruce are coama mai scurtă şi pentru că Feeling face toate săriturile care ne lasă cu gura căscată.

L-am întrebat pe Miron dacă îşi alege caii şi mi-a zâmbit: “La început am lucrat cu ce am prins. Acum am câţiva cai pe care i-am ales eu, dar încă nu apar în spectacole. Avem mult de muncă.

Ce face Miron Bococi cu caii poate părea simplu pentru că e fără cusur și natural. În realitate, vorbind cu el, ne-am dat seama că de la alesul cailor, la înțelegerea talentului lor, la lucrul cu ei în fiecare zi, e foarte-foarte mult efort. Pornind de la cunoştinţele dobândite în copilărie a combinat mai multe tehnici până când a ajuns la un stil unic de dresură şi comunicare cu caii. Cailor li se luminează ochii când îl văd, iar el se transformă când e în preajma lor.

MSR_MironBococi_colajMSR_Potcoava_Miron_Mabel

Mabel Ramirez Fernandez – “De la doi ani încep dresajul, fac lucruri împreună cu caii, au încredere în mine, ne bucurăm unii de alţii şi ne descoperim.” 

Mabel e prietena lui Miron şi în iulie a venit pentru prima oară în România. I-a plăcut mult atmosfera de la Haidook Summer Fest şi ne-a încântat şi ea cu un număr de dresură, alături de poneiul Bebe. Povestind cu Mabel am aflat că ea antrenează cai pentru cursele de anduranţă şi numaidecât mi-am imaginat-o alergând pe un pur-sânge arab cu vântul în plete.

Competiţiile de anduranţă sunt de aproximativ 88 de km cu trei pauze de 45-50 de minute fiecare, iar competiţiile internaţionale se desfăşoară pe distanţe mai mari de 80, 120 şi 160 km cu pauze mai scurte şi un control veterinar foarte strict. Călăreţul şi calul lui sunt singuri, nu există public, iar calul trebuie să fie potrivit pentru acest sport, dresat şi antrenat pentru alergare în natură, sărituri peste obstacole, rezistenţă.

Am întrebat-o pe Mabel cum face: “îi antrenez uşor, începând cu 4 ani. Trebuie să fie foarte bine dezvoltaţi fizic înainte să înceapă cursele. După un an de curse şi concursuri îi apăs mai tare, dacă tipul acesta de competiţii li se potriveşte.” Mabel are acelaşi stil de comunicare directă cu caii, ca şi Miron. Caii le spun lucruri, au încredere în ei.

MSR_Potcoava_Mabel

Tot povestind Mabel ne-a spus că dezvoltă o relaţie de încredere cu fiecare dintre cai: “de la 2 ani încep dresajul propriu-zis. Facem lucruri împreună, calul are încredere în mine, ne bucurăm unul de altul şi ne descoperim“.

Ca şi cum te-ai juca cu un copil“, zic eu. “Exact!“, zice ea şi zâmbim amândouă la gândul că ne-a ieşit o conversaţie în spaniolă dincolo de “Hola!” şi “Donde está la playa!

 Ionuţ Popescu – “Mi-aş dori să vină lumea pentru cai!”

Ionuţ îl “învinuieşte” pe Mihnea Vârgolici, fondatorul hergheliei şi centrului de echitaţie de la Prod, pentru că i-a transmis microbul cailor. După un weekend la Prod, cu cai, poveşti şi atmosferă de haiducie i-a venit ideea să pună bazele acestui loc. După nişte ani şi 2 săptămâni în Spania, la ferma lui Miron Bococi, şi-a zis că e pregătit. Ionut Popescu - photo by Calin Stan

A găsit satul Brebu după ce a luat la pas toată Muntenia. Avea nevoie de un loc aproape de Bucureşti pentru că în România turismul intern se bazează aproape exclusiv pe cei care pornesc din Bucureşti. A reuşit să cumpere suficient teren cât să îşi asigure o oază la 3km de sat. “După ce am construit grajdul, mi-am dorit manej, un ţarc circular, padocuri pentru cai, dar în acelaşi timp trebuia să mă gândesc la un loc unde oamenii să aibă unde să doarmă, să mănânce, să se simtă bine.

După ce îţi povesteşte aventurile unui antreprenor în România şi cum “înainte de Potcoava nu avea fire albe în cap”, Ionuţ revine la pasiunea lui: “Mi-aş dori să vină lumea pentru cai, să oferim mai multe ore de echitaţie decât zile de cazare!” Dorinţa lui vine din experienţa cu caii de până acum, din descoperirea beneficiilor echitaţiei pentru el şi pentru familia lui. Cu cât mai mulţi copii, tineri şi adulţi descoperă cât de multă linişte ai într-un astfel de loc, câte abilităţi îţi dezvolţi fiind în preajma cailor şi învăţând să călăreşti, cu atât mai bine pentru toată lumea. Echitaţia e un sport complet – pentru minte, suflet şi corp.

MSR_Potcoava_caiiHafflinger MSR_Potcoava_caiiinsa

Programele de echitaţie disponibile

Pentru că echitaţia este şi un sport extrem, prima regulă a celor care ne învaţă să îl practicăm este siguranţa. Aşa că Polka, Steward, Piggi, Royal Lady, Aquavit, Lizi, Nelli, Matilda, mama lui Oscar, Pandora, mama lui Hope şi Lili – căluţii Hafflinger de la Potcoava şi instructorii antrenaţi de Miron Bococi ne aşteaptă să învăţăm şi să practicăm în funcţie de nivelul nostru:
  • programul “Descoperă Călăria” este potrivit celor care nu au călărit niciodată, nu vor încă să ia lecţii de călărie, însă vor să se plimbe un pic pe drum sau prin pădure să vadă cum e. Cei de la Potcoava pun un cal la dispoziţie şi un membru al echipei lor va merg permanent pe lângă cal, ţinând calul de lesă. Noul călăreţ este ajutat să se urce pe cal şi scos la plimbare în imprejurimile de la Potcoava. Timp recomandat pentru o şedinţă: 1 ora şi jumătate – 2 ore.
  • programul “Explorează. Excursii călare” – După iniţierea în călărie (ore în manej alături de instructor) te-ai “calificat” la “intermediari” şi poţi face excursii călare. Deja ştii să încaleci, să porneşti şi să opreşti calul, să îţi ţii echilibrul pe el şi să îl faci să meargă în direcţia dorită de tine. Poţi merge la pas sau la trap aşa că treci la pasul următor: testarea abilităţilor într-o excursie călare. Excursiile pot fi de 1 sau de 2 zile şi se organizează în funcţie de gradul de dificultate dorit de călăreţ. Bineînţeles, vom avea şi un ghid care merge tot călare alături de cei care solicită excursia.

  • programul “#HaidookExperience” – cel mai complex program oferit de Potcoava, conceput special pentru cei care au experienţă vastă în echitaţie. Tura călare “Haidook Experience” este gândită ca pe timpul haiducilor, cu o durată între 3 şi 6 zile. Locul de dormit va fi la stână, în mijlocul naturii, iar mâncarea pe care o vom avea la dispoziţie va fi cea de la ciobani. Vor fi 2 ghizi din echipa de la Potcoava alături de participanţi, iar numărul maxim de persoane admise într-un grup este de 6-8.

Noi am experimentat şi “Descoperă călăria” şi “Explorează” şi “HaidookExperience” în iulie şi o să revenim cu dovezi din aventura noastră de haiduci în Munţii Leaota. Ştim că ne-a plăcut enorm şi că ne-am întoarce oricând, aşa că o să revenim cu poveşti de la Potcoava!

Acest articol a fost scris în cadrul infotripului “#HaidookExperience” organizat de centrul de echitaţie Potcoava.ro, în parteneriat cu Haidook Summer Fest, Crama Histria si Turism Market.

HaidookExperience_fotobyCalinStan

photos by Florin Vâlcea – MSR şi Călin Stan – TheDrone.ro

Mai multe fotografii din weekendul 8 – 10 iulie, aici, pe pagina de Facebook My Secret Romania

Experience Bucharest 2017 – promovăm Bucureștiul!

By Evenimente, Idei de urban break, Musai

Am început de curând să participăm la târguri internaţionale de turism şi ne-am dat seama, la “firul ierbii”, cât de multe (sau cât de puţine) lucruri ştiu colegii noştri din alte ţări despre România. Şi ne-am hotărât să facem ceva concret în privinţa asta, dincolo de scris poveşti pe blog şi oferit experienţe turiştilor străini.

Ne-am alăturat altor tineri voluntari implicați în diverse iniţiative în domeniul turismului pentru a pregăti Experience Bucharestcel mai mare proiect de promovare turistică a Bucureștiului. Misiunea proiectului este să promovăm Capitala României ca destinația preferată din Europa de Est a turiștilor și călătorilor independenți. Evenimentul va avea loc în București în perioada 12-16 mai 2017.

Experience Bucharest este primul proiect voluntar al comunității Travel Massive România în care Bucureștiul este promovat la nivel mondial prin intermediul unui număr de 200 de persoane influente în domeniul călătoriilor și turismului individual. Până în prezent au confirmat participarea bloggeri, Instagrameri, specialiști în comunicare pe Twitter, vloggeri naționali și internaționali, jurnaliști de travel, persoane publice pasionate de călătorii.

Toți lucrăm voluntar în acest proiect. Cu un buget de sute de ori mai mic decât o campanie de reclame pe Eurosport, estimăm că vom avea un impact fantastic. Ne dorim să promovăm diversitatea experiențelor oferite de București către o audiență unică de minimum 10 milioane de oameni. Am invitat persoane foarte active și cu vizibilitate la nivel internațional, care sunt pasionate de călătorii.”, spune Tudor Maxim, fondatorul reţelei de hosteluri PuraVida şi cel care a iniţiat proiectul şi formarea echipei Experience Bucharest.

Proiectul este o ințiativă independentă la care se poate alătura orice persoană, orice companie şi orice autoritate publică care își dorește implicarea în promovarea Bucureștiului. Până în prezent și-au arătat interesul în susținerea evenimentului companii precum Garanti, Toyota, Btonic, Paravion, Aqua Carpatica, Autonom, Uber, Pernot Ricard, F64.

Am pregătit pentru invitații naționali și internaționali zeci de tururi și experiențe de turism alternativ, o conferință despre cele mai bune practici de  marketing în turism şi petreceri de socializare. Toate acestea sunt posibile cu sprijinul partenerilor care vor oferi cazare, locații pentru evenimente, vor asigura mesele și transportul invitaților.

Aşteptăm un semn dacă doriţi să vă implicaţi!

Susținători: România Pitorească, Discover Bucharest, IG_Romania, Little Bucharest Hostel, Pura Vida Sky Bar & Hostel, Hostel Bucur’s Shelter, AcademiCall, Promovez Romania, Fotografiile Tale, World Travel Bug, Explore Romania, Romanian Friend, Zmeul Călător, Monica Suma, Always Summer, Radio Deea, team365.

Organizatori tururi și experiențe: Interesting Times Bureau, Urban Adventures, Bucharest Jewish Tours, Martin Adventures, Calup, Bucharest Free Walking Tours, Asociatia Cultour, Open Doors, Slow-travel, My Secret Romania, Vanatoarea de comori arhitecturale, Questo, Roaring Romania Private Tours, Romania Private Tours – BookToursRomania.

De unde sa iei martisoare faine, traditionale

By Musai, Secretul saptamanii, TraditiiNo Comments

Una dintre legendele populare spune că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Între 1 şi 9 martie, “Zilele babelor”, baba Dochia toarce lângă oi îmbrăcată în nouă cojoace pe care le scutură unul câte unul în fiecare zi. Lâna toarsă o folosește la împletit mărțișoare cu fir alb (simbolizând iarna şi anul cel vechi) şi fir roşu (simbol de primăvară şi înnoire). Cu cât mai aruncă din cojoace, cu atât mai cald e afară.

În calendarul obiceiurilor strămoşeşti, Mărţişorul era ţinut la loc de cinste, ţăranii oferind apropiaţilor o amuletă sau un fir răsucit din lână ca semn protector împotriva bolilor şi a nenorocului. Cu timpul, şnurului i s-a adăugat o monedă – simbolul soarelui.

De atunci de demult şi până acum, mărţişorul a început să ia multe forme. Eu nu mi-l amintesc de pe vremea bunicilor, dar îmi place să cred că avea o formă mult mai simplă şi mai curată decât acum. Şi, de fiecare dată când vine 1 Martie, mă găsesc căutând mărţisoare simple sau cu semnificaţie – mărțișoare tradiționale.

Lista de mai jos nu e exhaustivă, mărţişoarele au motive, materiale, tehnică sau inpiraţie tradiţională. Pentru mine, toate sunt frumoase, simple şi cu poveste.

Daciana Ungureanu – Mostre de înveşnicire

martisoare_Daciana

De căutările din ultimii ani m-a salvat Daciana Ungureanu, prietena noastră de la Novaci, artist plastic şi pasionată incurabilă de zestrea tradiţională. Daciana are în fiecare an altă colecţie de mărţişoare, inspirată de motive tradiţionale. Abia aştept să văd ce ne-a pregătit anul acesta. Le numeşte “mostre de înveşnicire” şi puteţi să îi scrieţi pentru comenzi pe Facebook, pe pagina Colecţia etnografică Daciana Ungureanu.

MândraChic – Mândruţe de primăvară

MandraChic_mandrute

Un proiect tare drag nouă – MândraChic – este un atelier-şezătoare care creează şi pune în valoare “zestre contemporană”. Anul acesta am fost la Mândra şi am aflat de la Alina şi Ioana cum au căutat bucățele de pânze prin poduri, cum le-au promovat, cum i-au învăţat pe copiii din sat să preţuiască zestrea şi motivele tradiţionale, cum inovează şi construiesc an de an, cu drag de satul românesc şi de valorile autentice.

Povestea mărţişoarelor chic este, de fapt, povestea ” – o serie de accesorii unicat sau de serie mică, după un design original, realizat în cadrul Muzeului de Pânze și Povești, atelier Mândra Chic. Suprapuneri de lână, dantelă de casă și piele inscripționată manual.” Puteţi comanda la contact@tarafagarasului.eu, folosind imaginile de pe site.

Moara de hârtie – Cărţişor de Autor

moara de hartie_CartisordeAutor

Conceptul din 2017 al mărţişorului de la Moara de hârtie (atelier muzeu de făcut hârtie, legătorie, caligrafie, pictură) se numeşte “Cărţişor de Autor”. Au creat 101 Cărţişoare de Autor numerotate, cu autograful în original al poetei Ana Blandiana. Vine cu o cutie sub formă de carte și are mini-pagini din hârtie reciclată presărate cu versurile poetei care deschide colecţia.

Pentru comenzi, le puteţi scrieți la echipa@moaradehartie.ro sau pe pagina de facebook prin mesaj privat. Găsiți Cărţişoare şi alte mărţişoare lucrate de zânele lor și în librării de calitate din București și din țară.

Ionela Lungu – Pâcali şi Smărăndiţe

Ionela Lungu_Pacala (2)

Ionela Lungu este artist, modelator în lut, fotograf şi vrăjitor. Modelează personaje din lumea lui Ion Creangă şi le dă viaţă. Ne vrăjeşte zi de zi cu poze cu “Ozana cea frumos şi lin curgătoare” şi cu poveşti vii din lumea satului humuleştean. Din când în când o putem prinde “live” la târguri în Bucureşti, Suceava sau Iaşi.

Sperăm să o găsim şi anul acesta la Târgul de Mărţişor de la Muzeul Ţăranului Român şi să ne spună povestea fiecărui Nică, Moş Ion Roată, Dănilă Prepeleac modelat de ea.

Cadouri Pictate – mărțișoare de lemn

CadouriPictate_martisoare

Pe Andreea o știu de la cursurile de antreprenoriat la care am fost împreună. Cu actele și cu instrumentele financiare nu ne-am prea înțeles, dar cu pasiunea stăm bine. Ea pictează de când se știe și inspirația o vizitează des noaptea, așa că ies din mâinile ei tricouri, cutiuțe de cadouri, mobilă și chiar camere întregi pictate.

Anul trecut a început să picteze și mărțișoare – pe ceramică, pe lemn, pe pânză și mi-au plăcut tare mult mărțișoarele pictate pe lemn care se transformă și în magneți de frigider. Pentru comenzi, o găsiți printr-un mesaj privat pe pagina Cadouri Pictate.

Semnele Satului – mărțisorim tradițional

SemneleSatului_martisoare

Am descoperit pagina pe Facebook, alături de fotografii cu ale lor “cusătoreli și meșteșugăreli cu motive populare”. Mi-au plăcut tare mult motivele de pe mărțișoare și atenția la detalii pe partea de realizare, așa că le recomand cu drag. Comenzi se pot face prin mesaje private pe pagina Semnele Satului.

Mesteshukar Boutique – Mărţisoare Shukare

Mesteshukar

Meșteshukar ButiQ (MBQ) este un suporter activ al revalorizării meşteşugurilor tradiționale rome. Anul trecut au deschis un showroom pe strada Edgar Quinet, nr 7 în Bucureşti şi sunt prezenţi în străinătate cu expoziţii precum “Nomadic Design Practices”(Stockholm) şi “Picnic”(Viena Design Week).

De 1 Martie ne oferă idei meșteshukare (de la bijuterii din argint la miniaturi din lemn şi cupru) şi sigur veţi face o alegere excelentă dacă doriţi un mărţişor unicat!

Pentru mult mai multe opțiuni, găsiți aici o listă a mărţişoarelor handmade realizată anul acesta de Cristina Oţel şi catalogul mărțișoarelor handmade românești (lista cu foarte multe modele din 2016 a Prințesei Urbane).

*Fotografiile sunt preluate de pe paginile furnizorilor

Ce inseamna munca – interviu pentru Decat o Revista

By O parere2 Comments

Prin august, Irina Tacu de la Decât o Revistă, ne-a pus o serie de întrebări despre muncă, în contextul unui articol colectiv pentru care au răspuns oameni de diverse vârste şi ocupaţii (game economy designer, factor poştal, agent call center, comandant de avion, entertainer, avocat, consilier genetic, etc).

Ideea DoR #25 a pornit de la întrebarea “e un business sau un hobby?” pusă editorului revistei de către un prieten pragmatic. Primim şi noi destul de des această întrebare şi răspundem spunând că ideea noastră merită tot efortul şi toată munca pe care o depunem acum, chiar dacă nu aduce un profit imediat. “E naivă ideea că putem face asta la nesfârşit fără a avea un salariu, dar nu ni se pare corect acest spectru alb/negru: munca şi efortul pe bani merită. Restul e timp liber. Griul e tot mai gri în sfera relaţiei noastre cu munca şi efortul.” text de Cristian Lupşa, preluat din DoR #25.

A răspuns Gabi, jumătate de MySecretRomania.

0.  numele, vârsta și denumirea ocupației tale

Gabi Solomon, 30 de ani, antreprenor, creator de experienţe turistice, ghid

1. Ce înseamnă ideea de „muncă” pentru tine?

Să fac foarte bine ceea ce îmi propun să fac şi să “ating” un public cât mai larg.

2. Ce faci la muncă?

Alături de partenera mea, Ioana, şi de colaboratorii noştri, gândim excursii şi experienţe autentice care să conecteze turiştii români şi străini cu atmosfera României de altădată, cu mâncărurile, meşteşugurile, poveştile şi tradiţiile pe care le-am cam uitat în lăzile de zestre sau în poduri prăfuite. Promovăm aceste experienţe pe www.mysecretromania.com şi le facem să se întâmple. Concret, într-o săptămână, scriu mailuri, dau telefoane, pun fotografii şi scriu articole de la biroul de acasă şi pot fi şi pe Moldoveanu, sau la un atelier de făcut cozonaci în Oltenia, la o şezătoare în Muntenia, la o degustare de vinuri în Dobrogea.

3. Cât timp petreci la lucru? (un interval sau un număr aproximativ de ore, plus dacă lucrezi şi în weekend)

Lucrez şi 3 şi 16 ore pe zi, depinde ce avem de organizat. Anul acesta am petrecut aproape toate weekendurile în excursii, alături de grupuri de participanţi.

4. Ce-ți place la munca ta?

Interacţiunile cu oamenii pe care îi întâlnim în excursii: atât participanţii, cât şi meşterii sau proprietarii de pensiuni şi de mici afaceri din turism pe care îi vizităm. Faptul că lucruri simple şi aparent mici (un atelier de făcut pâine care ne aminteşte gustul pâinii din copilărie, o experienţă de cules struguri şi făcut vin, descoperirea simbolurilor de pe ia bunicii, o bucăţică de caşcaval afumat sau o bucăţica de pastramă de oaie) îi farmecă pe participanţii noştri şi îi atrag de partea turismului intern. Că reuşim să le dăm încredere şi meşterilor şi că, poate, n-or să renunţe la ceea ce fac.

5. Pentru ce muncești?

Pentru mine, pentru a recondiţiona casa bunicilor, pentru a spune poveşti pe care riscăm să le uităm, pentru o Românie în care apreciem ceea ce avem.

GabiSolomon_byMirceaRestea

6. Cum te-a schimbat jobul?

M-am tot schimbat o dată cu jobul, de la inginer am ajuns trainer, voluntar, manager de proiect, blogger de turism şi acum organizator de excursii, antreprenor, ghid. Am tot căutat o variantă în care să nu simt “că mă duc la job”, ci că “sunt una cu jobul”.

7. Cât de importantă e munca pentru tine (e sau nu o prioritate)?

Cred că am răspuns mai sus. E o parte foarte importantă din viaţa mea, majoritatea acţiunilor mele au legătură cu munca. Mai ales concediile 🙂

Mulţumim Irina Tacu pentru invitaţie, Decât o Revistă pentru că existaţi şi Mircea Reştea pentru fotografii.

Fugind de oraș, fugind înapoi la oraș

By Destinatii, MunteniaNo Comments

La 5.30 a.m. nici că-mi venea să scot nasul dintre perne, să mă îmbrac, să mă încalț, darămite să prind un taxi, să prind IR-ul de 6:00 la care aveam deja bilet și care urma să mă ducă în Bușteni. Îmi cumpărasem biletul dinainte special, știam că doar asta poate să mă dea jos din pat la ora aia, să mă facă să-mi urmez singură planul. Îmi mai făcusem program de urcat singură pe-un munte sau pe altul, și povestea se termina cu mine dimineața sub plapumă spunând că „weekendul viitor sigur, acum somn”. Nu aștepta nimeni după mine în gară, de ce m-aș sinchisi? Am reușit, însă, să sar, după multe snoozuri, să mă îmbrac în două minute, să-mi iau rucsacul făcut de seara și să prind singurul taximetrist care abia ce-și cumpăra o cafea.

Gara de Nord era tăcută la ora aia, cafeaua mea luată de la un automat slabă și puțină, ca toate cafelele de doi lei. Trenul aerisit, eu într-una din cabinele lui, mă gândeam ce mișto erau banchetele alea maro dinainte, din piele (sau ce era), așa răcoroase vara, așa bune de ațipit pe ele instant. Să fii pasăre de noapte, să te culci pe la 2 noaptea și să te trezești peste trei ore juma’ nu e cea mai bună combinație (și e mai dureros decât acum 3-4 ani, când nu dormeam deloc în noaptea dinaintea unei ture), dar ne trăim vremurile, presupun, fără să ne dăm seama. Alea în care trebuie să ții pasul, în care trebuie să faci cât mai multe în același timp, pentru c-o să ai timp de dormit pe lumea ailaltă. Alea în care-ți pică ochii-n gură, dar zâmbești totuși într-un colț, că ești în tren și ăsta e primul pas din performanța zilei.

După ce-am trecut și de performanța de a nu rata stația Bușteni (mă tot gândeam și ce amuzant trebuie să fie pentru străini să călătorească cu CFR, să fie mereu în alertă ca să nimerească stația potrivită), m-am dus să-mi cumpăr două sendvișuri, trei banane și-o sticlă de apă, ca să am pentru drum. Și o a doua cafea (la fel de leșinată) de sorbit în drumul meu spre pădure. Începeam să mă înviorez, totuși, ochii reveneau în orbite și refăceam planul în cap. Urma să ajung sus, până pe Vârful Omu. Urma să și cobor în aceeași zi, pentru că mai trecusem prin experiența statului „degeaba” acolo sus. Vremurile pe care le trăim mă strică și nu știu să împiedic asta, să pun pauză. Totul se întâmplă în viteză și orice alt ritm mi se pare straniu. Mă grăbesc prin oraș, încercând să ajung la timp pe unde am nevoie, mă agit și pe munte, pentru că am fost obișnuită cu ture de 8-10 ore pe zi (într-un caz fericit). M-am văzut intrată în pădure pe la 8:30 dimineața pe triunghi roșu și m-a lovit liniștea întreruptă doar de ciripit de păsărele, ciocănitoare ambițioase și ramuri de copaci scârțâinde. Așa dor îmi fusese. Zilnic mi se face dor de sunetele astea în București, mai mare dor de alpin, creste și jnepeni, însă pădurea e procesul „dureros”, dar și răcoros prin care trebuie să treci ca să ajungi acolo sus, unde-ți dorești. Aici fiecare insert metafora proprie. Mai bați din palme, mai scoți câte-o chițăială ca să nu-ți iasă urși în cale și-ți vezi de drum cu speranța că ceva din Universul ăsta, (sau unul paralel) o să aibă grijă de tine.

Am dat curând de un râu care curgea cu spor și am profitat ca să-mi răcoresc ceafa încinsă, fruntea transpirată, mâinile și să-mi înlocuiesc apa îmbuteliată. Am mâncat acolo o banană și-am plecat mai departe. N-am putut să stau mai mult, deși sunetul ăla de apă prelingându-se e printre cele mai liniștitoare din pădure. Mai aveam drum lung și timpul trecea. Am lăsat și o turmă de pufoșenii behăitoare în urmă, în îngrămădeala lor, una în dosul alteia, cu lătratul câinilor care vor doar băgare de seamă. M-am bucurat că n-a trebuit să mai fac eu gălăgie pentru o bucată de drum. Am început apoi să urc pe versant, să tot schimb versanții și să dau de grupuri de 5-10 oameni care coborau de la Cabana Mălăiești, la 1720 metri, unde urma să mă opresc și eu pentru a treia cafea. Până la cabană poate să-ți moară elanul și entuziasmul de câteva ori. Pădure, pădure, urcat, coborât, încă un pic de pădure. Abia față-n față cu Mălăiești poți spune c-ai coborât în căldarea de stânci și c-ai lăsat copacii în urmă. Tura asta urma să-mi spună și mie dacă-s în stare să parcurg drumul ăsta într-o zi. În capul meu avea și nu prea avea sens. De ce fac asta? De ce nu rămân la Omu măcar, ca să inspir liniștită ce-am urcat? Dar de ce-aș rămâne, n-are rost, am treabă acasă. N-am timp, n-am timp.

Ajunsesem la Mălăiești după ce un grup care era pentru prima oară în Bucegi mă pozase ca să țină minte c-au dat de-o singuratică. Făcusem trei ore juma’ până acolo (era ora 12:00), când pe marcajele de jos scria 5-6 ore. Mă rog, orele sunt gândite și pentru cei care străbat pentru prima oară traseele și trebuie să recunosc că mi-a crescut încrederea că se poate să ajung pe seară în Bușteni – până aici ieșise mai bine decât preconizasem. Terasa cabanei era plină de grupuri care-și beau cafelele, mâncau ciorbe, beau o bere sau mai multe (luni era liber, deci weekend prelungit). Cabana asta fusese primul meu traseu într-o iarnă de acum nouă ani și căldarea asta mi se pare în continuare cea mai primitoare din Bucegi. Câteodată sunt măgăruși, cai și câini care întâmpină, care acum hoinăreau, pesemne. M-am uitat lung la vechea cabană, care acum e sediu salvamont, în care-am dormit la prici prima mea noapte la înălțime, cu chitară pe fundal, cu prea mult ceai în stomac, cu ochii mari pentru munțomani care ajunseseră acolo pe colțari, deci de pe trasee mai expuse (sau interzise oficial iarna).

Am scuturat nostalgia de pe umeri și-am pornit la pas prin spatele cabanei de data asta, pe bandă galbenă, spre Lacul Țigănești (singurul lac glaciar din Bucegi), apoi spre refugiul Țigănești. Am început cu un urcuș abrupt de vreo 25 minute care te scoate printre jnepeni, apoi te invită să continui pe curbă de nivel spre lac, apoi tot mai sus, spre Omu. M-am oprit des pe bucățica aia pieptiș, nu mai fusesem pe acolo și fiecare pas îmi schimba panorama căldării din care pornisem, zăream tot mai mici oamenii de la mese, dădeam numai de ferestre pe care-aș fi vrut să le-arunc și-n fața geamului meu din oraș. Pereții erau tot mai aproape. O minunăție. Acolo începea să merite cu adevărat ridicatul meu din pat la ora 5:30. Acolo, unde vâjul începea să-și arate colții, unde Padina Crucii trona dârză după jnepeniș. Am continuat pe curbă de nivel într-un pas constant, liniar, fără să mai capăt altitudine. Relaxarea pentru care nici măcar nu trebuie să te oprești aici era, ci doar să cobori privirea și spre florile colorate care tremurau fragile în bătaia vântului. Poate că nu m-am oprit deloc la o pauză strașnică, dar am făcut multe popasuri de zece secunde în care m-am minunat iar că-s acolo sus. Am mai pus un pas pe altul și am ajuns curând și la refugiul de la Țigănești, bila metalică în alb și roșu care așteaptă să adăpostească oamenii muntelui. Pentru că m-au mai tot întreabă oameni, nu, nu sunt cabane sub cheie la care plătești șederea pentru noapte, ci priciuri la adăpost, pe care îți așezi sacul de dormit și te odihnești peste zi/noapte. Unele arată bine (precum cel de la Țigănești), altele sunt deteriorate  și pline de gunoaie lăsate de oameni.

Am trecut și de refugiu și am început urcarea pe bandă roșie spre Omu. Vântul se întețise, m-am oprit să-mi pun și geaca, (dacă până acolo mersesem în tricou) și am continuat lupta contra curentului. M-am mai oprit pe o coamă de unde aveam crestele la picioare și am zis că de asta trebuie să profit. M-am întins în iarbă cum ai sta ca să faci un îngeraș iarna în zăpadă și m-am relaxat un pic. M-am holbat la cer, apoi la creastă, apoi iar la cer, apoi la omuleții-punctulețe pe care-i vedeam în creasta de vizavi. Ce mici suntem câteodată. Nu cred c-am stat mai mult de două minute nici acolo. Chiar nu încercam să câștig vreun concurs personal, dar nu aveam stare să stau mai mult, deși pe drum îmi tot spuneam că ar fi trebuit. Dar poate fiecare corp își încarcă bateriile altfel. Poate curbele de nivel pe care-i dai și-i dai picioare, sunt, câteodată, de ajuns.Am ajuns repede și la o bucățică de Bucegi ruptă din Crai, despre care tot citisem. Adică stâncă zdravănă pe care m-am cocoțat pe ici pe colo, ca să-mi văd de drum. Se vorbiseră toate să mă întâmpine acolo sus și n-am putut decât să mă-nseninez și mai tare. Am trecut și de-un grup care poposise ascuns, pe câteva smocuri de iarbă și după alte câteva lanțuri de care m-am ajutat într-o urcare, am ajuns și-n platou. Pipota creștea. În cap nu aveam decât „Rege pe deal. Sclav în oraș. Buciumul sună cu jale, ca din ambalaj. Îmi vine să plec de unde-am venit. Mă-ntorc la origini, mă-ntorc în natură. Hai în oraș. De ce?- Ca să nu văd ce se petrece. Mă vrei în oraș, să mă ții ocupat, în timp ce se fură aurul din sat.” Nop, din păcate nu i-am găsit sus pe cei de la Subcarpați, dar mi-ar plăcea să aud că organizează un concert prin zonă, că s-ar potrivi în decor.

stanci spre Omu

Deja nu mai știam cât e ceasul, îmi murise telefonul pe drum din cauza pozelor și filmulețelor, sau din cauza faptului că e un telefon prost. Tăbliile-săgeți care indicau traseele scârțâiau și se mișcau după voia vântului. Am trecut și de Hornurile Mălăieștiului și m-am oprit să studiez limbile de zăpadă care rămăseseră încă. Am continuat pe curbă de nivel și deja vedeam Cabana Omu. De fapt, se vedea încă dinainte de lanțurile stâncoase, de vizavi, de pe coamele Țigăneștiului. E mișto să vezi unde trebuie să ajungi, dar ajungi din nou la partea demoralizantă în care vezi panta finală spre cabană. Care e așa soft, așa largă și relaxată, care te face la psihic, că nu se mai termină. Încetinești, îți tragi sufletul mai des, te uți la norii cenușii care au amenințat toată ziua și le spui să stea cuminți acolo, că mai ai partea cea mai importantă din traseu. Coborârea.

În fața cabanei, veselie, oameni înghesuiți la intrarea în cabană cu ceaiurile între palme, în sala de mese înghesuială la cerut ciorbe. Am cerut și eu una de legume și m-am așezat la una dintre mese. Cea mai bună ciorbă, mai bună ca la orice restaurant fancy, comenta cuplul de lângă mine care venise pe jos de la Babele. Am dat din cap a confirmare, cu zâmbet tâmp pe față. Da, cea mai bună mâncare e aia pe care o meriți, cum cel mai bun ceai e ăla primit iarna, după ce ți s-au afundat picioarele până la genunchi în zăpadă, pe un traseu de opt ore. Chiar dacă e un ceai cu un kilogram de zahăr, sau cu un kil’ de rom (ei, asta nu a deranjat, de fapt, niciodată), e cel mai bun. De-asta e bine să-ți plănuiești (și)trasee care au și-o cabană în vârf. După solitudini pe traseu, după oameni cu care te saluți, unii singuri ca și tine, te așezi pe o bancă în Cabana Omu și împarți impresii și o ciorbă cu niște oameni pe care nu știi dacă o să-i vezi și-a doua oară în viață. Dar cine știe? I-am întrebat cât e ceasul. Era 15:35, deci făcusem trei ore de la Mălăiești la Omu. Eram în regulă. M-am mai fâțâit prin vâj un pic, am studiat oamenii care-și făceau poze cu vârful. Parc-aș fi vrut și eu una, dar oricum telefonul era mort și nu tânjeam neapărat după poze (decât la prime dăți pe un anume traseu).

Am început pe la 16:00 să mă rostogolesc pe Valea Cerbului din nou pe bandă galbenă, nu înainte de-a da ochii peste cap de câteva ori, că știam ce mă așteaptă. Vreo trei ore de coborâre care or să pară șapte, trecut printre ierburi, pietricele sub care s-ar putea să patinez, destulă pădure. Cea mai frumoasă parte din Cerbului e prima bucată în care ești însoțit de Acele Morarului pe stânga. Te oprești, le mai admiri, te mai întrebi o dată cum de se poate merge pe-acolo, pe sus. Te mai uiți în spate, Cabana Omu nu mai e, doar mult, mult munte demoralizant pentru cei în urcare. Este totuși, pentru mine, cel mai potrivit traseu de întors în Bușteni (când sunt singură), că așa se găsesc văi și brâne faine și ascunse de urmat (în grup, însă).  E deschis, e înconjurat de pereți, deci am avut cu ce-mi clăti, o dată în plus, ochii și sufletul. Nu pot fi chiar atât de hateriță.

După alpin, în pădure, mă ajunsese oboseala din urmă. Mă întrebam încă o dată de ce fac asta? Discuție între mine și mine care durase toată ziua, fără concluzii. Îmi pâlpâiau tălpile și simțeam cum se coc bășicile pentru c-am fost și destul de inteligentă să-mi iau bocancii semi-rigizi în picioare, adică flexibilitate 0? Da. Mic lăcuț la degetele de la picioare? Da (bocancii de vară erau pe undeva, în altă casă, departe). Am ajuns pe la 19:00 în Bușteni cu aer proaspăt în plămâni, cu păr ciufulit de vâj, însă cam ruptă. Tot încercam să-mi dau seama dacă merită. M-am obosit deliberat, pentru că nu pot să mă abțin, pentru că totul trebuie să fie viteză, pentru că trebuia să-mi dovedesc eu mie că pot să fac asta într-o zi sau pentru că așa credeam eu, că trebuie să fiu neapărat luni în București? Sau sunt toate doar scuze ca să evit s-o iau mai încet. Asta rămâne dilema. Alte câteva trasee de genul și poate găsesc și niște răspunsuri.

„Orașul ăsta parcă mă vrea, să stau departe de natura mea.”

Tiganesti_spre Omu

Portul ungurenesc. Sate ungureneşti din Oltenia şi Muntenia

By Destinatii, Traditii2 Comments

Am ieşit din pădure şi am trecut de urcarea cea mai grea. Până acum, urcarea a fost pieptiş, iar în stânga şi în dreapta se vedeau râpe. Suntem într-o poiană largă, ne-am relaxat şi putem să admirăm priveliştea spre Valea Călineştiului, spre Odăile de pe muchie şi spre vârful Cozia. Ne întrebăm, cu sau fără cuvinte, dacă am fi reuşit să urcăm pe jos. Caii au fost foarte cuminţi, ne-au preluat de la baza muntelui şi ne-au depus aici, în vârf, fără prea multe întrebări. Ne întâmpină câinii de la stână şi băciţa Elena în uşa odăiţei transformată în stână. Afară e patul baciului, în stânga e celariul – locul în care se întâmpla magia cu tot felul de brânzeturi şi produse din lapte şi în dreapta e pridvorul şi camera de dormit, cu sobă.

Stana_Lovistea

Stana_Lovistea_balmos

Priveliştea de la stână, mirosul de brânză şi de zer îmi sunt familiare. Bunicul mergea cu oile, aşa că vacanţele din şcoala primară le petreceam la stână, în Parâng, acolo unde e acum staţiunea Rânca. Aveam curent, însă restul obiceiurilor se păstrau cu sfinţenie de pe vremea stră-străbunicilor: băciţele se ocupau cu produsele din lapte (smântânit, dat cheag, tăiatul caşului, urditul zerului, bătut untul la putinei) şi ciobanii aveau grijă de oi, vaci şi câini. Uneori, când terminau cu trebăluitul, băciţele dădeau drumul la radio şi încingeau o horă sau o învârtită în stână. Atâta vitalitate, atâta drag de muzică şi joc n-am văzut în altă parte. Se vedea în ochii lor bucuria când se prindeau în horă şi jucau de se ridica praful în urma opincilor lor.

Pe atunci încă se îmbrăcau în cămeşă, ie – portul popular de lucru. Şi eu ştiam că e costum ungurenesc, păstrat de la stră-străbunicii care au trecut munţii de la Jina.  Eram din neam de ciobani din tată în fiu şi asta era o mândrie mare la stână, deşi la mama se cam rupsese firul, iar la mine era şi mai subţire nădejdea. Târziu am început să asociez numele satelor prin care treceam cu “ungureni” sau “ungurenesc”: Căpăţânenii Ungureni, Albeştii Ungureni, Oeştii Ungureni în Argeş. Şi lângă aceste sate erau Căpăţânenii şi Oeştii Pământeni. La Novaci, unde ciobănea bunicul, avem Novaci Români şi Novaci Străini.

Cine sunt ungurenii?

“Străinii”, “Ungurenii” sunt stră-străbunicii noştri care au trecut munţii dinspre Sibiu, la mijlocul secolului XVIII, alungaţi de stăpânirea austro-ungară care le impunea taxe foarte mari şi îi forţa să renunţe la ortodoxie. Au ajuns în arealul Subcarpaţilor Getici, în Podişul Mehedinţi, în depresiunea Loviştei şi în lunca Jiului şi şi-au păstrat obiceiurile şi portul. În urma acestei mişcări, Alexandru Ipsilanti, din solidaritate cu românii fugiţi din Transilvania, promulga în 1776 două “ispravnicate de ungureni”, acte fiscale care permiteau refugiaţilor să nu plătească nici o taxă sau impozit (sa fie cu toutul nedajnici) timp de şase luni, cât aveau nevoie ca să se stabilească în Valahia.

ungureni - hora

În lucrările de cercetare de la începutul secolului XX (N. M. Popp, 1933, 1940; I. Conea, 1939, ş.a) se arată că “în sectorul Subcarpaţilor Getici s-au conturat numeroase nuclee de aşezări cu imigranţi transilvăneni, numiţi de către populaţia băstinaşă cu apelativul de „ungureni” pentru că proveneau din teritorul aflat sub ocupaţie ungară şi austro-ungară.”

Ungurenii sunt cât se poate de români, cât se poate de ortodocşi şi cât se poate de asemănători în mentalul păstoresc. “Structura spaţiului mental „ungurenesc” respectă alcătuirea spaţiului mental românesc, luând acea formă piramidală în care baza sau fundamentul este reprezentată de pământ, căruia îi urmează în conştiinţa umană casa (gospodăria), apoi neamul identificat prin familie, dar şi etnie, ca la nivelul următor să fie plasată cutuma, lege nescrisă marcată de obiceiuri, tradiţii, folclor, urmată de mit, rod al explicării fenomenelor neînţelese de om cărora le atribuie valenţe supranaturale, iar în vârful piramidei este plasată Divinitatea care veghează asupra tuturor” (P. Cocean, 2005, preluare din teza L. F. Popa, 2012).

Şi pentru băciţa Elena de la stână şi pentru bunicul meu şi pentru bunicul şi străbunicul Adrianei, gazda noastră din excursia de la Ponoarele, sunt importante toate aceste lucruri, în aceeaşi ordine.

De unde veneau şi unde s-au aşezat?

Străbunicul Adrianei, Dumitru Suciu, născut pe 25 iunie 1902 în Poiana Sibiului, raionul Sebeş a trecut, copil fiind, cu oile în transhumanţă prin regiunea Plaiul Cloşani. Mai târziu, datorită vremurilor vitrege din Transilvania, s-a stabilit aici, în Bratilov, unde a cunoscut-o pe Ana, cea care i-a devenit soţie. Li se spunea “poenari” sau “ungureni” şi erau recunoscuţi de restul sătenilor după obiceiuri şi portul ungurenesc.

Costume_Ungurenesti_Bratilov_Foto_Claudiu_Netoiu

Dumitru Suciu a fost membru fondator şi membru în comitetul de conducere al Uniunii Oierilor, asociaţie formată de oieri pentru oieri şi drepturile lor. În perioada interbelică organizau întâlniri şi aveau o revistă lunară numită “Stâna”, unde străbunicul Suciu trimitea poezii. Avea şi abonament la “Neamul românesc” şi era atât de pasionat de oamenii de cultură ai vremii, încât la 25 de ani i-a trimis un ciumag sculptat lui Nicolae Iorga. Marele istoric îi răspunde cu o scrisoare de mulţumire, câteva cărţi de sculptură şi un exemplar din “Istoria Românilor”.

“Scumpe domnule Dumitru Suciu,

Am primit frumosul dumitale dar, pe care-l arăt cu mândrie românească oricui mă vizitează. Îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine.
Am spus să ţi se trimită câteva cărţi care te-ar interesa.

Primeşte, te rog, salutările mele.

N. Iorga”

Dumitru_Suciu_Bratilov

Aşadar, Dumitru Suciu a trecut munţii de la Poiana Sibiului tocmai la Bratilov, străbunicii mei au venit de la Jina la Novaci, străbunicii familiei Handolescu au venit de la Sălişte şi Vinerea la Vaideeni. Sate de păstori răsfirate peste tot, în funcţie de cunoştinţele ciobanilor veniţi în transhumanţă, de locurile care i-au primit şi de drăguţele pe care le întâlniseră la Nedei.

Cercetările (L. F. Popa, 2012) arată că din depresiunea Făgăraşului a emigrat un mare număr de populaţie de la Avrig, Porumbacu, Corbi, Viştea, Arpaşu, Ucea, Sâmbăta şi Recea şi s-au stabilit în principal la est de Olt (Valea Mare-Pravăţ, Mioarele, Lereşti, Câmpulung Muscel, Albeştii de Muscel, Godeni; Poienari de Muscel, Berevoieşti, Corbi, Domneşti, Brăduleţ, Arefu, Corbeni, Albeşti de Argeş; Cicăneşti, Sălătrucu, Şuici, Cepari, Sălătrucel, Berislăveşti, Runcu şi Băbeni).

Apoi din depresiunea Sibiului, de la Jina, Poiana, Rod, Tilişca, Sălişte, Sibiel, Gura Râului, Răşinari, Mohu, Veştem, Miercurea Sibiului au emigrat străbunici şi stră-străbunici şi în vestul şi în estul Oltului pentru că acest areal a fost un rezervor de populaţie, majoritar păstori cu număr mare de animale ce aveau nevoie de o suprafaţă însemnată de pajişti alpine. La vest de Olt întâlnim satele ungureneşti Vaideeni, Polovragi, Baia de Fier şi Bumbeşti-Piţic, Novaci, Crasna, Bengeşti-Ciocadia şi Săcelu, Schela, Bâlteni, Stăneşti, Runcu Peştişani, Tismana, Padeş, Dăneşti.

Cercetătorii şi lăzile de zestre demonstrează că cel mai bine s-a conservat specificul transilvănean în aşezările „ungureneşti” (Corbi, Băbeni, Vaideeni, Polovragi, Novaci, Crasna) în care cei care le-au întemeiat au provenit în număr mare din depresiunea Sibiului.

Cum recunoaştem portul ungurenesc?

Port_ungurenesc_barbati_Nedeie_Novaci“La bărbaţi, costumul popular ungurenesc este alcătuit din: cămaşă cu cruce în faţă şi spate (barburi), executată după tehnici moderne, dar mai există pe alocuri, prin lăzile de zestre ale bătrânilor şi modele vechi, apoi ilic sau vestă din postav negru, bituşă – cojoc lucrat din piei de miel (iarna), brâu lat (chimir – din piele), cioareci (iţari), opinci sau cizme, pălarie mică mocănescă (clop), căciulă de miel cu calotă înălţată şi fundul rotund.” (L. F. Popa, 2012)

Port_ungurenesc_femei_Nedeie_Novaci

“Costumul femeiesc se compune din: basma, cămaşă cusută cu aţă neagră (arnici, mătase), vestă din catifea neagră sau stofă, bituşe sau pieptar din blană cu broderii de culori diferite şi ornamente florale sau geometrice, fustă de culoare albă care se plisează mărunt, şoarţe negre ţesute din lână, brăcirile lucrate în război din fire multicolore, opinci sau cizme.”  (L. F. Popa, 2012)

BluzaFemeiasca_port_ungurenesc

Dar mâncarea?

E imposibil să ajungi în sate de ungureni şi poenari şi să nu întâlneşti ciorba de oaie, tocanul de oaie, balmoşul, bulzul sau pâine cu pisătură, varză cu pisătură (slănină tocată mărunt cu ceapă). Le găsim şi la festivalurile folclorice locale, organizate pe spuza vechilor nedei (târguri păstoreşti).

Balmos_stana_MySecretRomania

Oaze de tradiţie

Căsuţa în care ne-au primit muma Victoriţa şi bunicul Ion Suciu, bunicii Adrianei, are peste 100 de ani şi e în Bratilov, sat care acum face parte din Baia de Aramă.

În odaia bună a soţilor Suciu am iubit repede costume cu alb şi negru din Mărginimea Sibiului, costume pe marchizet de la Gorj, covoare, săcuie ţesute la război şi ciumege sculptate în corn şi paltin de domnii Suciu. În imagine e bunicul Ion, oferindu-mi cartea care conţine poeziile şi cugetările străbunicului Dumitru şi o bună parte din istoria familiei.

Ion_Suciu_Bratilov_MySecretRomania

Muma_Victorita_Bratilov_MySecretRomania Muma_Victorita_Bratilov_MySecretRomania

Oierii îşi păstrează şi acum identitatea atât în privinţa costumului popular cât şi al tradiţiilor. Au reuşit chiar să imprime comunităţilor locale vecine obiceiurile şi modul lor de viaţă. “Pământenii” au fost influenţaţi de “străini”, iar în privinţa costumului popular a fost doar într-o direcţie, aceea a portului popular ungurenesc.

Mergeţi în casele ungurenilor, poenarilor, de o parte şi de alta munţilor. Poartă cu ei mândria şi dorul străbunilor şi au ce povesti.

***

Noi mergem la Bratilov, Novaci, Vaideeni, Horezu în Micul Tur al Olteniei şi în Ţara Loviştei la cai. Haideţi cu noi să îi cunoaştem de aproape pe ungureni, să le mâncăm bucatele şi să le ascultăm poveştile!

Documentare şi fotografii

Teza de doctorat MIGRAŢIILE TRANSILVĂNENE ÎN SUBCARPAŢII GETICI. STUDIU DE GEOGRAFIE ISTORICĂ, Prof. Dr. Lăcrămioara Florinela POPA, 2012, UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, Cluj-Napoca

Fotografii Claudiu Neţoiu, Mihăilă Gabriel Alexandru, Mihaela Dincă Photography, Gabriela Solomon

Traseu de survolat Oltenia şi comorile-i ascunse

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, Oltenia, TraditiiNo Comments

În 2016, când Lonely Planet a pus Transilvania în capul listei locurilor de vizitat din lume, noi o să facem o aroganţă şi o să propunem un mega traseu în… Oltenia.

traseu Oltenia

Ziua 1

Bucureşti – Piteşti – Slatina (aprox 3h cu masina, 190 km)

  • Tur în centrul vechi al oraşului Slatina cu dicţionar de stiluri arhitecturale în mână (1h)
  • Oprire la Atletul Albanez, cel mai vechi stabiliment negustoresc din România (30 min)

Slatina – Craiova (45 min, 60 km)

  • Prânz la Restaurantul Bulevard –  (1h)
  • Tur la Muzeul de Artă, de intrat în lumea lui Brâncuşi (1h)
  • Piaţa Prefecturii, Centrul Vechi, Parcul Romanescu şi pe străduţe. (2h)

Craiova – Ponoarele (2 h, 130 km)

Ziua 2

  • Tur ghidat al Complexului Carstic Ponoarele (Podul lui Dumnezeu, Câmpul de Lapiezuri, Peştera, Zătonul Mare, Zătonul Mic) (2h)
  • Vizită la muma Victoriţa – vizitarea unei gospodării tradiţionale în Bratilovu (1h şi 30 min)

Ponoarele – Cheile Sohodolului (30 min, 25 km)

  • Prânz la Runcu – Casa din Pădure (1h)
  • Vizitarea Cheilor şi găsirea legendelor despre “inelul domniţei” şi “nările dragonului” (30 min)

Sohodol – Hobiţa (30 min, 22 km)

  • Vizitarea Casei Memoriale Brâncuşi (1h)

Hobiţa – Tg jiu (30 min, 25 km)

  • Vizitarea Ansamblului Monumental Brâncuşi  şi a centrului oraşului Tg Jiu (1h)
  • Vizitarea Coloanei Infinitului (30 min)

Tg Jiu – Cartiu (17 min, 13 km)

Ziua 3

Cartiu – Curtişoara (15 min, 12 km)

  • Vizită la Muzeul Arhitecturii Populare Gorjeneşti (1h 30 min)

Curtişoara – Crasna (20 min, 20 km)

  • Vizită la Schitul Crasna (45 min)

Crasna – Novaci (15 min, 10 km)

Novaci – Măldăreşti (40 min, 30 km)

  • Prânz la Conacul lui Maldăr (1h)
  • Vizitarea Ansamblului culelor (1h)
  • Vizitarea unui atelier de ceramică – Horezu (1h)

Horezu – Bucureşti (3h, 220 km)

Traseul începe cu Slatina, locul unde, în timpul Revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu l-a întâlnit pe Iancu Jianu, locul unde au pus ţara la cale ca între haiduci.

50 dintre clădirile pe care le puteţi vedea în centrul vechi al oraşului au fost incluse în Patrimoniul UNESCO. Construite între anii 1860-1938 ofera o imagine aproape completă a stilurilor arhitecturale regăsite în oraşele din România: neo-gotic, neo-românesc, modern, art nouveau şi art deco. Pe străzile Poboran, Dinu Lipatti, Grădiniţei şi Fraţii Buzeşti se află concentrate o mare parte dintre aceste bijuterii, iar de neratat sunt: Liceul Radu Greceanu (1891), Primăria Slatina (1905), Secţia de Etnografie a muzeului judeţului Olt, Casa Caracostea (1902), Casa Profesorilor (1899), şi vechiul sediu al Băncii Naţionale a României din Slatina (1908).

MySecretRomania_Slatina_AtletulAlbanez

La începutul sau la finalul turului arhitectural e musai să vă opriţi pe str. Dinu Lipatti, nr. 25 la cofetăria Atletul Albanez. E cel mai vechi stabiliment comercial din România şi a rezistat şi în România comunistă. Familia Memish, de origine albaneză, are o vechime de peste 300 de ani în comerţul din Balcani. În 1912 un stră-stră-stră-bunic aşezat în Slatina a câştigat un concurs de lupte greco-romane organizat de circul care a venit în oras. Din respect pentru oraş şi pentru cetăţeni el a donat premiul de 300 de napoleoni primăriei, iar mai marii oraşului l-au recompensat lăsându-l să deschidă “prăvălia Atletul Albanez”. Aici veţi gusta bragă, halviţă şi îngheţată, şi veţi simţi cumva prezenţa celor care au trecut pragul micului magazin de-a lungul secolelor.

Turul continuă cu Craiova şi centrul ei restaurat care ne întâmpină cu o mulţime de stiluri: renaştere, baroc, clasic, neoclasic, romantic, românesc şi clădiri construite de către arhitecţi francezi, italieni, nemţi sau români. Vă recomandăm să vedeţi Piaţa Prefecturii, Centrul Vechi, Parcul Romanescu şi să vă pierdeţi pe străduţele din oraş.

Pe lista noastră este Biserica Madona Dudu, un adevărat loc de pelerinaj datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului care – spune legenda – ar fi fost găsită într-un dud aflat pe locul unde a fost construit ulterior altarul. Dincolo de frumuseţea spirituală, vă recomandăm biserica pentru frumuseţea culturală şi pentru pictura semnată de Gheorghe Tattarescu.

MySecretRomania_CasaBaniei Casa Băniei este cea mai veche clădire laică existentă azi în oraş, datând din anul 1699. Acum adăposteşte Muzeul de etnografie, dar, în trecut, aici se aduna divanul Craiovei. După aprecierile istoricilor de artă, ea a fost refăcută de Constantin Brâncoveanu, pe modelul uneia clădite în secolul al XV-lea, de boierul Barbu Craiovescu.

Două cladiri superbe amintesc de un mic Paris al Olteniei – Palatul “Jean Mihail”, acum Muzeul de Artă Craiova şi Palatul Vorvorenilor – actualul sediu al Mitropoliei Olteniei.

Intrăm în Muzeul de Artă, pe urmele lui Brâncuşi, unul din marile repere ale artei româneşti şi olteneşti. Lucrările expuse aici datează din prima perioadă de creaţie a artistului, elev la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Găsim aici „Sărutul” – realizat în piatră în 1907, „Vitellius” – cea mai veche lucrare a sculptorului, realizată în 1898 din ghips, „Tors de femeie” – lucrare din marmură ce datează din 1909, „Orgoliul” – din 1905, „Cap de băiat” realizat în 1906, „Domnişoara Pogany”, „Scaun” şi respectiv „Ecorseul” – din 1902.

De la muzeu, după ce aţi văzut centrul şi Parcul Englez, vă puteţi legăna pe Calea Unirii până la Parcul Romanescu, loc de relaxare şi întâlnire cu gândirea peisagistică a secolului trecut.

Seara primei zile ne prinde la Ponoarele, în inima Podişului Mehedinţi. Dinspre Craiova spre Ponoarele vă întâmpină un drum bun, cu gospodării mici, îngrijite. Să mergeţi încet şi să priviţi cerul.

Începem dimineaţa cu descoperirea minunilor naturale din Complexul Carstic Ponoarele:

  • Podul lui Dumnezeu
  • Peştera Ponoarele
  • Câmpurile de Lapiezuri
  • Zătonul Mare şi Zătonul Mic

MySecretRomania_Ponorele_PodulluiDumnezeu

Podul lui Dumnezeu este cel mai mare pod natural al ţării şi al doilea ca mărime din Europa (30m-L, 13m-l, 22m-h şi 9m-w), dar singurul din lume deschis traficului rutier. Povestea naturii spune că s-a format prin surparea tavanului Peşterii Ponoarele, iar legenda spune că aici locuia Dracul, iar ponorenii i se rugau lui Dumnezeu să-i scape de el. Înduplecat de rugile sătenilor, Dumnezeu a lovit cu palma în tavanul peşterii care s-a prăbuşit peste intrare. Dar Dracul a scăpat, ieşind pe cealalta gură a peşterii şi s-a agăţat cu ghearele de vârful Dealul Peşterii, formând câmpurile de lapiezuri. Dracu s-ar fi urcat apoi pe o stâncă (acum i se zice Stânca Dracului) şi tot el ar fi responsabil de secarea lacurilor.

Câmpurile de Lapiezuri (Afrodita şi Cleopatra) sunt formate din caneluri deosebite pe care apa le-a încrustat în calcare. Şanţurile depăşesc uneori 4-5 metri lungime şi au o adâncime de până la 30 cm, asemănându-se cu nişte coridoare tăiate în roca în care a apărut vegetaţia: lumânărică, cimbrişor, urzici.

Zătonul este cel mai mare lac carstic din România, dar este un lac temporar. Adică, în funcţie de anotimp şi în funcţie de cât de mult a plouat, îl puteţi vedea imens, ca un firicel de apă care dispare sub stâncă sau deloc.

Ponoarele sunt galeriile, puţurile prin care dispare apa de aici şi apare din nou câţiva km în aval. Toată aria de aici e plină de ponoare, de aici şi multitudinea de atracţii şi de fenomene carstice.

ZatonulMare_byClaudiuNetoiu

Continuăm cu vizita la Muma Victoriţa, bunica prietenei noastre Adriana, soţia lui Ion Suciu, amândoi urmaşi ai “poenarilor” care au fugit de stăpânirea austro-ungară în secolul XVIII. Bratilov face parte din salba de sate ungureneşti de sub munte, alături de Titerleşti, Novaci, Vaideeni, Baia de Fier, Corbi şi alte sate, corespondente pe partea cealaltă a muntelui satelor din Mărginimea Sibiului. Dumitru Suciu, socrul Victoriţei, era în comitetul de conducere al Uniunii Oierilor, asociaţie formată de oieri pentru oieri şi drepturile lor. În perioada interbelică organizau întâlniri şi aveau o revistă lunară numită “Stâna”. În odaia bună a soţilor Suciu o să aflăm despre tradiţiile ungureneşti: costume cu alb şi negru de la Jina, costume pe marchizet de la Gorj, covoare, săcuie ţesute la război şi ciumege sculptate în corn şi paltin de domnii Suciu. Dacă sunteţi cuminţi, citim şi din doinele şi poeziile străbunicului Suciu.

MySecretRomania_Bratilov

Ieşim cu greu din atmosfera creată de bunici şi de casa înţesată de amintiri şi pornim spre Cheile Sohodolului. Repede, repede, ne îndestulăm cu mâncare bună la Pensiunea Casa din Pădure şi apoi intrăm în Chei – rezervaţie naturală cu forme de relief impresionante, întinsă pe o suprafaţă de 350 de hectare. La ieşire din canion, observăm o poartă – un inel în stâncă şi “nările” pe care le formează pârâul Sohodol în partea de jos. Cu un binoclu sau un obiectiv tele o să observaţi şi speciile de păsări protejate de aici – fluturaşul şi lăstunul de stâncă.

casa_memorialaBrancusiCu stomacul liniştit şi cu ochii încărcaţi de frumuseţe pornim spre Hobiţa, la Casa Memorială a sculptorului Constantin Brâncuşi. Am mai aflat lucruri despre artist şi în Craiova, aici o să ne putem imagina lucruri: cum vedea el coloane ale infinitului în stejarii din grădinile vecinilor, cum le şi sculpta, cum şi-a amintit de poarta casei şi a sculptat una la fel pentru atelierul de la Paris, cum stătea la taină cu mama lui în pridvor.

Ansamblul monumental de la Tg Jiu a fost sculptat la cererea Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene, care doreau să aducă un omagiu soldaţilor români căzuţi în Primul Război Mondial. Brâncuşi a răspuns cererii şi nu a cerut niciun ban pentru cele 3 opere de artă:

“O alee care, plecând de pe digul Jiului, este locul de evocare al actelor de vitejie gorjeană, ar trece pe sub un portal, ce în viitor ar marca şi intrarea în grădina publică, pentru ca, continuând spre biserica ce se renovează, să se termine această cale ce va purta chiar şi denumirea de Calea Eroilor, la monumentul recunoştinţei, întruchipat dintr-o coloană înaltă de circa 29 m, înălţându-se fără sfârşit, aşa cum trebuie să fie şi recunoştinţa noastră”.

Pornind de la vorbele artistului şi ştiind simbolurile altor lucrări ale sale, ne dăm seama că Poarta Sărutului este un arc de triumf pe sub care eroii trec împăcaţi în lumea de dincolo. Se pare că ideea principală din “Sărut” este simplă: iubirea ca fuziune între două entităţi separate reface unitatea originală a vieţii. Aici, e viaţa de după moarte.

Masa Tăcerii a fost lucrată în piatră şi reprezintă simbolic masa de dinaintea bătăliei la care urmau să participe ostaşii români. Scaunele din jurul mesei sunt în formă de clepsidră şi măsoară timpul, iar numărul lor aminteşte de numărul apostolilor.

Se referă la reunirea familiei, la meditaţie, la preţuirea timpului.

masa_tacerii1-600x264

La finalul Căii Eroilor avem parcul unde ne aşteaptă Coloana Infinită sau Coloana fără Sfârşit. Ea este, simbolic, coloana „sacrificiului infinit”, reprezentând o axă a lumii, menită să sprijine bolta cerului pentru veşnicie. Se înalţă mereu, aşa cum ar trebui să se înalţe şi recunoştinţa noastră pentru artist.

Pe urmele simbolurilor lui Brâncuşi o să vedem şi centrul oraşului cu Prefectura, Teatrul Elvira Godeanu (singura clădire Art Deco din Tg Jiu) şi Biserica tuturor Sfinţilor unde pe fresca exterioară sunt pictaţi filosofi.

Vă va prinde somnul la o aruncătură de băţ de Casa Cartianu – cula ridicată în 1769 de ceauşul Enache Cartianu, un boier foarte bogat, care a deţinut peste 400 de hectare de teren în satul Cartiu. Urmaşii lui au ridicat aproape de culă (acum secţie a Muzeului de etnografie Tg Jiu) Pensiunea Casa Cartianu, o minune de loc care respectă valorile tradiţionale.

MySecretRomania_MuzeulCurtisoara

IMG_3330

IMG_3241

A treia zi porneşte cu drumul de la Tg Jiu spre Novaci. Vă recomand o oprire la Curtişoara – Muzeul Arhitecturii Populare Gorjeneşti şi la cula Cornoiu. Muzeul în aer liber cuprinde monumente de arhitectură şi tehnică populară din Gorj. Pe lângă cula Cornoiu (secolul al XVIII-lea) au fost aduse şi remontate biserica din zid Sf. Ioan Botezătorul (1820), construcţii ţărăneşti din lemn (case, pivniţe, pătule, instalaţii tehnice populare din secolele XVIII – XIX) cu mobilier ţărănesc, piese de port, ţesături, unelte, ceramică, crestături în lemn. Cea mai veche casă expusă, ridicată cu peste 200 de ani în urmă, este Casa Popii Udrişte, din satul Olari, ce datează din 1802.

Pe drum aveţi şi schitul Crasna, o oază de linişte şi spiritualitate şi apoi intraţi în casa unui artist plastic îndrăgostit de etnografie, simboluri şi motive tradiţionale.

colaj_atelier_Daciana_Ungureanu

Într-un interviu acordat jurnalul.ro Daciana Ungureanu ne povesteşte despre Colecţia Etnografică Daciana Ungureanu şi ne introduce în poveste: “Am moştenit de la familia mea diverse obiecte vechi pe care le păstrez cu drag. Două din lăzile de zestre pe care le am sunt pline cu piese de port gorjeneşti şi ungureneşti, dantelă veche şi alte textile pentru casă. Cele mai multe piese le am de la bunica din partea mamei şi ele au fost lucrate şi purtate de dânsa. Lucrul acesta înseamnă mult pentru mine. Sunt piese extrem de fine, cele mai multe de sărbătoare, cusute în culori şi motive minunate, realizate în tehnici şi din materiale combinate. Nu am cuvinte pentru a descrie frumuseţea lor, ele trebuie văzute. Colecţia mai cuprinde obiecte de metal, de lemn şi fotografie veche. Spre exemplu, despre o cămaşă bărbătească foarte veche, a unuia din străbunicii mei, ştiu că a fost cusută de o tânără care îl iubea foarte mult şi care nu i-a devenit sotie. Fineţea cusăturii cu mătase în culori de galben şi turcoaz, ce alternează cu dantela, spune mult, cred eu, despre intensitatea sentimentelor.”

IMG_3667

De la Novaci, urmăm un drum sinuos pe sub munte, spre Baia de Fier, Polovragi, Vaideeni şi Horezu. De acolo, urmăm indicatoarele spre Culele de la Măldăreşti. Culele au fost construite de boierii din Oltenia pentru a se apăra de cetele prădătoare de turci venite de la Dunăre. Datorită unicităţii lor, au fost propuse pentru a fi înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Denumirea provine din cuvântul turcesc “kale” sau “kule”, care înseamnă turn. Au fost multe cule în întreaga Oltenie şi în vestul Munteniei, însă, din câteva sute de astfel de case întărite, au supravieţuit până astăzi doar 27. Mai mult de jumătate din ele, neavând şansa să fie transformate în muzee, sunt într-o stare precară sau în ruină.

Cele mai multe au ziduri groase de 80 cm. Atunci când veneau duşmanii, servitorii ascundeau animalele în pivniţă. Boierii se refugiau mai întâi la etajul I şi puneau un drug gros la uşă, ca să fie siguri că rezistă. Dacă şi primul cat devenea nesigur, urcau până în turnul de apărare pe o scară de funie. Trăgeau apă din fântâna din pivniţă, aveau merinde, trăgeau şi scara după ei şi aşteptau să treacă primejdia.

Prânzul va fi la Conacul lui Maldăr, iar drumul spre Bucureşti trece prin Râmnicu Vâlcea şi Piteşti. Dacă doriţi să vă opriţi pe drum, aveţi obiective pentru încă 2 zile de traseu.

 ***

Aceasta este doar o parte din traseul gândit de noi pentru Marele Tur al Olteniei. Dacă vreţi să mergeţi cu noi pe traseu ne găsiţi aici. Dacă aveţi nevoie de detalii, contacte sau alte informaţii, ne găsiţi tot aici.

Photo credits: Mihai Voiculescu, Mihaela Dincă Photography, Roxana Coştiuc, Claudiu Neţoiu, Gabriela Solomon, Mariana Simion, Florin Vâlcea

La pas. Pe potcoavele din Țara Loviștei

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, Oltenia2 Comments

Era trecut de 11:00 când surorile Măriuca și Anda Onică strigau pe dealul din spatele odăii la cei opt cai pe care familia lor îi instruieşte de peste 10 ani. Îi împingeau spre grădina părinților, în timp ce ei puneau pe masă slana cea care se topește în gură și ceapa verde, mic dejun pentru oamenii care veniseră să-i cunoască, să exploreze Țara Loviștei pe spinarea cabalinelor. Caii nu și-au făcut bine intrarea, că au început să dea târcoale mesei pline de merinde, să adulmece cu nările lor largi, să se tăvălească pe jos, să rumege iarbă sau după preferință, bocancii pe care Măriuca îi lăsase agățați într-o cracă uscată.

Murgu e conducătorul hergheliei, are zece ani proaspăt împliniți duminica trecută și doar două viteze: pasul și galopul. Fulger e fratele lui răzvrătit care se copitește cu toți ceilalți, Sasha e femela alfa. Murgu și Sasha sunt părinții iepelor Paco, născută de un Paști și ai lui Sumi, cea cu moacă și coamă de inorog, pe care n-o călăresc de obicei decât fetele, pentru că este încă în antrenamente. Sasha e și mama Dochiei, care e și ea gestantă acum; Lina, mânzul lui Paco, încă zburdă liberă, fără șa. Breazul, odinioară outsider-ul (cumpărat separat) este cel mai puternic din grup, la peste 500 kilograme.  Ei sunt a doua și a treia generație de cai pe care familia Onică îi creşte la Odăi, un sat medieval din inima Țării Loviștei, unde n-au rămas mai mult de 20 de căsuțe dărăpănate, unele folosite ca locuințe de vară, ascunse printre munți, căpițe de fân și pătule, la peste 800 metri altitudine.

Mircea și Gigi (Georgeta) sunt părinții Mariei (22 ani) și ai Alexandrei (20 ani) și le-au transmis încă de când aveau 3-4 ani dragostea de călărit, când le suiau în spinarea mamei lui Murgu și a lui Fulger, alături de alte câteva bagaje și le plimbau printre munți în familie, unde campau și se bucurau de natură. Măriuca e o blondă cârlionțată cu obraji bucălați și îmbujorați, cu voce calmă; e student la două mastere în București: la antropologie și la istorie – vrea să înțeleagă cum să conceapă proiecte prin care să schimbe mentalitățile sătenilor din zona lor (și nu numai), care, crede ea, sunt individualiști, își muncesc bucățica de pământ și nu fac nimic împreună, pentru fructificarea zonei. Discuțiile fără sfârșit pornesc de aici, de la acest „împreună” tot mai voalat, când toți vor să se mute la oraș, dar când toți cei de la orașe mari se refugiază cât de des pot în rural și asociază satele, natura, muntele, animalele cu liniște, relaxare, odihnă, baterii încărcate.

Sunt, cu siguranță și în București locuri în care e liniște sau senin – Lacul Morii și proaspăt recunoscuta deltă Văcărești ca rezervație sunt doar două exemple, mai avem străduțe înguste cu case vechi îmbibate în istorie și învelite în iederă, grădini ascunse în care poți sta la povești până în zori de zi și altele. Totuși, Bucureștiul va fi mereu penalizat, etichetat drept orașul în care șoferii blocați în trafic se enervează la volan, în care petreci ore ducându-te și întorcându-te de la job, între autobuze și metrou. Orașul spre care lumea migrează datorită posibilităților de angajare și de care aceeași lume se satură repede din cauza poluării, a construcțiilor promise dar neterminate care doar încurcă, oameni care la fiecare colț vor să-ți vândă altceva. E locul care te împinge să pleci și care te trage repede, înapoi în vortexul lui. Un Hopa-Mitică fără sfârșit. „Cum e să nu te mai trezești între blocuri și să nu auzi tramvaiul pentru două zile?”, întreba unul din băieții care venise la Odăi.

IMG_0671

Satul românesc a devenit luxul pe care ni-l permitem din ce în ce mai greu, pentru că nu ne dăm voie să avem timp, întotdeauna mai e un mail de dat, un brief de pigulit, un plan de modificat. Atunci când rupem din noi și ne înhămăm la două zile cu semnal slab, se rupe, parcă, o bucățică din noi, ne simțim dezbrăcați pentru că ne e greu să pierdem contactul și controlul. Trebuie să știm lucruri și ne e peste mână să le aflăm sau să ne regăsim fără Google. La Odăi nu e pe Google Maps. La o căutare apare șoseaua Odăi din capitală, strada Odăi de la Jilava, o zonă Odăi din Ucraina, dar nimic de odăile din inima Lotrului, cuvânt care desemna odinioară hoții, ștrengarii zonei. Știm doar că mergem pe E81, drumul care leagă Bucureștiul de Sibu, pe care virăm brusc la stânga, înainte de indicatorul care spune că se termină satul Călinești. Urmează câțiva kilometri pe un drum asfaltat recent de austriecii care au plantat o microcentrală acolo și care au secat tot râul, apoi câțiva fără asfalt. Era vineri seară când Măriuca stătea pe bancheta din spate a uneia dintre mașinile care urca spre Odăi și povestea cum a plâns o lună și jumătate prima oară când a venit la București la facultate. Locuia în Rahova și nu înțelegea nimic din toată înghesuiala din tramvaiul 32, care trece pe acolo. „Ce să fac acum în Brezoi?”, spune când o întrebi de ce a plecat de acolo. Nici cu caii nu poți sta non-stop, oricât ar fi de carismatici.

De la început de ianuarie însă, când au început să aibă cereri pentru fiecare weekend, Măriuca e prezentă întâi la Brezoi, unul dintre satele care fac parte din Țara Loviștei (alături de Voineasa, Câineni, Perișani), unde părinții ei locuiesc. Apoi merge la Odăi, la vreo 15 kilometri distanță de Brezoi și le face cunoștință oamenilor cu personajele cabaline, îi cuplează în funcție de personalități ginite, îi ajută să-și desțelenească gândurile și să se conecteze cu unele dintre cele mai inteligente animale de pe pământ. La fel face și sora ei mai mică, Anda, studentă la mate-info, care pe lângă turele de la Odăi, face în București cascadorii pe cai și se bate în lănci.

După ce am lăsat mașinile într-un loc indicat de Mircea, am băgat bagajele în Suzuki-ul lor bleu, împroșcat de noroi și am pornit seara într-o plimbare de o oră la lumina frontalelor, spre odaia familiei Onică. Pe căsuța din lemn care urma să ne fie acoperiș pentru două nopți era atârnată o plăcuță pe care scria „La mii de stele”. În casă, o masă lungă cât pentru zece meseni, o sobă, podeaua scârțâindă, lemn cât vezi cu ochii, prin pereți încă se mai vedeau fire de lână de oaie, material folosit cu spor în izolarea căsuței. Lângă masă, o fereastră pe care nu se vedea încă, din cauza nopții, tot verdele cu care ochii de oraș nu-s obișnuiți. La capătul mesei o scară și mai scârțâindă, care dă într-un prici suspendat în salonaș, cu șapte saltele, o balustradă și un geam în acoperiș pe care se înghesuiau copacii și lumina laolaltă. Mai târziu și ploaia. După o cină târzie, regală, cu cartofi prăjiți, pui și o tonă de salată amestecată cu o lingură de smântână, am dormit cu toții ca niște prunci fără griji. Cea mai bună parte a excursiei era că urma să ne trezim la cât ne trezeam. Fără alarme. „O să vedeți voi, că vă treziți natural”. Așa a fost. Ne-am luat unii după foșnetul celuilalt, după fermoarele de la sacii de dormit, după treptele scârțâinde și după alarma mea pe care uitasem s-o anulez.

*

IMG_0836

Țara Loviștei stă pitită în nordul județului Vâlcea, între Parâng și Făgăraș, pe cursul Oltului. E străbătută însă și de Lotru, pământ străvechi, locuit de daci, loc care-și recăpăta libertatea în 1330 prin Basarab, ctitorul Munteniei. Din cauza invadatorilor, dar și pentru că Valea Oltului e îngustă și nu permitea oamenilor destul teren agricol, localnicii au urcat la munte. Sus, au desțelenit locul. Au ars, au tăiat cu securea păduri de fagi, de conifere și în locul lor și-au ridicat gospodăriile, odăile. La Odăi este singurul sat medieval încă frecventat, însă prea puțin (ceea ce nu e neapărat rău, în raritate constă farmecul odăilor). Familia Onică vine să le arate oamenilor Loviștea călare sau pe jos, alți câțiva își folosesc odăile ca locuințe de vară, altele sunt în paragină, servind drept crâmpeie de istorie ruginită pentru lentilele fotografilor, care pot doar să-și închipuie câtă viață intra acum câteva sute de ani într-o odaie. La micul dejun, masa de lemn din curte se umple de bunătăți – slănina cu ceapă verde și muștar, șunculiță, caș, lapte de la vaca vecinului, fiert sau nefiert, după preferințe, niște ouă roșii rămase de la Paști, vreo patru feluri de gem, unt și nelipsita cafea. Caii adunați de surori își vedeau de rumegat. Noi eram prinși într-o căldare verde și ce bine ar fi fost să fim fără scăpare.

Măriuca și Anda căutaseră caii vreo patru ore înainte să-i împingă la vale. Câteodată îi caută mai mult, câteodată mai puțin, dar întotdeauna îi caută. Se duc, cutreieră munții după ei în sus și-n jos și caii liberi nu uită cine le sunt stăpânii. Cum dresezi însă un cal și apoi îi dai drumul liber, la joacă? Sunt ani de muncă în care îi învață să stea legați în curtea odăii, în care exersează pusul șeilor, până când căluții înțeleg că trebuie să stea acolo, să asculte. E greu de perceput că același cal care zburdă liber înțelege că a doua zi va fi călărit 3-4 ore. Sunt animale cărora cel mai bine le șade cu libertatea, elegante în galop când le flutură coamele, copilăroase când își dau copite unul altuia sau când împung oamenii cu capetele osoase pentru atenție. Sunt aceleași animale ale căror potcoave au devenit simboluri ale norocului încă din Antichitate și Evul Mediu, datorită formei de semilună și pentru că fierul era considerat un metal cu proprietăți benefice împotriva bolilor sau farmecelor. Romanii atârnau potcoave pe pereții caselor ca să-i protejeze de ciumă. Primele comunități creștine considerau potcoava un soi de amuletă pentru că are forma literei „C” de la Cristos.

Caii familiei Onică au înțeles că-și răscumpără libertatea prin plimbările cu șei. E un compromis care le convine. Fulger e ștrengarul grupului, agitatorul care s-a născut aproape negru, cu un semn în formă de fulgeraș pe bot. Acum, Fulger e o amestecătură de alb cu gri, un rublat. Are gene lungi, dese, cărunte și cel mai fin nas din lume. Mi-era, la început, frică să pun mâna pe el – prea lângă gură, dacă se enervează și-mi dă o față lungă în bărbie. Dar lui Fulger îi place să fie mângâiat și răsfățat peste tot. După ce face ceva bine, pe lângă un „bravo” din oficiu și mângâiat pe gât, dacă-l scarpini după urechi va fi în extaz. Începe îndoitul capului și împunsul ca să-l scarpini mai tare. Apoi ajungi la fălcile în care rumegă iarba cu atâta poftă, mari de-o palmă întinsă. Adică ai putea să-i iei lui Fulger fălcile între palme și să-l întrebi ce-i cu fața lungă, dar nu cred că i s-ar părea amuzat. După ce-l mângâi câteva minute, te liniștești instantaneu. Acolo, lângă copitele lui îți lași grijile de la capitală și te bucuri de finețea și de răzvrătirea care se întrunesc în figura lui Fulger.

IMG_0778

Măriuca îi pune după masă zăbăluța în gură, botarul, gâtarul, fruntarul, șaua și în curând Fulger e pregătit de drum, ca restul familiei. Îmi pune dârlogii lui în mână și-mi spune să-l iau eu, că o să mergem noi două cu el. „Să stai mereu pe partea stângă”, spune Măriuca, „e ca o regulă de aur, de pe partea stângă ne și urcăm pe cai”. La pas, la pas, iar la pas. Cu asta începi, asta îl pornește la drum – asta și condusul de dârlogi. Fulger pornește molcom, mă urmează, trebuie să rămână mereu cu capul deasupra umărului meu drept. Dacă m-ar depăși, ar trece peste autoritatea mea și nu m-ar recunoaşte drept conducător. Nici nu voiam asta, voiam să ne împrietenim. Dar nu suntem prietenii lor, spune Măriuca, Fulger trebuie să înțeleagă că pleacă la drum cu mine, de comenzile mele urmează să asculte (chipurile). Cât am mers pe cărare în stânga lui Fulger n-am avut probleme, dar am înțeles că am de-a face cu un hoțoman care se oprește din când în când să mai ciupească două-trei crengi. Nu reușesc să mă impun când îi spun „la pas” pentru că deja mi-e mare drag de el și am impresia că ne știm de-o viață.

Ajungem curând la o pajiște unde nu mai e scăpare. Rămân pe partea stângă a lui Fulger, Măriuca ne explică cum scărița ar trebui să fie lungă până la subrațul nostru, așa se măsoară lungimea ideală pentru piciorul nostru. Mă întorc cu spatele la Fulger, mă prind cu o mână de șa și-mi pun piciorul stâng în scăriță. Ăla e momentul de care vreau să trec cât mai repede, până nu-mi trec prea multe gânduri prin cap, aflată la prima tură călare. Dacă îi vine să se ridice în două, dacă se smucește sau vrea s-o ia la goană fix când vreau eu să mă ridic? Mă ridic, îmi țin echilibrul acolo sus o clipă și-mi trec și piciorul drept peste spinarea lui Fulger. Caut repede să bag și piciorul drept în scăriță și prind dârlogii în mâini ca și cum aș ține un buchet de flori, cum spune Măriuca. Pumnii mei trebuie să-i atingă în permanență gâtul lui Fulger. Să mă simtă acolo, să nu mă uite. Spatele mi-e drept, genunchii lipiți de șa, gambele libere (ar trebui, dar nu scap de încordare), vârfurile bocancilor agățate de scărițe. Toate comenzile se dau din călcâie și gambe. Dacă vreau să fac dreapta, înfig călcâiul stâng în coastele lui Fulger într-o mișcare sus-jos și trag de dârlog, dar n-ar trebui să depind doar de dârlogi ca el să-mi simtă comenzile. Nu trebuie să-l lovesc, să-l bruschez, o atingere apăsată e de ajuns și el știe ce are de făcut.

Nu e ușor să te încrezi într-un animal care nu funcționează nici pe benzină, nici pe viteze, nici pe stații. Nu e ușor să accepți că nu mai ai controlul. Deși tu, călărețul, deții controlul, prin comenzi, dar tu, călărețul începător, clar nu deții niciun control în prima zi, sau poate Fulger te va lăsa să crezi câteodată că deții controlul. Eu m-am urcat cu „ce-o fi, o fi” în minte, cu gândul că mă las condusă de un animal sensibil și inteligent, care nu vrea răul omului și nici pe-al lui însuși. Lumea de pe spatele lui Fulger se vedea mai clar, se vedea în cercuri când Fulger nu-mi băga de seamă comenzile pe care le tot repetam în gând. Se îndrepta spre pârâu vertiginos, se îndepărta de grup și eu eram atașul care-l urma, invariabil. Eram, de fapt, ca un Go-Pro care vede lumea de pe fruntea celui care-l poartă și Fulger mă făcea să mă simt cel mai mândru Go-Pro din univers. De pe spinarea lui n-aveam nicio certitudine că lucrurile vor ieși bine, dar așa mă bucuram de scaunul meu privilegiat, de alimentatul lui cu apă în loc de opriri la benzinării, eram o răsfățată și nu aveam timp de irosit pe frici. Mai îndemnat de Măriuca, mai atras de ideea de o reuniune cu grupul și de un „la pas” scos de mine pe un ton stins și Fulger al meu s-a mobilizat, s-a-ncolonat și-a-nceput să fure din frunzele din copaci, de data asta din mers. „Du-l unde vrei tu să ajungi”, spunea Măruica. Eu ba îl mângâiam, ba îl mai certam, dar până la urmă tot la mângâiat mă-ntorceam. E clar că aș fi un dresor de cai lamentabil, dar ce bine că nu. Curând, prinsesem încredere în Fulger și am devenit parteneri buni de drum. Pe o bună bucată de drum a venit și Măriuca în spatele meu și eu nu puteam decât să mă gândesc cum chinuim bietul animal în doi. Că suntem grele, uite, respiră greu. Măriuca râdea de mine. „Noi avem vreo 120 kilograme împreună probabil. Cu tot cu șa. El are vreo 500”. Toate cele 500 kilograme au început curând programul de trap, viteza a doua a lui Fulger. Pentru trap, trebuie să îl bați cu călcâiele de două ori repede, ca să înțeleagă domnule, că vrei viteză. În cazul lui Fulger, nu e neapărat nevoie de o comandă. Decide el când ești pregătit pentru trap, sătul de viteza de melc și cu sete de a se reuni cu familia.

IMG_1284

Măriuca începuse repede instructajul pentru trap. „Trebuie să te împingi în scărițe o dată cu săriturile lui Fulger”, îmi spunea. Fără să trag de dârlogi, fără să mă țin de șa, doar să mă împing ca și cum m-aș ridica în picioare pe bicicletă. O mișcare ritmată, un-doi în ritmul alert al lui Fulger. Cu mâinile Măriucăi pe șoldurile mele la început, independentă ceva mai târziu. Mâinile mele rămân pe gâtul lui Fulger, să nu uit asta niciodată. Nu trec zece minute, că trebuia să traversăm o vale, deci să trecem un râu. Aoleu, pare apa cam adâncă. Păi n-are pe unde să treacă, mă gândeam.

Aici intervine încrederea căpătată pe drum. Fulger n-o să sară, o să încerce să pășească cu o grijă cât mai mare, că doar nu vrea să-și rupă chișițele (gleznele). Dacă stă pe gânduri un pic, asta înseamnă că scanează zona. Am aflat mai târziu că ochii cailor funcționează ca oglinzile retrovizoare sau ca un obiectiv fish-eye. Au cadrul așa larg, că-și văd copitele din spate, deci au control complet asupra mișcărilor. Ușor-ușor, Fulger ne-a trecut și râul, primul și a așteptat să vină și ceilalți. A urmat o urcare pieptiș, adică pieptul meu se apropia de spatele lui Fulger, ca să nu intru în crăcile care-mi veneau în față. Întotdeauna ne aplecăm, nu ne lăsăm pe spate la crengi, ca să nu destabilizăm centrul de greutate. Eu am făcut greșeala de a mă lăsa pe spate când Fulgeraș voia să bea apă și m-am ales cu o gaură-n colanți, că nu te pui cu un cal însetat. Fulger nu știe să urce cursiv, să țină un ritm, se amuza Măriuca. Urcă, bagă turbo o bucată, apoi se oprește brusc, îi încurcă și pe cei din spate ca să gâfâie el. Oricum, e bine să-i lăsăm să-și tragă sufletul.

Am ajuns curând într-o poieniță verde cu iarbă din plin pentru ei, iarbă din plin și pentru noi, ca să zacem. Doar un pic, pentru că începuse să picure și trebuia să pornim înainte să dea mai tare. Urmăm cărăruțe ascunse știute doar de Măriuca și Anda, dar bătute des de Fulger și ai lui. Dacă nu știi pe unde s-o iei exact, e bine să-l lași pe el să te conducă, te duce la destinație sigur. Vede poteca și alege calea potrivită pentru el. Aproape de casă descălecăm de pe Fulger and company, pentru că urmează o coborâre și am învățat că nu călărim Fulgeraș or company la coborâre, pentru că nu le face bine. Trecem prin curtea vecinului, ajungem și în curtea noastră și fiecare își mângâie calul, atingem din nou fălci, fețe lungi, cel mai catifelat nas din lume. Cum au scăpat de șei, caii s-au întors cu roatele în sus în iarbă, semn de libertate și și-au frecat spatele transpirat de iarba răcoroasă. După așa tură pe cărările din Țara Loviștei, am fost puși la masă, la ciorbă și mămăligă cu varză călită, apoi ploaia măruntă ne-a trimis pe unii dintre noi la culcare. Acolo sus, ploaia te ține lipit de geamul de la capătul scărilor până prinde contur curcubeul. În tot timpul ăsta auzi picăturile scurgându-se pe acoperiș. Tu stai la căldură, băgat în sacul tău de dormit din prici și asculți prelingerile. Simți și febra musculară și eșuezi în orice tentativă de-a sta în fund. Te trezești în amurg, când caii mai dau câteva ture prin curte, mai mișcă molcom coada și se retrag, pe rând, la somn de voie. Doar Paco mai rămâne seara pe lângă noi, ca să urmărească cum facem cartofi prăjiți pe plită și nechezatul lui acoperea lătratul celor doi câini care dădeau târcoale.

IMG_1150

Am stat în jurul focului, am băut palincă și am ascultat povești despre caii care bat potecă pe munte iarna și deschid drum pentru turma de oi a vecinului. Ne-am uitat la luna mușcată care-și făcea curaj să strălucească și înțelegeam deodată semnul cu „la mii de stele” de pe prispa căsuței. Cum să mai vrei să pleci din Țara Loviștei, când singurul carambol de acolo e când cinci fețe lungi se înghesuie în aceeași baltă? Plecăm pentru că avem atâtea lumi de văzut și ne e teamă că n-o să avem timp să fim martori la tot ce ne dorim. Cutreierăm pe jos, în spatele volanului, în cabine de tren în care vorbim cu străini de parcă i-am cunoaște din copilărie, pedalăm, ne înscriem la maratoane, urcăm prin munți singuri, cu prieteni, atingem vârfuri, facem poze. Facem sute de poze ca să demonstrăm, ca să avem dovezi și amintiri, ca să aibă ce să ne provoace nostalgie în câțiva ani sau poate din contră, să avem imboldul care să ne ajute să mai trecem de o săptămână grea. Ne ține gândul că există și o altă versiune a noastră în afara grijilor, a creditelor, a găsitului unui loc în care să ne potrivim ca niște piese finale într-un puzzle care ne-așteptă de mult pe noi, ultimele bucăți rătăcite, fără de care panorama nu e completă.

Poate nu trebuie să completăm nimic, ci doar să ne dăm voie să învățăm lucruri, din când în când. Sâmbătă am învățat să am încredere în Fulger.

IMG_1196

*

„Peste tot poți să răzbești cu ochiul, cu mâna, cu pasul și oamenii sunt derutați fiindcă satul e așa de departe, fiindcă vezi valea și privirea-ți lunecă-n mărăcinișurile ei, fiindcă pădurea o vezi așa de aproape cât să te rătăcești în ea, fiindcă sub apa gălbuie vezi argila din râu, fiindcă toate ți-s la un pas de beregată, de vârful degetelor. Ceru-i gol fiindcă pomii-s așa de goi. Te-mpiedici fiindcă nu sunt obstacole și nu sunt distanțe.”

(Herta Muller)

Legende la morile de apa din Rudaria

By Banat, Destinatii, Evenimente, Idei de rural breakNo Comments

“Voi sunteţi de la My Secret Romania?”

“Noi suntem!”

“Oaaai, de când vă aştept! Am reuşit să ţin colieşa caldă pentru voi! Luaţi de gustaţi, mai e şi un pic de brânză şi ceapă! Totul natural, de pe meleaguri almăjene!”

Cu faţa transformată de entuziasm, tot un zâmbet, Andrei Stroca, elev în clasa a XII-a la Liceul Eftimie Murgu din Bozovici ne introduce în viaţa satului de altădată arătând spre balustrada morii Firiz, locul unde a sprijinit “traşta, ştergarul şi colieşa.”

MySecretRomania_Banat_coliesa

Suntem aici datorită Festivalului Tradițiilor – Almăjul Renaște, prima ediţie a unui eveniment organizat chiar de liceeni, cu sprijinul părinţilor, profesorilor şi autorităţilor. Ca să descoperim un peisaj demn de patrimoniul UNESCO, ne-am urcat în maşini în Bozovici şi am mers 7km pe drumul judeţean 57B în direcţia Băile Herculane, Orşova. Am făcut dreapta spre comuna Eftimie Murgu, fostă Rudăria, şi am lăsat maşinile la capătul comunei. Aici se află Moara Firiz, parte a celui mai mare complex de mori de apă din sudul Europei: Parcul Mulinologic Rudăria, restaurat sub oblăduirea Muzeului “Astra” din Sibiu.

Îl urmăm pe Andrei în moară şi vedem cum un pumn de grăunţe se transformă în praf fin de mălai în bocănitul molcom al pietrelor de moară. Bunica de aproape 90 de ani care face demonstraţia acţionează un mecanism, apropie pietrele de moară şi făina devine şi mai fină. Grăunţele dispar repede şi aflăm că e nevoie de câţiva saci buni de grăunţe ca să umple coşul şi că dintr-un coş umpli un sac de mălai.

IMG_7316 IMG_7317

În micul muzeu deschis în localitatea Eftimie Murgu o moară este desfăcută în bucăţi, aşa încât înţelegerea mecanismului să fie mai uşoară. N-am mers la muzeu, dar Andrei ni l-a arătat pe Taica Lazăr, cel care la 95 de ani deţine tainele reparării morilor. Mai sunt şi alţi meşteri în sat, dar tot vin să îl întrebe pe Taica Lazăr cum e mai bine.

Sub moară, un jgheab lung prinde apa râului şi o duce spre o roată metalică orizontală, cu mici palete (numită popular “ciutură”). Localnicii au îndiguit apa astfel încât să vină cu cât mai multă putere spre roată, au ridicat praguri sau au săpat mici tunele. Roata stă pe un braţ lung orizontal (furcă), prins de o bară care iese în casa morii şi ţinut de un mâner numit “ridicător”. Învârtit, el ridică sau coboară sistemul hidraulic exterior, potrivind şuvoiul de apă înspre roată. Paletele se rotesc cu ajutorul apei şi mişcă un fus (un ax vertical) care urcă în moara propriu-zisă din căsuţă. Încă nu am aflat cum sunt fixate pietrele pe ax, dar e un motiv bun să ne întoarcem.

MySecretRomania_Banat_Rudaria_TaicaLazar

Drumul şerpuieşte agale printre stânci şi Andrei ne provoacă la un joc viclean. Extragem bileţele pe care sunt scrise cuvinte în grai almăjan şi noi trebuie să ghicim la ce se referă. “Laibăr”, “părădaisă”, “mişpaiţ”, “zapăt”, “pălăzor”, “ches” şi câte şi mai câte. Evident, el ştie toate cuvintele şi se amuză când nu ne “rumigăm vorbele” cu atenţie.

IMG_7321 IMG_7324 IMG_7326

La răscrucea de ape de mai sus ne îndrumă spre moara Îndărătnica şi ne testează imaginaţia. “Oare de ce se numeşte Îndărătnica?” Nu pentru poziţie şi nu pentru voinţă, ci pentru mişcarea roţii. Toate celelalte mori au roţi care se învârt în sensul acelor de ceasornic, iar aceasta are o roată specială – se învârte în celălat sens. În vechime morile îndărătnice erau căutate de cei care făceau vrăji şi de cei care sperau să dea timpul înapoi.

Aici pluteşte legenda unui cuplu care se iubea foarte tare, în ciuda împotrivirii părinţilor mirelui, pe motiv că fata era săracă. Mirele îşi ia inima în dinţi şi cere fata, însă doamnele din familia lui se supără foarte tare şi pun la cale un plan pentru a opri nunta. “Ştiţi cum sunt doamnele când îşi propun ceva, nu? Îmi cer iertare domnilor”, adaugă el peste râsul nostru. Mama băiatului vine la moară şi le roagă pe babele care făceau vrăji să îl “dezvrăjească” pe băiat, să nu îi mai placă fata. Baba Floarea cere o cămeşă de-a băiatului şi îi spune să o spele în jgheabul morii Îndărătnica, la miezul nopţii. Zis şi făcut, mama dă drumul cămeşii pe jgheab şi se duce liniştită spre casă. Dimineaţa îşi dă seama că luase din apa morii o altă cămaşă pentru că mai erau şi alte femei care spălau acolo. Se întoarce cătrănită la baba vrăjitoare şi află că a doua oară farmecele nu mai au aceeaşi rată de succes. Tinerii sunt distruşi de vestea că părinţii nu le dau binecuvântarea, aşa că îşi plâng soarta pe un deal, la marginea satului. Înduioşată de durerea şi de iubirea lor, zâna cea bună le promite unire veşnică. Pe el îl transformă în cireş şi pe ea într-o mierlă şi îi putem vedea în fiecare primăvară având grijă unul de altul şi înflorind în iubire.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus legenda aşa, cu menţiunea că Andrei o grăieşte almăjan, dându-i tot farmecul.

IMG_7320

Morile din Rudăria sunt atestate documentar în secolul XVIII, dar un astfel de sistem hidraulic se folosea aici încă din secolul II. Noi am văzut de aproape doar 8 dintre cele 22 de mori rămase şi ne-am bucurat la fiecare pas că ele există. Cei de aici încă îşi folosesc rândul la moară (12 sau 24 de ore de măcinat în fiecare lună) şi îl păstrează din moşi-strămoşi, aşa cum păstrează şi numele morilor: Firiz, Moara de la Tunel, Îndărătnica dintre Râuri, Trăiloanea, Roşoanea, Popeasca, Maxinoanea.

O altă legendă spune că morarul care adoarme în Îndărătnica se trezeşte cu nişte ani mai tânăr. Aşa că e musai să faceţi o vizită în zonă!

FotorCreated

***

AninaFest

Un motiv în plus de a purcede către acolo este festivalul Anina Fest, organizat weekendul următor, pe 16-17 aprilie 2016, de către liceenii din Anina. Vă vor seduce cu expoziţii foto, dezbateri, ateliere de dezvoltare personală, aventură şi sporturi extreme, concerte în aer liber şi, preferatele mele, petrecere şi concert în mişcare, pe Semmeringul Bănăţean, de la Anina la Oraviţa.

Noi ne întoarcem în Banat şi pe acest traseu în iulie, parcurgând Clisura Dunării şi în august, pentru festivalul de muzică clasică de la Oraviţa.

Intalniri cu Brancusi

By Destinatii, Evenimente, Idei de urban break, Musai, OlteniaOne Comment

Știam de Brâncuși și de Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu de când povesteam despre figuri importante ale județului Gorj la orele de geografie din clasa a IV-a. Îmi amintesc că mă simțeam mică, mică de fiecare dată când mă așezam la baza Coloanei Fără de Sfârșit. Simțeam ceva, dar nu puteam să exprim ce simțeam.

Și acum mi-e greu, însă mă ajută cuvintele artistului să descifrez și sculpturile și simțirea. Prima mea întâlnire adevărată cu Brâncuși a fost într-un articol în care o prietenă descria “10 locuri românești la Paris”. Ei îi datorez descoperirea poveștii “Sărutului” – o sculptură comisionată de tatăl Tatianei Rachewskaia, o domnișoară foarte bogată care s-a sinucis din dragoste.
Povestea m-a făcut să caut mai multe despre sculptură și să înțeleg cum vede Brâncuși legătura între viață, moarte și dragoste. Sculpturile lui sunt în evoluție – mai întâi a făcut “Sărutul”, apoi o “Coloană a Sărutului” și apoi “Poarta Sărutului”. Spunea…
Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit.”

Ce uimește la Brâncuși e simplitatea (sau “complexitatea rezolvată”, cum spunea el). Dacă te uiți la Poarta Sărutului cu un ochi neavizat, vezi linii și cercuri săpate în stâncă. De fapt, pe fețele fiecărei coloane se regăsește simbolul sărutului – două jumătăți ale unui cerc. Pe motivul de deasupra porții sunt reluate siluetele a 40 de perechi de îndrăgostiți, așezați față în față; pe chipurile lor se văd doar ochii și gura, ce unește două jumătăți ale aceluiași întreg. Siluetele înlănțuite din statueta “Sărutul” au fost reduse la câteva elemente și aduse pe poartă pentru a pomeni despre cupluri, iubire, viață și moarte, mereu.
După articol și după revederea cu ochi “noi” a complexului de la Târgu Jiu, am vrut să văd atelierul de la Paris. Atelierul conține o mare parte din operele lui și este reconstituit de Centrul Georges Pompidou după atelierul original. Când am ajuns nu știam la ce să ma uit mai întâi: la ansamblu, la felul în care cade lumina pe obiectele din bronz și din marmură, la fiecare sculptură în parte sau la socluri. Brâncuși era constant preocupat de relația dintre sculpturi, de spațiul dintre ele și de socluri. Apropierea dintre sculpturi în atelier a devenit esențială, așa că pe la 1950 maestrul refuză să-și vândă sculpturile. Dacă totuși îl convingea cineva, înlocuia sculptura cu una de ghips, dându-i aceeași valoare ca uneia din marmură sau bronz.

 

Atelier Brancusi, Paris… #brancusi #constantinbrancusi #sculpture #atelier #studio #Paris #column #art #endlesscolumn

A photo posted by Nicola Ferrero (@nicolaferrero) on

Următorul pas este întâlnirea cu Brâncuși la el acasă, la Hobița. Știu că poarta oltenească sculptata de el e la Paris, dar vreau să văd locurile care l-au format, grădinile în care își imagina forma Coloanei Infinitului în stejari, masa simplă la care a mâncat și pridvorul unde îl aștepta mama lui.
Voi ce întâlniri ați avut cu Brâncuși? Sau ce întâlniri vă doriți?
***
Pe 19 februarie se împlinesc 140 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. Comunitatea La Blouse Roumaine a hotărât ca perioada 15 – 21 februarie să fie Săptămâna Brâncuși, 7 zile în care celebrăm împreună esența lucrurilor. #Brancusi140 #Brancusiweek