Al doilea #MunteniaBrunch din 2020 ne-a reunit la Curtea de Muscel – Hub de Vara, unde oaspeții au avut ocazia sa afle despre proiectele gazdelor noastre – familia Florea, despre zona si despre Muscel CloverFest.
Comunitatea locală a pregătit un ospăț pe cinste și le mulțumim mult lui nea Florin Gurgu (furnizor produse lactate) si sotiei Avida (pentru castravan si jintita), Iulianei Gurgu – prajituri; familiei Amandine si Laureniu Banescu; domnului Gelu Banescu – Asociatia Bujor de Munte Moroeni pentru oaie, Ioanei si lui Ovidiu Florea pentru sprijin si gazduire.
Oaspeții au gustat preparate pregatite cu ingrediente locale, dupa retetele bunicilor: cașcavea si covrigei de cașcavea, ciorbă de castravan cu jintiță, scrijele de cartofi, tocăniță de oaie, bulz, biluțe de burduf, cârnăciori semi-afumati, mozzarella de Muscel, clătite cu urdă și mărar, zacuscă, gemuri si prajituri.
După masa copioasă am pornit într-o plimbare pe dealuri și am aflat despre muscelele de Dambovita și apropierea de Bucegi.
Lăsăm mai jos și câteva poze, doar se spune că o poză face cât o mie de cuvinte.
Mulțumim voluntarilor și participanţilor care au bătut cale lungă sau scurtă pentru a veni alături de noi și pentru a redescoperi o parte din gastronomia locală.
Fotografii de Cris Voinea – icsPhoto
Eveniment organizat împreună cu comunitatea locală din Muscel – comuna Moroeni, Curtea de Muscel – Hub de Vara și Asociația My Transylvania.
Evenimentul face parte din proiectul “Gusturi redescoperite – peisajul gastronomic din Oltenia și Muntenia”, co-finanțat de AFCN.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul acestei publicații sau de modul în care rezultatele ei și ale proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Primul #MunteniaBrunch de anul acesta s-a întâmplat în data de 4 iulie la Sitaru, Grădistea în Ilfov, acasă la Diana şi Alex, cei care au transformat o gospodărie veche într-un loc excelent de relaxare – RURAL – ai liber la tihnă.
Oaspeții noștrii s-au bucurat de bucatele pregătite “ca la bunica”. Vedetele zilei au fost drobul de legume, tartele cu brânză, spanac şi dovlecel, zacusca proaspătă, prăjitura cu vişine şi gogoşile. Pe masă am mai întins 2 tipuri de plăcintă cu brânză, fasole făcăluită, sarmale cu mămăligă, brânză şi caş de oaie de la ciobanul Costică, slăninuţă, legume din sat, prune, zarzăre, mere de vară şi pepeni. Preparatele au fost gătite cu ingrediente locale și mult drag de către tanti Luminiţa, tanti Lucreţia, tanti Maria, tanti Nela, Georgiana şi nea Sandu.
Evenimentul a fost consemnat de Andreea Vasile care reușeste să surprindă în cuvinte atmosfera evenimentelor noastre. Află povestea locului și a gogosilor de la tanti Lucreția. Tanti Lucreția ne-a pregătit 150 de gogoși, unul dintre deserturile ei preferate pentru că sunt și printre preferatele lui nea Florian. Mai multe detalii despre eveniment poți citi aici: Un nou sezon de brunch-uri marca Gate to Romania si-a facut debutul la Sitaru.
Iată și câteva poze de la fața locului:
Mulțumim producătorilor locali pentru siropurile de căpşuni, de soc, de lavandă şi pentru dulceţuri. Copiii s-au bucurat de plimbarea prin Situl Natura 2000 Sitaru – Dridu – Căldăruşani şi de ghidajul oferit de Livia de la Societatea Ornitologică Română, de hamace, de piscină şi de bunătăţi.
Mulțumirile se duc în primul rând către gazde, către Bem un Vin pentru winebar, către Andreea de la Cuvinte Alese pentru documentare şi Georgiana de la Delish Experiences pentru colaborare, către voluntari și către participanţii care au bătut cale lungă sau scurtă pentru a veni alături de noi și pentru a redescoperi o parte din gastronomia locală.
Poze de Călin Stan și Carmina Niţescu, cărora le mulțumim tare! Eveniment organizat împreună cu comunitatea locală din Sitaru și Asociația My Transylvania.
Evenimentul face parte din proiectul “Gusturi redescoperite – peisajul gastronomic din Oltenia și Muntenia”, co-finanțat de AFCN.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul acestei publicații sau de modul în care rezultatele ei și ale proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Borș de pește, saramură de pește, icre, pește afumat, plăcinta de struguri. Vedetele brunchului pescăresc de la Ciocănești, cunoscut în cercuri restrânse și ca #MunteniaBrunch nr 6. Și cum un brunch nu e doar despre mâncare locală, din ingredinete locale, pregătite de comunitatea locală, trebuie să amintim și dansurile Macilor Bărăganului, meșterii prezenți, plimbările cu caiace/bărci și tururi în situl Natura 2000 de lânga fermă.
Pe masă s-au găsit icre (doua feluri de icre, pregătite de doi bucătari diferiți), borș de pește, mâncare de orez cu dovleac, ghizmană, salată de vinete, pâine de casă făcuta la cuptor, placinta cu struguri, scovergi si gogoși.
Mulțumirile pentru această zi frumoasă petrecută în natură se duc către gazdele noastre de la Ferma piscicolă Ciocănești, către bucătarii brunch-ului – doamna Mirela, doamna Liliana, doamna Ana, doamna Angelescu, domnul Hodorogea, domnul cu gogoșile al cărui nume ne scapă – către minunații noștri voluntari – Andreea, Sorina, Flori, Ioana, Marian, Alex, Lucian – și către partenerii de brunch – Outhentic Cycling Romania, WWF-Romania, Asociatia My Transylvania.
Pentru fotografii îi mulțumim lui Călin Stan.
Proiectul este implementat de Asociatia My Transylvania si co-finanțat de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național.
*Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul acestei publicatii sau de modul în care rezultatele ei si ale proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Al treilea #MunteniaBrunch și al cincilea eveniment din aceasta serie de la sud de Carpați s-a întâmplat în Talpa, Teleorman. Aproape 200 de persoane, din toate colțurile țării, au poposit în Ograda lui Moromete, locul în care au fost înregistrate ambele părți ale filmului “Moromeții”. Intreaga comunitate s-a mobilizat spectaculos, iar vedetele mesei la acest brunch au fost pâinea caldă la țăst, ciorba de bureți din organe de oaie, mâncarea de ștevie cu orez și ou, saramura de crap, plăcinta cu mere, colarezii cu lapte, porumbul si dovleacul copt.
Ne-au fost alături mesteșugarii din zonă (cu demonstrații de copt la țăst, de țesut, de cusut), iar formația Marin Sandu din Videle și Fluierașii din Dobrotești au susținut un impresionant program artistic.
Multe mulțumiri gazdelor noastre, domnului primar Benone Rababoc pentru mobilizarea comunității, Asociației CERC Talpa, partenerilor nostri Outhentic Cycling Romania, Asociația ROI, Asociației My Transylvania și OMV Petrom și OMV Romania pentru atenția către acest tip de proiecte.
Fotografii de icsPhoto / Cris Voinea
*Evenimentul apartine proiectului “Gust și gustări – elemente de cultură gastronomică din Oltenia și Muntenia”, co-finantat de AFCN – Administratia Fondului Cultural National.
Al doilea #MunteniaBrunch și al patrulea eveniment din aceasta serie de la sud de Carpați s-a întâmplat în Urlaţi, într-o sâmbătă călduroasă de iulie, la care vedetele au fost pastrama de oaie (meşteşugită într-un baiţ şi mâncată de pe grătar aşa repede că ai putea să juri că n-a fost), păsatul servit pe frunză de tei, vărzarele (plăcintele) cu varză și cartofi, chifteluțele, salata de vinete, castraveții murați de vară, gemurile de trandafir şi de cireşe negre, îngheţata de casă. Nu putea să lipsească vinul, aşa că ne-am cinstit cu vin pelin şi alte bunătăţi din podgoriile din Dealu Mare.
Partea culturală a fost alcătuită dintr-un concert live (voce și chitară), o demonstrație de cusut ie, o demonstrație de dogărit (cum se fac butoaiele) și un tur cultural – arhitectural al conacului Nucu, cu povești despre trecut și planuri pentru viitor.
Multe mulțumiri familiei Crisbăşanu, Grupului de iniţiativă comunitară – GIC Urlati, gospodinelor desăvârşite din Urlati, lui Marius Gonţ pentru concertul de chitara, meșterului Adrian Aldea pentru demonstraţia de dogărit, Lilianei Stanescu pentru organizarea şezătorii, Magazinului de Cadouri pentru aranjamentele florale și voluntarilor pentru că au făcut posibile asemenea amintiri gastronomice.
Fotografii de icsPhoto / Cris Voinea
Proiectul este implementat de Asociația My Transylvania și co-finanțat de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național. *Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul acestei publicatii sau de modul în care rezultatele ei si ale proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Primul #MunteniaBrunch și al treilea care are loc la sud de Carpați s-a întâmplat în Corbi, în ograda căsuței albastre a Mamei Uța, într-o sâmbătă călduroasă de iulie. Vedetele au fost tecii cu lapte ( ciorbă de fasole păstăi cu lapte bătut) – mâncarea copilăriei pe aceste meleaguri, gogoșile cu lingura, mâncarea de mănătărci, tocanul de miel, cornulețe cu gem și salată de roșii cu brânză. De altfel, brânza nu putea să lipsească din această comunitate de oieri.
Partea culturala a brunch-ului a cuprins un tur al Mânăstirii Corbii de Piatră precum și o drumeție pe deasupra mânăstirii, pe la crucea de la 1700. Nu au lipsit diverși meșteri în ale prelucrării lemnului precum și mici producători de gemuri, sucuri și brânză.
Multe mulțumiri bucătăreselor din Corbi, La Corbi, Antreprenorești, meșterilor, producătorilor locali și voluntarilor (veniți dis de dimineață de la Curtea de Argeș) pentru că au făcut posibile asemenea amintiri gastronomice. Nu în ultimul rând, mulțumiri urmașilor mamei Uța, care au multă grijă de căsuța ei albastră de lângă Mânăstirea Corbii de Piatră.
Fotografii de Andrada Nistor.
Proiectul este implementat cu ajutorul Asociației My Transilvania și co-finanțat de AFCN – Administrația Fondului Cultural Național. *Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul acestei publicatii sau de modul în care rezultatele ei si ale proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului.
Trecem rapid printre dealuri cu zarzări şi meri înfloriţi. E o explozie de verde şi de flori peste tot şi lunca Ialomiţei ne dezvăluie un spectacol nou. Case potrivite, mai scunde decât cele din Muscel, cu pridvor sau cu sală, grădini îngrijite şi orăşele pierdute printre ele. Pucioasa, Fieni – parcă era un combinat la Fieni?
După Fieni, drumul se limpezeşte şi se deschide, casele sunt mai răsfirate şi urcăm printre dealuri. Ne gândim cu toţii că nu mai e mult, pentru că oaza de linişte care ne-a fost promisă nu poate fi altundeva. Cerul cade pe noi, soarele s-a ascuns, verdele pătat doar de vacile şi caii satului e mai intens şi noi tot urcăm. Urcăm până pe coama dealului în satul Brebu şi oprim maşina într-una dintre alveole. Musai să ne rotim privirea 360 de grade şi să respirăm aer de Leaota.
Aici, oleacă ascunsă şi creată pentru oameni care vor să se ascundă de cotidian, stă “Potcoava Mountain Hideaway“ – deschisă în 2015 de Ionuţ Popescu şi familia lui. Centrul de echitaţie Potcoava e locul unde putem descoperi cum şi cât de mult ne putem apropria de cai. Dincolo de taberele tematice, de petrecerile corporate şi de evenimentele de familie, observi că locul e pentru iubitorii de cai şi pentru cai, lucru pe care şi Ionuţ îl mărturiseşte amuzat: “Mi-a zis un oaspete că i se pare că aici totul se învârte în jurul cailor. I-am confirmat că aşa e!”
Noi am fost în aprilie pentru o primă întâlnire cu cei 10 cai tirolezi, cunoscuţi de amici şi drept “blondele de la Potcoava“, şi ne-a plăcut aşa de mult că am revenit cu bucurie pentru Haidook Summer Fest, festivalul care îşi propune să celebreze şi să reînvie spiritul haiducesc al zonei şi pentru #HaidookExperience, o experienţă de călărie şi haiduceală în Munţii Leaota.
În iulie, drumul spre Potcoava n-a mai fost aşa lin şi liber, pentru că maşinile curgeau înspre dealul din faţa pensiunii, amenajat cu manej, scenă, loc de masă şi baloţi de paie pentru relaxare. Invitaţii şi gazdele festivalului Haidook Summer Fest au atras lume pasionată de cai şi echitaţie din toate judeţele ţării. Cu toţii ne-am lipit de gardul manejului când a fost anunţat Miron Bococi – “Vrăjitorul de cai”.
Miron Bococi – “Caii au fiecare o personalitate a lor, fiecare are talentul lui”
Născut într-un sat din Maramureş, Miron a fost toată viaţa aproape de cai. Acum locuieşte în Barcelona şi este vedeta multor festivaluri ecvestre de talie internaţională din Europa şi Asia, dar mărturiseşte că “lucrurile de bază despre animale, comportamentul lor şi cum le îngrijeşti” le ştie de mic, de acasă.
Caii lui de acum sunt diferiţi de cei cu care lucra acasă: “Aveam cai de talie medie, potriviţi pentru muncă şi mers la câmp.” Cei pe care i-am văzut noi la show sunt înalţi şi frumoşi de pici lângă ei. Bruce şi Feeling au intrat primii în manej şi au mirosit pe toată lumea – sunt fraţi, dar îi deosebim uşor pentru că Bruce are coama mai scurtă şi pentru că Feeling face toate săriturile care ne lasă cu gura căscată.
L-am întrebat pe Miron dacă îşi alege caii şi mi-a zâmbit: “La început am lucrat cu ce am prins. Acum am câţiva cai pe care i-am ales eu, dar încă nu apar în spectacole. Avem mult de muncă.”
Ce face Miron Bococi cu caii poate părea simplu pentru că e fără cusur și natural. În realitate, vorbind cu el, ne-am dat seama că de la alesul cailor, la înțelegerea talentului lor, la lucrul cu ei în fiecare zi, e foarte-foarte mult efort. Pornind de la cunoştinţele dobândite în copilărie a combinat mai multe tehnici până când a ajuns la un stil unic de dresură şi comunicare cu caii. Cailor li se luminează ochii când îl văd, iar el se transformă când e în preajma lor.
Mabel Ramirez Fernandez – “De la doi ani încep dresajul, fac lucruri împreună cu caii, au încredere în mine, ne bucurăm unii de alţii şi ne descoperim.”
Mabel e prietena lui Miron şi în iulie a venit pentru prima oară în România. I-a plăcut mult atmosfera de la Haidook Summer Fest şi ne-a încântat şi ea cu un număr de dresură, alături de poneiul Bebe. Povestind cu Mabel am aflat că ea antrenează cai pentru cursele de anduranţă şi numaidecât mi-am imaginat-o alergând pe un pur-sânge arab cu vântul în plete.
Competiţiile de anduranţă sunt de aproximativ 88 de km cu trei pauze de 45-50 de minute fiecare, iar competiţiile internaţionale se desfăşoară pe distanţe mai mari de 80, 120 şi 160 km cu pauze mai scurte şi un control veterinar foarte strict. Călăreţul şi calul lui sunt singuri, nu există public, iar calul trebuie să fie potrivit pentru acest sport, dresat şi antrenat pentru alergare în natură, sărituri peste obstacole, rezistenţă.
Am întrebat-o pe Mabel cum face: “îi antrenez uşor, începând cu 4 ani. Trebuie să fie foarte bine dezvoltaţi fizic înainte să înceapă cursele. După un an de curse şi concursuri îi apăs mai tare, dacă tipul acesta de competiţii li se potriveşte.” Mabel are acelaşi stil de comunicare directă cu caii, ca şi Miron. Caii le spun lucruri, au încredere în ei.
Tot povestind Mabel ne-a spus că dezvoltă o relaţie de încredere cu fiecare dintre cai: “de la 2 ani încep dresajul propriu-zis. Facem lucruri împreună, calul are încredere în mine, ne bucurăm unul de altul şi ne descoperim“.
“Ca şi cum te-ai juca cu un copil“, zic eu. “Exact!“, zice ea şi zâmbim amândouă la gândul că ne-a ieşit o conversaţie în spaniolă dincolo de “Hola!” şi “Donde está la playa!”
Ionuţ Popescu – “Mi-aş dori să vină lumea pentru cai!”
Ionuţ îl “învinuieşte” pe Mihnea Vârgolici, fondatorul hergheliei şi centrului de echitaţie de la Prod, pentru că i-a transmis microbul cailor. După un weekend la Prod, cu cai, poveşti şi atmosferă de haiducie i-a venit ideea să pună bazele acestui loc. După nişte ani şi 2 săptămâni în Spania, la ferma lui Miron Bococi, şi-a zis că e pregătit.
A găsit satul Brebu după ce a luat la pas toată Muntenia. Avea nevoie de un loc aproape de Bucureşti pentru că în România turismul intern se bazează aproape exclusiv pe cei care pornesc din Bucureşti. A reuşit să cumpere suficient teren cât să îşi asigure o oază la 3km de sat. “După ce am construit grajdul, mi-am dorit manej, un ţarc circular, padocuri pentru cai, dar în acelaşi timp trebuia să mă gândesc la un loc unde oamenii să aibă unde să doarmă, să mănânce, să se simtă bine.”
După ce îţi povesteşte aventurile unui antreprenor în România şi cum “înainte de Potcoava nu avea fire albe în cap”, Ionuţ revine la pasiunea lui: “Mi-aş dori să vină lumea pentru cai, să oferim mai multe ore de echitaţie decât zile de cazare!” Dorinţa lui vine din experienţa cu caii de până acum, din descoperirea beneficiilor echitaţiei pentru el şi pentru familia lui. Cu cât mai mulţi copii, tineri şi adulţi descoperă cât de multă linişte ai într-un astfel de loc, câte abilităţi îţi dezvolţi fiind în preajma cailor şi învăţând să călăreşti, cu atât mai bine pentru toată lumea. Echitaţia e un sport complet – pentru minte, suflet şi corp.
Programele de echitaţie disponibile
Pentru că echitaţia este şi un sport extrem, prima regulă a celor care ne învaţă să îl practicăm este siguranţa. Aşa că Polka, Steward, Piggi, Royal Lady, Aquavit, Lizi, Nelli, Matilda, mama lui Oscar, Pandora, mama lui Hope şi Lili – căluţii Hafflinger de la Potcoava şi instructorii antrenaţi de Miron Bococi ne aşteaptă să învăţăm şi să practicăm în funcţie de nivelul nostru:
programul “Descoperă Călăria” este potrivit celor care nu au călărit niciodată, nu vor încă să ia lecţii de călărie, însă vor să se plimbe un pic pe drum sau prin pădure să vadă cum e. Cei de la Potcoava pun un cal la dispoziţie şi un membru al echipei lor va merg permanent pe lângă cal, ţinând calul de lesă. Noul călăreţ este ajutat să se urce pe cal şi scos la plimbare în imprejurimile de la Potcoava. Timp recomandat pentru o şedinţă: 1 ora şi jumătate – 2 ore.
programul “Explorează. Excursii călare” – După iniţierea în călărie (ore în manej alături de instructor) te-ai “calificat” la “intermediari” şi poţi face excursii călare. Deja ştii să încaleci, să porneşti şi să opreşti calul, să îţi ţii echilibrul pe el şi să îl faci să meargă în direcţia dorită de tine. Poţi merge la pas sau la trap aşa că treci la pasul următor: testarea abilităţilor într-o excursie călare. Excursiile pot fi de 1 sau de 2 zile şi se organizează în funcţie de gradul de dificultate dorit de călăreţ. Bineînţeles, vom avea şi un ghid care merge tot călare alături de cei care solicită excursia.
programul “#HaidookExperience” – cel mai complex program oferit de Potcoava, conceput special pentru cei care au experienţă vastă în echitaţie. Tura călare “Haidook Experience” este gândită ca pe timpul haiducilor, cu o durată între 3 şi 6 zile. Locul de dormit va fi la stână, în mijlocul naturii, iar mâncarea pe care o vom avea la dispoziţie va fi cea de la ciobani. Vor fi 2 ghizi din echipa de la Potcoava alături de participanţi, iar numărul maxim de persoane admise într-un grup este de 6-8.
Noi am experimentat şi “Descoperă călăria” şi “Explorează” şi “HaidookExperience” în iulie şi o să revenim cu dovezi din aventura noastră de haiduci în Munţii Leaota. Ştim că ne-a plăcut enorm şi că ne-am întoarce oricând, aşa că o să revenim cu poveşti de la Potcoava!
La 5.30 a.m. nici că-mi venea să scot nasul dintre perne, să mă îmbrac, să mă încalț, darămite să prind un taxi, să prind IR-ul de 6:00 la care aveam deja bilet și care urma să mă ducă în Bușteni. Îmi cumpărasem biletul dinainte special, știam că doar asta poate să mă dea jos din pat la ora aia, să mă facă să-mi urmez singură planul. Îmi mai făcusem program de urcat singură pe-un munte sau pe altul, și povestea se termina cu mine dimineața sub plapumă spunând că „weekendul viitor sigur, acum somn”. Nu aștepta nimeni după mine în gară, de ce m-aș sinchisi? Am reușit, însă, să sar, după multe snoozuri, să mă îmbrac în două minute, să-mi iau rucsacul făcut de seara și să prind singurul taximetrist care abia ce-și cumpăra o cafea.
Gara de Nord era tăcută la ora aia, cafeaua mea luată de la un automat slabă și puțină, ca toate cafelele de doi lei. Trenul aerisit, eu într-una din cabinele lui, mă gândeam ce mișto erau banchetele alea maro dinainte, din piele (sau ce era), așa răcoroase vara, așa bune de ațipit pe ele instant. Să fii pasăre de noapte, să te culci pe la 2 noaptea și să te trezești peste trei ore juma’ nu e cea mai bună combinație (și e mai dureros decât acum 3-4 ani, când nu dormeam deloc în noaptea dinaintea unei ture), dar ne trăim vremurile, presupun, fără să ne dăm seama. Alea în care trebuie să ții pasul, în care trebuie să faci cât mai multe în același timp, pentru c-o să ai timp de dormit pe lumea ailaltă. Alea în care-ți pică ochii-n gură, dar zâmbești totuși într-un colț, că ești în tren și ăsta e primul pas din performanța zilei.
După ce-am trecut și de performanța de a nu rata stația Bușteni (mă tot gândeam și ce amuzant trebuie să fie pentru străini să călătorească cu CFR, să fie mereu în alertă ca să nimerească stația potrivită), m-am dus să-mi cumpăr două sendvișuri, trei banane și-o sticlă de apă, ca să am pentru drum. Și o a doua cafea (la fel de leșinată) de sorbit în drumul meu spre pădure. Începeam să mă înviorez, totuși, ochii reveneau în orbite și refăceam planul în cap. Urma să ajung sus, până pe Vârful Omu. Urma să și cobor în aceeași zi, pentru că mai trecusem prin experiența statului „degeaba” acolo sus. Vremurile pe care le trăim mă strică și nu știu să împiedic asta, să pun pauză. Totul se întâmplă în viteză și orice alt ritm mi se pare straniu. Mă grăbesc prin oraș, încercând să ajung la timp pe unde am nevoie, mă agit și pe munte, pentru că am fost obișnuită cu ture de 8-10 ore pe zi (într-un caz fericit). M-am văzut intrată în pădure pe la 8:30 dimineața pe triunghi roșu și m-a lovit liniștea întreruptă doar de ciripit de păsărele, ciocănitoare ambițioase și ramuri de copaci scârțâinde. Așa dor îmi fusese. Zilnic mi se face dor de sunetele astea în București, mai mare dor de alpin, creste și jnepeni, însă pădurea e procesul „dureros”, dar și răcoros prin care trebuie să treci ca să ajungi acolo sus, unde-ți dorești. Aici fiecare insert metafora proprie. Mai bați din palme, mai scoți câte-o chițăială ca să nu-ți iasă urși în cale și-ți vezi de drum cu speranța că ceva din Universul ăsta, (sau unul paralel) o să aibă grijă de tine.
Am dat curând de un râu care curgea cu spor și am profitat ca să-mi răcoresc ceafa încinsă, fruntea transpirată, mâinile și să-mi înlocuiesc apa îmbuteliată. Am mâncat acolo o banană și-am plecat mai departe. N-am putut să stau mai mult, deși sunetul ăla de apă prelingându-se e printre cele mai liniștitoare din pădure. Mai aveam drum lung și timpul trecea. Am lăsat și o turmă de pufoșenii behăitoare în urmă, în îngrămădeala lor, una în dosul alteia, cu lătratul câinilor care vor doar băgare de seamă. M-am bucurat că n-a trebuit să mai fac eu gălăgie pentru o bucată de drum. Am început apoi să urc pe versant, să tot schimb versanții și să dau de grupuri de 5-10 oameni care coborau de la Cabana Mălăiești, la 1720 metri, unde urma să mă opresc și eu pentru a treia cafea. Până la cabană poate să-ți moară elanul și entuziasmul de câteva ori. Pădure, pădure, urcat, coborât, încă un pic de pădure. Abia față-n față cu Mălăiești poți spune c-ai coborât în căldarea de stânci și c-ai lăsat copacii în urmă. Tura asta urma să-mi spună și mie dacă-s în stare să parcurg drumul ăsta într-o zi. În capul meu avea și nu prea avea sens. De ce fac asta? De ce nu rămân la Omu măcar, ca să inspir liniștită ce-am urcat? Dar de ce-aș rămâne, n-are rost, am treabă acasă. N-am timp, n-am timp.
Ajunsesem la Mălăiești după ce un grup care era pentru prima oară în Bucegi mă pozase ca să țină minte c-au dat de-o singuratică. Făcusem trei ore juma’ până acolo (era ora 12:00), când pe marcajele de jos scria 5-6 ore. Mă rog, orele sunt gândite și pentru cei care străbat pentru prima oară traseele și trebuie să recunosc că mi-a crescut încrederea că se poate să ajung pe seară în Bușteni – până aici ieșise mai bine decât preconizasem. Terasa cabanei era plină de grupuri care-și beau cafelele, mâncau ciorbe, beau o bere sau mai multe (luni era liber, deci weekend prelungit). Cabana asta fusese primul meu traseu într-o iarnă de acum nouă ani și căldarea asta mi se pare în continuare cea mai primitoare din Bucegi. Câteodată sunt măgăruși, cai și câini care întâmpină, care acum hoinăreau, pesemne. M-am uitat lung la vechea cabană, care acum e sediu salvamont, în care-am dormit la prici prima mea noapte la înălțime, cu chitară pe fundal, cu prea mult ceai în stomac, cu ochii mari pentru munțomani care ajunseseră acolo pe colțari, deci de pe trasee mai expuse (sau interzise oficial iarna).
Am scuturat nostalgia de pe umeri și-am pornit la pas prin spatele cabanei de data asta, pe bandă galbenă, spre Lacul Țigănești (singurul lac glaciar din Bucegi), apoi spre refugiul Țigănești. Am început cu un urcuș abrupt de vreo 25 minute care te scoate printre jnepeni, apoi te invită să continui pe curbă de nivel spre lac, apoi tot mai sus, spre Omu. M-am oprit des pe bucățica aia pieptiș, nu mai fusesem pe acolo și fiecare pas îmi schimba panorama căldării din care pornisem, zăream tot mai mici oamenii de la mese, dădeam numai de ferestre pe care-aș fi vrut să le-arunc și-n fața geamului meu din oraș. Pereții erau tot mai aproape. O minunăție. Acolo începea să merite cu adevărat ridicatul meu din pat la ora 5:30. Acolo, unde vâjul începea să-și arate colții, unde Padina Crucii trona dârză după jnepeniș. Am continuat pe curbă de nivel într-un pas constant, liniar, fără să mai capăt altitudine. Relaxarea pentru care nici măcar nu trebuie să te oprești aici era, ci doar să cobori privirea și spre florile colorate care tremurau fragile în bătaia vântului. Poate că nu m-am oprit deloc la o pauză strașnică, dar am făcut multe popasuri de zece secunde în care m-am minunat iar că-s acolo sus. Am mai pus un pas pe altul și am ajuns curând și la refugiul de la Țigănești, bila metalică în alb și roșu care așteaptă să adăpostească oamenii muntelui. Pentru că m-au mai tot întreabă oameni, nu, nu sunt cabane sub cheie la care plătești șederea pentru noapte, ci priciuri la adăpost, pe care îți așezi sacul de dormit și te odihnești peste zi/noapte. Unele arată bine (precum cel de la Țigănești), altele sunt deteriorate și pline de gunoaie lăsate de oameni.
Am trecut și de refugiu și am început urcarea pe bandă roșie spre Omu. Vântul se întețise, m-am oprit să-mi pun și geaca, (dacă până acolo mersesem în tricou) și am continuat lupta contra curentului. M-am mai oprit pe o coamă de unde aveam crestele la picioare și am zis că de asta trebuie să profit. M-am întins în iarbă cum ai sta ca să faci un îngeraș iarna în zăpadă și m-am relaxat un pic. M-am holbat la cer, apoi la creastă, apoi iar la cer, apoi la omuleții-punctulețe pe care-i vedeam în creasta de vizavi. Ce mici suntem câteodată. Nu cred c-am stat mai mult de două minute nici acolo. Chiar nu încercam să câștig vreun concurs personal, dar nu aveam stare să stau mai mult, deși pe drum îmi tot spuneam că ar fi trebuit. Dar poate fiecare corp își încarcă bateriile altfel. Poate curbele de nivel pe care-i dai și-i dai picioare, sunt, câteodată, de ajuns.Am ajuns repede și la o bucățică de Bucegi ruptă din Crai, despre care tot citisem. Adică stâncă zdravănă pe care m-am cocoțat pe ici pe colo, ca să-mi văd de drum. Se vorbiseră toate să mă întâmpine acolo sus și n-am putut decât să mă-nseninez și mai tare. Am trecut și de-un grup care poposise ascuns, pe câteva smocuri de iarbă și după alte câteva lanțuri de care m-am ajutat într-o urcare, am ajuns și-n platou. Pipota creștea. În cap nu aveam decât „Rege pe deal. Sclav în oraș. Buciumul sună cu jale, ca din ambalaj. Îmi vine să plec de unde-am venit. Mă-ntorc la origini, mă-ntorc în natură. Hai în oraș. De ce?- Ca să nu văd ce se petrece. Mă vrei în oraș, să mă ții ocupat, în timp ce se fură aurul din sat.” Nop, din păcate nu i-am găsit sus pe cei de la Subcarpați, dar mi-ar plăcea să aud că organizează un concert prin zonă, că s-ar potrivi în decor.
Deja nu mai știam cât e ceasul, îmi murise telefonul pe drum din cauza pozelor și filmulețelor, sau din cauza faptului că e un telefon prost. Tăbliile-săgeți care indicau traseele scârțâiau și se mișcau după voia vântului. Am trecut și de Hornurile Mălăieștiului și m-am oprit să studiez limbile de zăpadă care rămăseseră încă. Am continuat pe curbă de nivel și deja vedeam Cabana Omu. De fapt, se vedea încă dinainte de lanțurile stâncoase, de vizavi, de pe coamele Țigăneștiului. E mișto să vezi unde trebuie să ajungi, dar ajungi din nou la partea demoralizantă în care vezi panta finală spre cabană. Care e așa soft, așa largă și relaxată, care te face la psihic, că nu se mai termină. Încetinești, îți tragi sufletul mai des, te uți la norii cenușii care au amenințat toată ziua și le spui să stea cuminți acolo, că mai ai partea cea mai importantă din traseu. Coborârea.
În fața cabanei, veselie, oameni înghesuiți la intrarea în cabană cu ceaiurile între palme, în sala de mese înghesuială la cerut ciorbe. Am cerut și eu una de legume și m-am așezat la una dintre mese. Cea mai bună ciorbă, mai bună ca la orice restaurant fancy, comenta cuplul de lângă mine care venise pe jos de la Babele. Am dat din cap a confirmare, cu zâmbet tâmp pe față. Da, cea mai bună mâncare e aia pe care o meriți, cum cel mai bun ceai e ăla primit iarna, după ce ți s-au afundat picioarele până la genunchi în zăpadă, pe un traseu de opt ore. Chiar dacă e un ceai cu un kilogram de zahăr, sau cu un kil’ de rom (ei, asta nu a deranjat, de fapt, niciodată), e cel mai bun. De-asta e bine să-ți plănuiești (și)trasee care au și-o cabană în vârf. După solitudini pe traseu, după oameni cu care te saluți, unii singuri ca și tine, te așezi pe o bancă în Cabana Omu și împarți impresii și o ciorbă cu niște oameni pe care nu știi dacă o să-i vezi și-a doua oară în viață. Dar cine știe? I-am întrebat cât e ceasul. Era 15:35, deci făcusem trei ore de la Mălăiești la Omu. Eram în regulă. M-am mai fâțâit prin vâj un pic, am studiat oamenii care-și făceau poze cu vârful. Parc-aș fi vrut și eu una, dar oricum telefonul era mort și nu tânjeam neapărat după poze (decât la prime dăți pe un anume traseu).
Am început pe la 16:00 să mă rostogolesc pe Valea Cerbului din nou pe bandă galbenă, nu înainte de-a da ochii peste cap de câteva ori, că știam ce mă așteaptă. Vreo trei ore de coborâre care or să pară șapte, trecut printre ierburi, pietricele sub care s-ar putea să patinez, destulă pădure. Cea mai frumoasă parte din Cerbului e prima bucată în care ești însoțit de Acele Morarului pe stânga. Te oprești, le mai admiri, te mai întrebi o dată cum de se poate merge pe-acolo, pe sus. Te mai uiți în spate, Cabana Omu nu mai e, doar mult, mult munte demoralizant pentru cei în urcare. Este totuși, pentru mine, cel mai potrivit traseu de întors în Bușteni (când sunt singură), că așa se găsesc văi și brâne faine și ascunse de urmat (în grup, însă). E deschis, e înconjurat de pereți, deci am avut cu ce-mi clăti, o dată în plus, ochii și sufletul. Nu pot fi chiar atât de hateriță.
După alpin, în pădure, mă ajunsese oboseala din urmă. Mă întrebam încă o dată de ce fac asta? Discuție între mine și mine care durase toată ziua, fără concluzii. Îmi pâlpâiau tălpile și simțeam cum se coc bășicile pentru c-am fost și destul de inteligentă să-mi iau bocancii semi-rigizi în picioare, adică flexibilitate 0? Da. Mic lăcuț la degetele de la picioare? Da (bocancii de vară erau pe undeva, în altă casă, departe). Am ajuns pe la 19:00 în Bușteni cu aer proaspăt în plămâni, cu păr ciufulit de vâj, însă cam ruptă. Tot încercam să-mi dau seama dacă merită. M-am obosit deliberat, pentru că nu pot să mă abțin, pentru că totul trebuie să fie viteză, pentru că trebuia să-mi dovedesc eu mie că pot să fac asta într-o zi sau pentru că așa credeam eu, că trebuie să fiu neapărat luni în București? Sau sunt toate doar scuze ca să evit s-o iau mai încet. Asta rămâne dilema. Alte câteva trasee de genul și poate găsesc și niște răspunsuri.
„Orașul ăsta parcă mă vrea, să stau departe de natura mea.”
A fost odată ca niciodată o zi însorită de decembrie în care am ajuns pe plaiuri argeșene, undeva la poalele Transfăgărășanului, un pic înainte de barajul Vidraru. În Corbeni, mai exact.
Corbeni e unul din acele locuri din Romania unde se întâmplă lucruri. Aici veștile sunt bune, moralul e din ce în ce mai sus iar oamenii au descoperit câtă putere au și ce pot face cu ea. De exemplu, o asociație. Și un atelier meșteșugăresc, care să salveze, păstreze, transmită mai departe meșteșugul cusutului și al șesutului, parte a unui proiect mai amplu, denumit “Zestrea bunicilor”.
Ziua în care am sosit noi a fost ziua inaugurării atelierului meșteșugăresc. Atelierul exista de ceva timp, dar copii învățau cum se mânuiește acul într-un spațiu mic și neprimitor. Primaria le-a oferit un spațiu mai generos pe care ei, membrii Asociației Plai Argeșean amenajat: l-au zugrăvit, i-au pus parchet, au făcut un șemineu (un loc bun de șezători trebuie să aibă o sursă mai tradițională de căldură, nu?), i-au pus curent, au montat războiul și…au ieșit în lume cu el.
5 decembrie a fost o zi de sărbătoare. Au fost discursuri, costume populare purtate cu mândrie, diplome date promoției trecute (și uite așa am aflat că mai harnici au fost băieții), s-a tăiat o panglică, s-a cântat din țiteră, s-a dansat și, inevitabil, s-a încins și o horă. Cea mai mică horă pe care mi-a fost dat să văd până acum.
Cam așa arată forma. Fondul e alcătuit din bucuria meșterilor locali de a da mai departe și de dorința sinceră a copii, tinerilor, de a învăța. Ei, poate mai mult ca părinții lor, sunt conștienți că actul lor e o formă de memorie dar și de respect față de cei ce nu mai sunt. Un băiețel de 11 ani a mărturisit că merge la șezători și coase pentru că astfel se simte aproape de străbunica lui.
Obiectivele turistice sunt la nord de Corbeni (Cetatea Poenari, Transfăgărășanul) și la sud (Curtea de Argeș cu mânăstirea și curtea sa domneasca). Dar aici, în Corbeni, sunt poveștile. Poveștile unor oameni care schimbă lucrurile și comunitatea. Două dintre ele se află pe platforma Oamenii sudului, unde puteți citi despre mărgelele Danielei sau despre obiceiurile locului așa cum și le amintește doamna Maria. Mai simplu ar fi să le faceți o vizită, să vedeți atelierul, să-i întrebați de modelele de cusut locale și de eforturile lor de a le inventaria. O să fie bucuroși de vorbă.
Noi o să ne întoarcem în Corbeni, să aflăm mai multe povești și să ne reamintim să folosim acul. Și mai avem locuri în mașină.
Ajungem în tabăra de corturi la lumina frontalelor. Drumul dintre Nucșoara, locul de naștere al Elisabetei Rizea și al conducătorilor grupului de partizani Haiducii Muscelului și stâna din Gura Bândei are vreo 35 de km și multe gropi de ocolit, așa că înaintăm încet prin noapte. Suficient de încet cât să vedem un cerb traversând drumul, să ne oprim și să îl privim cum bea apă din Râul Doamnei. Noroc cu noile corturi care aproape se fac și se desfac singure, că avem timp și de socializat la foc și de gulașul pregătit de gazde la ceaun.
Dimineața ne lovește priveliștea cu un fundal de wallpaper – căldarea Valea Rea e scăldată în soare și înconjurată de vârfuri de peste 2000 de metri (Vf. Rosu, Vf. Dara). Un pic mai în spate se ascund Moldoveanu și Viștea, la 2545 și 2527 de m. Suntem aproape și totuși departe (3 ore și jumătate de urcare) de acoperișul României.
Mic-dejunul campionilor, echiparea și o scurtă deplasare spre ținta noastră – cascada Zbuciumatu. Pârâul Zbuciumatu izvorăște din căldarea cu același nume și urmărește traseul de coborâre de pe Moldoveanu, traseul cu cruce albastră. Sau… traseul urmărește pârâul prin afiniș și jnepeniș. Acum 3 săptămâni am urmărit și noi traseul, pe o furtună ca-n filmele de groază. Tunetele și fulgerele ne-au prins în creastă, iar un pic mai târziu a început grindina. O oră după cerul era albastru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și noi admiram liniștiti lacurile din căldarea Galbenei și cascadele din căldarea Zbuciumatu. Cea mai înaltă, cu perete la 90 de grade pe toată înălțimea, are 90 de m. Seamănă cu un bloc de 30 de etaje pe care curge un duș rece-rece. Un bloc la care te uiți de jos în sus și ți se pare că nu se mai termină. Sau un bloc la care te uiți de sus în jos și ți se pare că vrei la mama.
Ajunși la stâna lui Burnei, considerată de munțomani cea mai frumoasă din Făgăraș, ne așezăm pentru instructaj. Mihai de la Mares Outdoor Events, partenerul nostru de aventuri, întreabă cine vrea o tură de rapel de încălzire. Rapelul este un termen tehnic binecunoscut alpiniștilor; înseamnă coborârea unui perete abrupt folosind un sistem de coardă dublă. Astfel, asigurăm coborârea celor mai dificile pasaje cu maximum de securitate: o coardă o folosește cel care coboară, el fiind responsabil de ritmul coborârii și o coardă o folosește cel care asigură, astfel încât dacă cel care coboară pățește ceva, cel care asigură îl ține și, eventual, trimite pe cineva să îl ajute.
Vreo 7 dintre noi optează pentru tura de încălzire. Ceilalți se uită fascinați la cascadă. Se aude sunetul până la noi, dar situația nu pare îngrijorătoare. Cascada pare micuță de aici (e în depărtare și parțial ascunsă de brazi), e cald (28 de grade resimțite ca 40 în costumul de neopren), și lumea face glume. Dacă te încumeți către baza cascadei situația se schimbă. O urcare pieptiș de 200 – 300 de m te face să gâfâi și să te agăți de rădăcini, iar intrarea în pădure te face să simți cum scade temperatura. Ajungi aproape de bază, traversezi pârâul și analizezi din nou. Aici vuietul apei e înspăimântător, nu auzi ce țipă cineva de la 2m. Cascada e pe versantul nordic, așa că n-o vede niciodată soarele. Simți răcoare mai întâi și apoi frigul și umezeala în oase. Vaporii cascadei te înconjoară și te udă fără să te prinzi. Începi să dârdâi înainte să te uiți în sus și să amețești de la înălțime și de la furia apei.
Primul curajos e deja pe coardă. Vivi coboară încet, pe un traseu mai ferit de apă. Noi, cârcotași, zicem că nu e chiar coborâre prin cascadă, dar nu terminăm gândul și apare Ionuț. Coarda lui e chiar pe mijlocul cascadei, se vede cum apa i se lovește de cască și cum el coboară cu mișcări de expert. Sare pe stânca alunecoasă, dă drumul rapid la coardă și în câteva momente e lângă noi. 90 de m coborâți în 3 minute. Pe potecă faci aceeași coborâre în 45 de minute, iar noi, oamenii normali, facem 10 – 15 minute pe coardă. Și Ionuț e normal. E micuț și trece pe lângă noi cu mișcări sigure, dar nimic din mișcările lui nu trădează faptul că normalul lui înseamnă alergare montană de performanță, ski de tură, lotul României de alpinism și participări la concursuri internaționale. Cât ne-am bălăcit noi în cascadă (vreo 8 ore), Ionuț a urcat de 6 ori până la cascadă și a coborât de 3 ori în rapel, pe coardă și de 3 ori pe potecă. Fiecare coborâre în rapel a fost un spectacol pentru noi și pentru drumeții de pe traseul spre Moldoveanu.
După întâlnirea cu cascada în partea de jos, urmează și întâlnirea în partea de sus. Urcarea de jos, din poteca de la stâna lui Burnei, este de 40 – 50 de minute, tot pieptiș, de la 1400 de m până la 1700 de m. Cu o traversare pe o potecă unde abia ne încape piciorul, două momente de rapel ușor și câteva momente de pauză, suntem mai aproape de locul faptei. Apa vine cu furie de sus, formează o marmită și apoi își continuă coborârea. De văzut n-o mai văd, dar mi-o imaginez. Și imaginația lucrează în tandem cu gândurile: cum o să-mi agăț viața într-o coardă de 100 de m, cum o să îmi las viața în mâinile lui Ionuț, care ne asigură cu a doua coardă, cum e greu să îmi aud gândurile, d-apăi să mai aud indicațiile sau să strig după ajutor. Încep să simt cât de rece e apa (mi-au înghețat deja picioarele după traversarea pârâului) și ajung la mine frigul și bătaia vaporilor de apă.
În timp ce mă lupt cu gândurile îl văd pe Ionuț trăgând cu putere de coarda de asigurare – coarda are 100 de m și e grea și așa, dar acum are 100 de m îmbibați de apă. Înseamnă că una din colegele noastre a ajuns la baza cascadei și că urmez eu. Mă aşez cu faţa spre perete, Ionuţ aranjează coarda de rapel pe mâna dreaptă, mă asigură cu a doua coardă şi îmi urează succes. Pot să plec, doar că nu vreau să plec. Şi în câteva secunde mă prind că nici nu pot. Coarda cu care ar trebui sa dictez ritmul coborârii este şi ea trasă de apă, aşa că în loc să o ţin trebuie să o trag ca să cobor. O dată, de 2 ori, de 3 ori, deja mă doare mâna. Trag coarda cu mâna dreaptă şi o împing cu stânga. Îmi doresc să cobor repede şi în sărituri, însă dacă nu trag de coardă cu toată forţa mea nu se întâmplă nimic. Greutatea mea e mult mai mică decât forţa apei.
Şi trag, şi trag, şi mă apropii cât mai mult de apă. Aici nu mai pot să fiu atentă doar la coardă, trebuie să fiu atentă şi la picioare. Bocancii alunecă pe mâzga de pe stâncă şi într-o clipă de neatenţie pot să mă rotesc şi să lovesc peretele binişor. Coarda mă forţează să ies un pic din apa, dar peretele e la fel de ud şi neprietenos. Lumea de jos îmi face semn să revin la cascada. E mai spectaculos, înţeleg. Ajung într-un punct mai jos, mă echilibrez şi trag din nou de coarda care se agăţase de o rădăcină. Abia ultimii 10 metri seamănă cu un rapel obişnuit. Coarda glisează, simt apa care mă răcoreşte, ascult încurajările colegilor şi pot să mă relaxez puţin.
Mitică (colegul de lot al lui Ionuţ) mă ajută să îmi desfac carabele şi optul. Eu mă clatin pe picioare şi ajung cu chiu cu vai la poza de final. Sunt vie. Senzaţia apei care mi se scurge pe faţă, îmbrăţişarea peretelui de stâncă şi ideea că am “cucerit” cascada sunt cu mine toată noaptea şi toată ziua următoare.
***
Povestea de mai sus a fost posibilă cu ajutorul Mares Outdoor Events (Mihai, Ionuţ şi Mitică), fotografiile le aparţin Mihaelei Dincă şi Alexandrei Puşcaşu, iar dacă vreţi să vedeţi Valea Rea, căldarea Zbuciumatu sau Moldoveanu dinspre Nucşoara, daţi-ne un semn! Vă pregătim multe porţii de adrenalină pe pagina Hai cu noi!
Recent Comments