Category

Excursii

Pledoarie pentru echitatie cu Miron, Mabel şi Ionuţ la Potcoava

By Destinatii, Evenimente, Excursii, Idei de rural break, Muntenia

Trecem rapid printre dealuri cu zarzări şi meri înfloriţi. E o explozie de verde şi de flori peste tot şi lunca Ialomiţei ne dezvăluie un spectacol nou. Case potrivite, mai scunde decât cele din Muscel, cu pridvor sau cu sală, grădini îngrijite şi orăşele pierdute printre ele. Pucioasa, Fieni – parcă era un combinat la Fieni?

După Fieni, drumul se limpezeşte şi se deschide, casele sunt mai răsfirate şi urcăm printre dealuri. Ne gândim cu toţii că nu mai e mult, pentru că oaza de linişte care ne-a fost promisă nu poate fi altundeva. Cerul cade pe noi, soarele s-a ascuns, verdele pătat doar de vacile şi caii satului e mai intens şi noi tot urcăm. Urcăm până pe coama dealului în satul Brebu şi oprim maşina într-una dintre alveole. Musai să ne rotim privirea 360 de grade şi să respirăm aer de Leaota.

Aici, oleacă ascunsă şi creată pentru oameni care vor să se ascundă de cotidian, stă Potcoava Mountain Hideaway – deschisă în 2015 de Ionuţ Popescu şi familia lui. Centrul de echitaţie Potcoava e locul unde putem descoperi cum şi cât de mult ne putem apropria de cai. Dincolo de taberele tematice, de petrecerile corporate şi de evenimentele de familie, observi că locul e pentru iubitorii de cai şi pentru cai, lucru pe care şi Ionuţ îl mărturiseşte amuzat: “Mi-a zis un oaspete că i se pare că aici totul se învârte în jurul cailor. I-am confirmat că aşa e!

MSR_Potcoava_Runcu

Noi am fost în aprilie pentru o primă întâlnire cu cei 10 cai tirolezi, cunoscuţi de amici şi drept “blondele de la Potcoava“, şi ne-a plăcut aşa de mult că am revenit cu bucurie pentru Haidook Summer Fest, festivalul care îşi propune să celebreze şi să reînvie spiritul haiducesc al zonei şi pentru #HaidookExperience, o experienţă de călărie şi haiduceală în Munţii Leaota.

MSR_Potcoava_HaidookSummerFest

În iulie, drumul spre Potcoava n-a mai fost aşa lin şi liber, pentru că maşinile curgeau înspre dealul din faţa pensiunii, amenajat cu manej, scenă, loc de masă şi baloţi de paie pentru relaxare. Invitaţii şi gazdele festivalului Haidook Summer Fest au atras lume pasionată de cai şi echitaţie din toate judeţele ţării. Cu toţii ne-am lipit de gardul manejului când a fost anunţat Miron Bococi – “Vrăjitorul de cai”.

MSR_Potcoava_MironBocociMSR_Potcoava_MironBococi_Feeling IMG_0837

Miron Bococi – “Caii au fiecare o personalitate a lor, fiecare are talentul lui”

Născut într-un sat din Maramureş, Miron a fost toată viaţa aproape de cai. Acum locuieşte în Barcelona şi este vedeta multor festivaluri ecvestre de talie internaţională din Europa şi Asia, dar mărturiseşte că “lucrurile de bază despre animale, comportamentul lor şi cum le îngrijeşti” le ştie de mic, de acasă.

Caii lui de acum sunt diferiţi de cei cu care lucra acasă: “Aveam cai de talie medie, potriviţi pentru muncă şi mers la câmp.” Cei pe care i-am văzut noi la show sunt înalţi şi frumoşi de pici lângă ei. Bruce şi Feeling au intrat primii în manej şi au mirosit pe toată lumea – sunt fraţi, dar îi deosebim uşor pentru că Bruce are coama mai scurtă şi pentru că Feeling face toate săriturile care ne lasă cu gura căscată.

L-am întrebat pe Miron dacă îşi alege caii şi mi-a zâmbit: “La început am lucrat cu ce am prins. Acum am câţiva cai pe care i-am ales eu, dar încă nu apar în spectacole. Avem mult de muncă.

Ce face Miron Bococi cu caii poate părea simplu pentru că e fără cusur și natural. În realitate, vorbind cu el, ne-am dat seama că de la alesul cailor, la înțelegerea talentului lor, la lucrul cu ei în fiecare zi, e foarte-foarte mult efort. Pornind de la cunoştinţele dobândite în copilărie a combinat mai multe tehnici până când a ajuns la un stil unic de dresură şi comunicare cu caii. Cailor li se luminează ochii când îl văd, iar el se transformă când e în preajma lor.

MSR_MironBococi_colajMSR_Potcoava_Miron_Mabel

Mabel Ramirez Fernandez – “De la doi ani încep dresajul, fac lucruri împreună cu caii, au încredere în mine, ne bucurăm unii de alţii şi ne descoperim.” 

Mabel e prietena lui Miron şi în iulie a venit pentru prima oară în România. I-a plăcut mult atmosfera de la Haidook Summer Fest şi ne-a încântat şi ea cu un număr de dresură, alături de poneiul Bebe. Povestind cu Mabel am aflat că ea antrenează cai pentru cursele de anduranţă şi numaidecât mi-am imaginat-o alergând pe un pur-sânge arab cu vântul în plete.

Competiţiile de anduranţă sunt de aproximativ 88 de km cu trei pauze de 45-50 de minute fiecare, iar competiţiile internaţionale se desfăşoară pe distanţe mai mari de 80, 120 şi 160 km cu pauze mai scurte şi un control veterinar foarte strict. Călăreţul şi calul lui sunt singuri, nu există public, iar calul trebuie să fie potrivit pentru acest sport, dresat şi antrenat pentru alergare în natură, sărituri peste obstacole, rezistenţă.

Am întrebat-o pe Mabel cum face: “îi antrenez uşor, începând cu 4 ani. Trebuie să fie foarte bine dezvoltaţi fizic înainte să înceapă cursele. După un an de curse şi concursuri îi apăs mai tare, dacă tipul acesta de competiţii li se potriveşte.” Mabel are acelaşi stil de comunicare directă cu caii, ca şi Miron. Caii le spun lucruri, au încredere în ei.

MSR_Potcoava_Mabel

Tot povestind Mabel ne-a spus că dezvoltă o relaţie de încredere cu fiecare dintre cai: “de la 2 ani încep dresajul propriu-zis. Facem lucruri împreună, calul are încredere în mine, ne bucurăm unul de altul şi ne descoperim“.

Ca şi cum te-ai juca cu un copil“, zic eu. “Exact!“, zice ea şi zâmbim amândouă la gândul că ne-a ieşit o conversaţie în spaniolă dincolo de “Hola!” şi “Donde está la playa!

 Ionuţ Popescu – “Mi-aş dori să vină lumea pentru cai!”

Ionuţ îl “învinuieşte” pe Mihnea Vârgolici, fondatorul hergheliei şi centrului de echitaţie de la Prod, pentru că i-a transmis microbul cailor. După un weekend la Prod, cu cai, poveşti şi atmosferă de haiducie i-a venit ideea să pună bazele acestui loc. După nişte ani şi 2 săptămâni în Spania, la ferma lui Miron Bococi, şi-a zis că e pregătit. Ionut Popescu - photo by Calin Stan

A găsit satul Brebu după ce a luat la pas toată Muntenia. Avea nevoie de un loc aproape de Bucureşti pentru că în România turismul intern se bazează aproape exclusiv pe cei care pornesc din Bucureşti. A reuşit să cumpere suficient teren cât să îşi asigure o oază la 3km de sat. “După ce am construit grajdul, mi-am dorit manej, un ţarc circular, padocuri pentru cai, dar în acelaşi timp trebuia să mă gândesc la un loc unde oamenii să aibă unde să doarmă, să mănânce, să se simtă bine.

După ce îţi povesteşte aventurile unui antreprenor în România şi cum “înainte de Potcoava nu avea fire albe în cap”, Ionuţ revine la pasiunea lui: “Mi-aş dori să vină lumea pentru cai, să oferim mai multe ore de echitaţie decât zile de cazare!” Dorinţa lui vine din experienţa cu caii de până acum, din descoperirea beneficiilor echitaţiei pentru el şi pentru familia lui. Cu cât mai mulţi copii, tineri şi adulţi descoperă cât de multă linişte ai într-un astfel de loc, câte abilităţi îţi dezvolţi fiind în preajma cailor şi învăţând să călăreşti, cu atât mai bine pentru toată lumea. Echitaţia e un sport complet – pentru minte, suflet şi corp.

MSR_Potcoava_caiiHafflinger MSR_Potcoava_caiiinsa

Programele de echitaţie disponibile

Pentru că echitaţia este şi un sport extrem, prima regulă a celor care ne învaţă să îl practicăm este siguranţa. Aşa că Polka, Steward, Piggi, Royal Lady, Aquavit, Lizi, Nelli, Matilda, mama lui Oscar, Pandora, mama lui Hope şi Lili – căluţii Hafflinger de la Potcoava şi instructorii antrenaţi de Miron Bococi ne aşteaptă să învăţăm şi să practicăm în funcţie de nivelul nostru:
  • programul “Descoperă Călăria” este potrivit celor care nu au călărit niciodată, nu vor încă să ia lecţii de călărie, însă vor să se plimbe un pic pe drum sau prin pădure să vadă cum e. Cei de la Potcoava pun un cal la dispoziţie şi un membru al echipei lor va merg permanent pe lângă cal, ţinând calul de lesă. Noul călăreţ este ajutat să se urce pe cal şi scos la plimbare în imprejurimile de la Potcoava. Timp recomandat pentru o şedinţă: 1 ora şi jumătate – 2 ore.
  • programul “Explorează. Excursii călare” – După iniţierea în călărie (ore în manej alături de instructor) te-ai “calificat” la “intermediari” şi poţi face excursii călare. Deja ştii să încaleci, să porneşti şi să opreşti calul, să îţi ţii echilibrul pe el şi să îl faci să meargă în direcţia dorită de tine. Poţi merge la pas sau la trap aşa că treci la pasul următor: testarea abilităţilor într-o excursie călare. Excursiile pot fi de 1 sau de 2 zile şi se organizează în funcţie de gradul de dificultate dorit de călăreţ. Bineînţeles, vom avea şi un ghid care merge tot călare alături de cei care solicită excursia.

  • programul “#HaidookExperience” – cel mai complex program oferit de Potcoava, conceput special pentru cei care au experienţă vastă în echitaţie. Tura călare “Haidook Experience” este gândită ca pe timpul haiducilor, cu o durată între 3 şi 6 zile. Locul de dormit va fi la stână, în mijlocul naturii, iar mâncarea pe care o vom avea la dispoziţie va fi cea de la ciobani. Vor fi 2 ghizi din echipa de la Potcoava alături de participanţi, iar numărul maxim de persoane admise într-un grup este de 6-8.

Noi am experimentat şi “Descoperă călăria” şi “Explorează” şi “HaidookExperience” în iulie şi o să revenim cu dovezi din aventura noastră de haiduci în Munţii Leaota. Ştim că ne-a plăcut enorm şi că ne-am întoarce oricând, aşa că o să revenim cu poveşti de la Potcoava!

Acest articol a fost scris în cadrul infotripului “#HaidookExperience” organizat de centrul de echitaţie Potcoava.ro, în parteneriat cu Haidook Summer Fest, Crama Histria si Turism Market.

HaidookExperience_fotobyCalinStan

photos by Florin Vâlcea – MSR şi Călin Stan – TheDrone.ro

Mai multe fotografii din weekendul 8 – 10 iulie, aici, pe pagina de Facebook My Secret Romania

Traseu de survolat Oltenia şi comorile-i ascunse

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, Oltenia, TraditiiNo Comments

În 2016, când Lonely Planet a pus Transilvania în capul listei locurilor de vizitat din lume, noi o să facem o aroganţă şi o să propunem un mega traseu în… Oltenia.

traseu Oltenia

Ziua 1

Bucureşti – Piteşti – Slatina (aprox 3h cu masina, 190 km)

  • Tur în centrul vechi al oraşului Slatina cu dicţionar de stiluri arhitecturale în mână (1h)
  • Oprire la Atletul Albanez, cel mai vechi stabiliment negustoresc din România (30 min)

Slatina – Craiova (45 min, 60 km)

  • Prânz la Restaurantul Bulevard –  (1h)
  • Tur la Muzeul de Artă, de intrat în lumea lui Brâncuşi (1h)
  • Piaţa Prefecturii, Centrul Vechi, Parcul Romanescu şi pe străduţe. (2h)

Craiova – Ponoarele (2 h, 130 km)

Ziua 2

  • Tur ghidat al Complexului Carstic Ponoarele (Podul lui Dumnezeu, Câmpul de Lapiezuri, Peştera, Zătonul Mare, Zătonul Mic) (2h)
  • Vizită la muma Victoriţa – vizitarea unei gospodării tradiţionale în Bratilovu (1h şi 30 min)

Ponoarele – Cheile Sohodolului (30 min, 25 km)

  • Prânz la Runcu – Casa din Pădure (1h)
  • Vizitarea Cheilor şi găsirea legendelor despre “inelul domniţei” şi “nările dragonului” (30 min)

Sohodol – Hobiţa (30 min, 22 km)

  • Vizitarea Casei Memoriale Brâncuşi (1h)

Hobiţa – Tg jiu (30 min, 25 km)

  • Vizitarea Ansamblului Monumental Brâncuşi  şi a centrului oraşului Tg Jiu (1h)
  • Vizitarea Coloanei Infinitului (30 min)

Tg Jiu – Cartiu (17 min, 13 km)

Ziua 3

Cartiu – Curtişoara (15 min, 12 km)

  • Vizită la Muzeul Arhitecturii Populare Gorjeneşti (1h 30 min)

Curtişoara – Crasna (20 min, 20 km)

  • Vizită la Schitul Crasna (45 min)

Crasna – Novaci (15 min, 10 km)

Novaci – Măldăreşti (40 min, 30 km)

  • Prânz la Conacul lui Maldăr (1h)
  • Vizitarea Ansamblului culelor (1h)
  • Vizitarea unui atelier de ceramică – Horezu (1h)

Horezu – Bucureşti (3h, 220 km)

Traseul începe cu Slatina, locul unde, în timpul Revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu l-a întâlnit pe Iancu Jianu, locul unde au pus ţara la cale ca între haiduci.

50 dintre clădirile pe care le puteţi vedea în centrul vechi al oraşului au fost incluse în Patrimoniul UNESCO. Construite între anii 1860-1938 ofera o imagine aproape completă a stilurilor arhitecturale regăsite în oraşele din România: neo-gotic, neo-românesc, modern, art nouveau şi art deco. Pe străzile Poboran, Dinu Lipatti, Grădiniţei şi Fraţii Buzeşti se află concentrate o mare parte dintre aceste bijuterii, iar de neratat sunt: Liceul Radu Greceanu (1891), Primăria Slatina (1905), Secţia de Etnografie a muzeului judeţului Olt, Casa Caracostea (1902), Casa Profesorilor (1899), şi vechiul sediu al Băncii Naţionale a României din Slatina (1908).

MySecretRomania_Slatina_AtletulAlbanez

La începutul sau la finalul turului arhitectural e musai să vă opriţi pe str. Dinu Lipatti, nr. 25 la cofetăria Atletul Albanez. E cel mai vechi stabiliment comercial din România şi a rezistat şi în România comunistă. Familia Memish, de origine albaneză, are o vechime de peste 300 de ani în comerţul din Balcani. În 1912 un stră-stră-stră-bunic aşezat în Slatina a câştigat un concurs de lupte greco-romane organizat de circul care a venit în oras. Din respect pentru oraş şi pentru cetăţeni el a donat premiul de 300 de napoleoni primăriei, iar mai marii oraşului l-au recompensat lăsându-l să deschidă “prăvălia Atletul Albanez”. Aici veţi gusta bragă, halviţă şi îngheţată, şi veţi simţi cumva prezenţa celor care au trecut pragul micului magazin de-a lungul secolelor.

Turul continuă cu Craiova şi centrul ei restaurat care ne întâmpină cu o mulţime de stiluri: renaştere, baroc, clasic, neoclasic, romantic, românesc şi clădiri construite de către arhitecţi francezi, italieni, nemţi sau români. Vă recomandăm să vedeţi Piaţa Prefecturii, Centrul Vechi, Parcul Romanescu şi să vă pierdeţi pe străduţele din oraş.

Pe lista noastră este Biserica Madona Dudu, un adevărat loc de pelerinaj datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului care – spune legenda – ar fi fost găsită într-un dud aflat pe locul unde a fost construit ulterior altarul. Dincolo de frumuseţea spirituală, vă recomandăm biserica pentru frumuseţea culturală şi pentru pictura semnată de Gheorghe Tattarescu.

MySecretRomania_CasaBaniei Casa Băniei este cea mai veche clădire laică existentă azi în oraş, datând din anul 1699. Acum adăposteşte Muzeul de etnografie, dar, în trecut, aici se aduna divanul Craiovei. După aprecierile istoricilor de artă, ea a fost refăcută de Constantin Brâncoveanu, pe modelul uneia clădite în secolul al XV-lea, de boierul Barbu Craiovescu.

Două cladiri superbe amintesc de un mic Paris al Olteniei – Palatul “Jean Mihail”, acum Muzeul de Artă Craiova şi Palatul Vorvorenilor – actualul sediu al Mitropoliei Olteniei.

Intrăm în Muzeul de Artă, pe urmele lui Brâncuşi, unul din marile repere ale artei româneşti şi olteneşti. Lucrările expuse aici datează din prima perioadă de creaţie a artistului, elev la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Găsim aici „Sărutul” – realizat în piatră în 1907, „Vitellius” – cea mai veche lucrare a sculptorului, realizată în 1898 din ghips, „Tors de femeie” – lucrare din marmură ce datează din 1909, „Orgoliul” – din 1905, „Cap de băiat” realizat în 1906, „Domnişoara Pogany”, „Scaun” şi respectiv „Ecorseul” – din 1902.

De la muzeu, după ce aţi văzut centrul şi Parcul Englez, vă puteţi legăna pe Calea Unirii până la Parcul Romanescu, loc de relaxare şi întâlnire cu gândirea peisagistică a secolului trecut.

Seara primei zile ne prinde la Ponoarele, în inima Podişului Mehedinţi. Dinspre Craiova spre Ponoarele vă întâmpină un drum bun, cu gospodării mici, îngrijite. Să mergeţi încet şi să priviţi cerul.

Începem dimineaţa cu descoperirea minunilor naturale din Complexul Carstic Ponoarele:

  • Podul lui Dumnezeu
  • Peştera Ponoarele
  • Câmpurile de Lapiezuri
  • Zătonul Mare şi Zătonul Mic

MySecretRomania_Ponorele_PodulluiDumnezeu

Podul lui Dumnezeu este cel mai mare pod natural al ţării şi al doilea ca mărime din Europa (30m-L, 13m-l, 22m-h şi 9m-w), dar singurul din lume deschis traficului rutier. Povestea naturii spune că s-a format prin surparea tavanului Peşterii Ponoarele, iar legenda spune că aici locuia Dracul, iar ponorenii i se rugau lui Dumnezeu să-i scape de el. Înduplecat de rugile sătenilor, Dumnezeu a lovit cu palma în tavanul peşterii care s-a prăbuşit peste intrare. Dar Dracul a scăpat, ieşind pe cealalta gură a peşterii şi s-a agăţat cu ghearele de vârful Dealul Peşterii, formând câmpurile de lapiezuri. Dracu s-ar fi urcat apoi pe o stâncă (acum i se zice Stânca Dracului) şi tot el ar fi responsabil de secarea lacurilor.

Câmpurile de Lapiezuri (Afrodita şi Cleopatra) sunt formate din caneluri deosebite pe care apa le-a încrustat în calcare. Şanţurile depăşesc uneori 4-5 metri lungime şi au o adâncime de până la 30 cm, asemănându-se cu nişte coridoare tăiate în roca în care a apărut vegetaţia: lumânărică, cimbrişor, urzici.

Zătonul este cel mai mare lac carstic din România, dar este un lac temporar. Adică, în funcţie de anotimp şi în funcţie de cât de mult a plouat, îl puteţi vedea imens, ca un firicel de apă care dispare sub stâncă sau deloc.

Ponoarele sunt galeriile, puţurile prin care dispare apa de aici şi apare din nou câţiva km în aval. Toată aria de aici e plină de ponoare, de aici şi multitudinea de atracţii şi de fenomene carstice.

ZatonulMare_byClaudiuNetoiu

Continuăm cu vizita la Muma Victoriţa, bunica prietenei noastre Adriana, soţia lui Ion Suciu, amândoi urmaşi ai “poenarilor” care au fugit de stăpânirea austro-ungară în secolul XVIII. Bratilov face parte din salba de sate ungureneşti de sub munte, alături de Titerleşti, Novaci, Vaideeni, Baia de Fier, Corbi şi alte sate, corespondente pe partea cealaltă a muntelui satelor din Mărginimea Sibiului. Dumitru Suciu, socrul Victoriţei, era în comitetul de conducere al Uniunii Oierilor, asociaţie formată de oieri pentru oieri şi drepturile lor. În perioada interbelică organizau întâlniri şi aveau o revistă lunară numită “Stâna”. În odaia bună a soţilor Suciu o să aflăm despre tradiţiile ungureneşti: costume cu alb şi negru de la Jina, costume pe marchizet de la Gorj, covoare, săcuie ţesute la război şi ciumege sculptate în corn şi paltin de domnii Suciu. Dacă sunteţi cuminţi, citim şi din doinele şi poeziile străbunicului Suciu.

MySecretRomania_Bratilov

Ieşim cu greu din atmosfera creată de bunici şi de casa înţesată de amintiri şi pornim spre Cheile Sohodolului. Repede, repede, ne îndestulăm cu mâncare bună la Pensiunea Casa din Pădure şi apoi intrăm în Chei – rezervaţie naturală cu forme de relief impresionante, întinsă pe o suprafaţă de 350 de hectare. La ieşire din canion, observăm o poartă – un inel în stâncă şi “nările” pe care le formează pârâul Sohodol în partea de jos. Cu un binoclu sau un obiectiv tele o să observaţi şi speciile de păsări protejate de aici – fluturaşul şi lăstunul de stâncă.

casa_memorialaBrancusiCu stomacul liniştit şi cu ochii încărcaţi de frumuseţe pornim spre Hobiţa, la Casa Memorială a sculptorului Constantin Brâncuşi. Am mai aflat lucruri despre artist şi în Craiova, aici o să ne putem imagina lucruri: cum vedea el coloane ale infinitului în stejarii din grădinile vecinilor, cum le şi sculpta, cum şi-a amintit de poarta casei şi a sculptat una la fel pentru atelierul de la Paris, cum stătea la taină cu mama lui în pridvor.

Ansamblul monumental de la Tg Jiu a fost sculptat la cererea Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene, care doreau să aducă un omagiu soldaţilor români căzuţi în Primul Război Mondial. Brâncuşi a răspuns cererii şi nu a cerut niciun ban pentru cele 3 opere de artă:

“O alee care, plecând de pe digul Jiului, este locul de evocare al actelor de vitejie gorjeană, ar trece pe sub un portal, ce în viitor ar marca şi intrarea în grădina publică, pentru ca, continuând spre biserica ce se renovează, să se termine această cale ce va purta chiar şi denumirea de Calea Eroilor, la monumentul recunoştinţei, întruchipat dintr-o coloană înaltă de circa 29 m, înălţându-se fără sfârşit, aşa cum trebuie să fie şi recunoştinţa noastră”.

Pornind de la vorbele artistului şi ştiind simbolurile altor lucrări ale sale, ne dăm seama că Poarta Sărutului este un arc de triumf pe sub care eroii trec împăcaţi în lumea de dincolo. Se pare că ideea principală din “Sărut” este simplă: iubirea ca fuziune între două entităţi separate reface unitatea originală a vieţii. Aici, e viaţa de după moarte.

Masa Tăcerii a fost lucrată în piatră şi reprezintă simbolic masa de dinaintea bătăliei la care urmau să participe ostaşii români. Scaunele din jurul mesei sunt în formă de clepsidră şi măsoară timpul, iar numărul lor aminteşte de numărul apostolilor.

Se referă la reunirea familiei, la meditaţie, la preţuirea timpului.

masa_tacerii1-600x264

La finalul Căii Eroilor avem parcul unde ne aşteaptă Coloana Infinită sau Coloana fără Sfârşit. Ea este, simbolic, coloana „sacrificiului infinit”, reprezentând o axă a lumii, menită să sprijine bolta cerului pentru veşnicie. Se înalţă mereu, aşa cum ar trebui să se înalţe şi recunoştinţa noastră pentru artist.

Pe urmele simbolurilor lui Brâncuşi o să vedem şi centrul oraşului cu Prefectura, Teatrul Elvira Godeanu (singura clădire Art Deco din Tg Jiu) şi Biserica tuturor Sfinţilor unde pe fresca exterioară sunt pictaţi filosofi.

Vă va prinde somnul la o aruncătură de băţ de Casa Cartianu – cula ridicată în 1769 de ceauşul Enache Cartianu, un boier foarte bogat, care a deţinut peste 400 de hectare de teren în satul Cartiu. Urmaşii lui au ridicat aproape de culă (acum secţie a Muzeului de etnografie Tg Jiu) Pensiunea Casa Cartianu, o minune de loc care respectă valorile tradiţionale.

MySecretRomania_MuzeulCurtisoara

IMG_3330

IMG_3241

A treia zi porneşte cu drumul de la Tg Jiu spre Novaci. Vă recomand o oprire la Curtişoara – Muzeul Arhitecturii Populare Gorjeneşti şi la cula Cornoiu. Muzeul în aer liber cuprinde monumente de arhitectură şi tehnică populară din Gorj. Pe lângă cula Cornoiu (secolul al XVIII-lea) au fost aduse şi remontate biserica din zid Sf. Ioan Botezătorul (1820), construcţii ţărăneşti din lemn (case, pivniţe, pătule, instalaţii tehnice populare din secolele XVIII – XIX) cu mobilier ţărănesc, piese de port, ţesături, unelte, ceramică, crestături în lemn. Cea mai veche casă expusă, ridicată cu peste 200 de ani în urmă, este Casa Popii Udrişte, din satul Olari, ce datează din 1802.

Pe drum aveţi şi schitul Crasna, o oază de linişte şi spiritualitate şi apoi intraţi în casa unui artist plastic îndrăgostit de etnografie, simboluri şi motive tradiţionale.

colaj_atelier_Daciana_Ungureanu

Într-un interviu acordat jurnalul.ro Daciana Ungureanu ne povesteşte despre Colecţia Etnografică Daciana Ungureanu şi ne introduce în poveste: “Am moştenit de la familia mea diverse obiecte vechi pe care le păstrez cu drag. Două din lăzile de zestre pe care le am sunt pline cu piese de port gorjeneşti şi ungureneşti, dantelă veche şi alte textile pentru casă. Cele mai multe piese le am de la bunica din partea mamei şi ele au fost lucrate şi purtate de dânsa. Lucrul acesta înseamnă mult pentru mine. Sunt piese extrem de fine, cele mai multe de sărbătoare, cusute în culori şi motive minunate, realizate în tehnici şi din materiale combinate. Nu am cuvinte pentru a descrie frumuseţea lor, ele trebuie văzute. Colecţia mai cuprinde obiecte de metal, de lemn şi fotografie veche. Spre exemplu, despre o cămaşă bărbătească foarte veche, a unuia din străbunicii mei, ştiu că a fost cusută de o tânără care îl iubea foarte mult şi care nu i-a devenit sotie. Fineţea cusăturii cu mătase în culori de galben şi turcoaz, ce alternează cu dantela, spune mult, cred eu, despre intensitatea sentimentelor.”

IMG_3667

De la Novaci, urmăm un drum sinuos pe sub munte, spre Baia de Fier, Polovragi, Vaideeni şi Horezu. De acolo, urmăm indicatoarele spre Culele de la Măldăreşti. Culele au fost construite de boierii din Oltenia pentru a se apăra de cetele prădătoare de turci venite de la Dunăre. Datorită unicităţii lor, au fost propuse pentru a fi înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Denumirea provine din cuvântul turcesc “kale” sau “kule”, care înseamnă turn. Au fost multe cule în întreaga Oltenie şi în vestul Munteniei, însă, din câteva sute de astfel de case întărite, au supravieţuit până astăzi doar 27. Mai mult de jumătate din ele, neavând şansa să fie transformate în muzee, sunt într-o stare precară sau în ruină.

Cele mai multe au ziduri groase de 80 cm. Atunci când veneau duşmanii, servitorii ascundeau animalele în pivniţă. Boierii se refugiau mai întâi la etajul I şi puneau un drug gros la uşă, ca să fie siguri că rezistă. Dacă şi primul cat devenea nesigur, urcau până în turnul de apărare pe o scară de funie. Trăgeau apă din fântâna din pivniţă, aveau merinde, trăgeau şi scara după ei şi aşteptau să treacă primejdia.

Prânzul va fi la Conacul lui Maldăr, iar drumul spre Bucureşti trece prin Râmnicu Vâlcea şi Piteşti. Dacă doriţi să vă opriţi pe drum, aveţi obiective pentru încă 2 zile de traseu.

 ***

Aceasta este doar o parte din traseul gândit de noi pentru Marele Tur al Olteniei. Dacă vreţi să mergeţi cu noi pe traseu ne găsiţi aici. Dacă aveţi nevoie de detalii, contacte sau alte informaţii, ne găsiţi tot aici.

Photo credits: Mihai Voiculescu, Mihaela Dincă Photography, Roxana Coştiuc, Claudiu Neţoiu, Gabriela Solomon, Mariana Simion, Florin Vâlcea

La pas. Pe potcoavele din Țara Loviștei

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, Oltenia2 Comments

Era trecut de 11:00 când surorile Măriuca și Anda Onică strigau pe dealul din spatele odăii la cei opt cai pe care familia lor îi instruieşte de peste 10 ani. Îi împingeau spre grădina părinților, în timp ce ei puneau pe masă slana cea care se topește în gură și ceapa verde, mic dejun pentru oamenii care veniseră să-i cunoască, să exploreze Țara Loviștei pe spinarea cabalinelor. Caii nu și-au făcut bine intrarea, că au început să dea târcoale mesei pline de merinde, să adulmece cu nările lor largi, să se tăvălească pe jos, să rumege iarbă sau după preferință, bocancii pe care Măriuca îi lăsase agățați într-o cracă uscată.

Murgu e conducătorul hergheliei, are zece ani proaspăt împliniți duminica trecută și doar două viteze: pasul și galopul. Fulger e fratele lui răzvrătit care se copitește cu toți ceilalți, Sasha e femela alfa. Murgu și Sasha sunt părinții iepelor Paco, născută de un Paști și ai lui Sumi, cea cu moacă și coamă de inorog, pe care n-o călăresc de obicei decât fetele, pentru că este încă în antrenamente. Sasha e și mama Dochiei, care e și ea gestantă acum; Lina, mânzul lui Paco, încă zburdă liberă, fără șa. Breazul, odinioară outsider-ul (cumpărat separat) este cel mai puternic din grup, la peste 500 kilograme.  Ei sunt a doua și a treia generație de cai pe care familia Onică îi creşte la Odăi, un sat medieval din inima Țării Loviștei, unde n-au rămas mai mult de 20 de căsuțe dărăpănate, unele folosite ca locuințe de vară, ascunse printre munți, căpițe de fân și pătule, la peste 800 metri altitudine.

Mircea și Gigi (Georgeta) sunt părinții Mariei (22 ani) și ai Alexandrei (20 ani) și le-au transmis încă de când aveau 3-4 ani dragostea de călărit, când le suiau în spinarea mamei lui Murgu și a lui Fulger, alături de alte câteva bagaje și le plimbau printre munți în familie, unde campau și se bucurau de natură. Măriuca e o blondă cârlionțată cu obraji bucălați și îmbujorați, cu voce calmă; e student la două mastere în București: la antropologie și la istorie – vrea să înțeleagă cum să conceapă proiecte prin care să schimbe mentalitățile sătenilor din zona lor (și nu numai), care, crede ea, sunt individualiști, își muncesc bucățica de pământ și nu fac nimic împreună, pentru fructificarea zonei. Discuțiile fără sfârșit pornesc de aici, de la acest „împreună” tot mai voalat, când toți vor să se mute la oraș, dar când toți cei de la orașe mari se refugiază cât de des pot în rural și asociază satele, natura, muntele, animalele cu liniște, relaxare, odihnă, baterii încărcate.

Sunt, cu siguranță și în București locuri în care e liniște sau senin – Lacul Morii și proaspăt recunoscuta deltă Văcărești ca rezervație sunt doar două exemple, mai avem străduțe înguste cu case vechi îmbibate în istorie și învelite în iederă, grădini ascunse în care poți sta la povești până în zori de zi și altele. Totuși, Bucureștiul va fi mereu penalizat, etichetat drept orașul în care șoferii blocați în trafic se enervează la volan, în care petreci ore ducându-te și întorcându-te de la job, între autobuze și metrou. Orașul spre care lumea migrează datorită posibilităților de angajare și de care aceeași lume se satură repede din cauza poluării, a construcțiilor promise dar neterminate care doar încurcă, oameni care la fiecare colț vor să-ți vândă altceva. E locul care te împinge să pleci și care te trage repede, înapoi în vortexul lui. Un Hopa-Mitică fără sfârșit. „Cum e să nu te mai trezești între blocuri și să nu auzi tramvaiul pentru două zile?”, întreba unul din băieții care venise la Odăi.

IMG_0671

Satul românesc a devenit luxul pe care ni-l permitem din ce în ce mai greu, pentru că nu ne dăm voie să avem timp, întotdeauna mai e un mail de dat, un brief de pigulit, un plan de modificat. Atunci când rupem din noi și ne înhămăm la două zile cu semnal slab, se rupe, parcă, o bucățică din noi, ne simțim dezbrăcați pentru că ne e greu să pierdem contactul și controlul. Trebuie să știm lucruri și ne e peste mână să le aflăm sau să ne regăsim fără Google. La Odăi nu e pe Google Maps. La o căutare apare șoseaua Odăi din capitală, strada Odăi de la Jilava, o zonă Odăi din Ucraina, dar nimic de odăile din inima Lotrului, cuvânt care desemna odinioară hoții, ștrengarii zonei. Știm doar că mergem pe E81, drumul care leagă Bucureștiul de Sibu, pe care virăm brusc la stânga, înainte de indicatorul care spune că se termină satul Călinești. Urmează câțiva kilometri pe un drum asfaltat recent de austriecii care au plantat o microcentrală acolo și care au secat tot râul, apoi câțiva fără asfalt. Era vineri seară când Măriuca stătea pe bancheta din spate a uneia dintre mașinile care urca spre Odăi și povestea cum a plâns o lună și jumătate prima oară când a venit la București la facultate. Locuia în Rahova și nu înțelegea nimic din toată înghesuiala din tramvaiul 32, care trece pe acolo. „Ce să fac acum în Brezoi?”, spune când o întrebi de ce a plecat de acolo. Nici cu caii nu poți sta non-stop, oricât ar fi de carismatici.

De la început de ianuarie însă, când au început să aibă cereri pentru fiecare weekend, Măriuca e prezentă întâi la Brezoi, unul dintre satele care fac parte din Țara Loviștei (alături de Voineasa, Câineni, Perișani), unde părinții ei locuiesc. Apoi merge la Odăi, la vreo 15 kilometri distanță de Brezoi și le face cunoștință oamenilor cu personajele cabaline, îi cuplează în funcție de personalități ginite, îi ajută să-și desțelenească gândurile și să se conecteze cu unele dintre cele mai inteligente animale de pe pământ. La fel face și sora ei mai mică, Anda, studentă la mate-info, care pe lângă turele de la Odăi, face în București cascadorii pe cai și se bate în lănci.

După ce am lăsat mașinile într-un loc indicat de Mircea, am băgat bagajele în Suzuki-ul lor bleu, împroșcat de noroi și am pornit seara într-o plimbare de o oră la lumina frontalelor, spre odaia familiei Onică. Pe căsuța din lemn care urma să ne fie acoperiș pentru două nopți era atârnată o plăcuță pe care scria „La mii de stele”. În casă, o masă lungă cât pentru zece meseni, o sobă, podeaua scârțâindă, lemn cât vezi cu ochii, prin pereți încă se mai vedeau fire de lână de oaie, material folosit cu spor în izolarea căsuței. Lângă masă, o fereastră pe care nu se vedea încă, din cauza nopții, tot verdele cu care ochii de oraș nu-s obișnuiți. La capătul mesei o scară și mai scârțâindă, care dă într-un prici suspendat în salonaș, cu șapte saltele, o balustradă și un geam în acoperiș pe care se înghesuiau copacii și lumina laolaltă. Mai târziu și ploaia. După o cină târzie, regală, cu cartofi prăjiți, pui și o tonă de salată amestecată cu o lingură de smântână, am dormit cu toții ca niște prunci fără griji. Cea mai bună parte a excursiei era că urma să ne trezim la cât ne trezeam. Fără alarme. „O să vedeți voi, că vă treziți natural”. Așa a fost. Ne-am luat unii după foșnetul celuilalt, după fermoarele de la sacii de dormit, după treptele scârțâinde și după alarma mea pe care uitasem s-o anulez.

*

IMG_0836

Țara Loviștei stă pitită în nordul județului Vâlcea, între Parâng și Făgăraș, pe cursul Oltului. E străbătută însă și de Lotru, pământ străvechi, locuit de daci, loc care-și recăpăta libertatea în 1330 prin Basarab, ctitorul Munteniei. Din cauza invadatorilor, dar și pentru că Valea Oltului e îngustă și nu permitea oamenilor destul teren agricol, localnicii au urcat la munte. Sus, au desțelenit locul. Au ars, au tăiat cu securea păduri de fagi, de conifere și în locul lor și-au ridicat gospodăriile, odăile. La Odăi este singurul sat medieval încă frecventat, însă prea puțin (ceea ce nu e neapărat rău, în raritate constă farmecul odăilor). Familia Onică vine să le arate oamenilor Loviștea călare sau pe jos, alți câțiva își folosesc odăile ca locuințe de vară, altele sunt în paragină, servind drept crâmpeie de istorie ruginită pentru lentilele fotografilor, care pot doar să-și închipuie câtă viață intra acum câteva sute de ani într-o odaie. La micul dejun, masa de lemn din curte se umple de bunătăți – slănina cu ceapă verde și muștar, șunculiță, caș, lapte de la vaca vecinului, fiert sau nefiert, după preferințe, niște ouă roșii rămase de la Paști, vreo patru feluri de gem, unt și nelipsita cafea. Caii adunați de surori își vedeau de rumegat. Noi eram prinși într-o căldare verde și ce bine ar fi fost să fim fără scăpare.

Măriuca și Anda căutaseră caii vreo patru ore înainte să-i împingă la vale. Câteodată îi caută mai mult, câteodată mai puțin, dar întotdeauna îi caută. Se duc, cutreieră munții după ei în sus și-n jos și caii liberi nu uită cine le sunt stăpânii. Cum dresezi însă un cal și apoi îi dai drumul liber, la joacă? Sunt ani de muncă în care îi învață să stea legați în curtea odăii, în care exersează pusul șeilor, până când căluții înțeleg că trebuie să stea acolo, să asculte. E greu de perceput că același cal care zburdă liber înțelege că a doua zi va fi călărit 3-4 ore. Sunt animale cărora cel mai bine le șade cu libertatea, elegante în galop când le flutură coamele, copilăroase când își dau copite unul altuia sau când împung oamenii cu capetele osoase pentru atenție. Sunt aceleași animale ale căror potcoave au devenit simboluri ale norocului încă din Antichitate și Evul Mediu, datorită formei de semilună și pentru că fierul era considerat un metal cu proprietăți benefice împotriva bolilor sau farmecelor. Romanii atârnau potcoave pe pereții caselor ca să-i protejeze de ciumă. Primele comunități creștine considerau potcoava un soi de amuletă pentru că are forma literei „C” de la Cristos.

Caii familiei Onică au înțeles că-și răscumpără libertatea prin plimbările cu șei. E un compromis care le convine. Fulger e ștrengarul grupului, agitatorul care s-a născut aproape negru, cu un semn în formă de fulgeraș pe bot. Acum, Fulger e o amestecătură de alb cu gri, un rublat. Are gene lungi, dese, cărunte și cel mai fin nas din lume. Mi-era, la început, frică să pun mâna pe el – prea lângă gură, dacă se enervează și-mi dă o față lungă în bărbie. Dar lui Fulger îi place să fie mângâiat și răsfățat peste tot. După ce face ceva bine, pe lângă un „bravo” din oficiu și mângâiat pe gât, dacă-l scarpini după urechi va fi în extaz. Începe îndoitul capului și împunsul ca să-l scarpini mai tare. Apoi ajungi la fălcile în care rumegă iarba cu atâta poftă, mari de-o palmă întinsă. Adică ai putea să-i iei lui Fulger fălcile între palme și să-l întrebi ce-i cu fața lungă, dar nu cred că i s-ar părea amuzat. După ce-l mângâi câteva minute, te liniștești instantaneu. Acolo, lângă copitele lui îți lași grijile de la capitală și te bucuri de finețea și de răzvrătirea care se întrunesc în figura lui Fulger.

IMG_0778

Măriuca îi pune după masă zăbăluța în gură, botarul, gâtarul, fruntarul, șaua și în curând Fulger e pregătit de drum, ca restul familiei. Îmi pune dârlogii lui în mână și-mi spune să-l iau eu, că o să mergem noi două cu el. „Să stai mereu pe partea stângă”, spune Măriuca, „e ca o regulă de aur, de pe partea stângă ne și urcăm pe cai”. La pas, la pas, iar la pas. Cu asta începi, asta îl pornește la drum – asta și condusul de dârlogi. Fulger pornește molcom, mă urmează, trebuie să rămână mereu cu capul deasupra umărului meu drept. Dacă m-ar depăși, ar trece peste autoritatea mea și nu m-ar recunoaşte drept conducător. Nici nu voiam asta, voiam să ne împrietenim. Dar nu suntem prietenii lor, spune Măriuca, Fulger trebuie să înțeleagă că pleacă la drum cu mine, de comenzile mele urmează să asculte (chipurile). Cât am mers pe cărare în stânga lui Fulger n-am avut probleme, dar am înțeles că am de-a face cu un hoțoman care se oprește din când în când să mai ciupească două-trei crengi. Nu reușesc să mă impun când îi spun „la pas” pentru că deja mi-e mare drag de el și am impresia că ne știm de-o viață.

Ajungem curând la o pajiște unde nu mai e scăpare. Rămân pe partea stângă a lui Fulger, Măriuca ne explică cum scărița ar trebui să fie lungă până la subrațul nostru, așa se măsoară lungimea ideală pentru piciorul nostru. Mă întorc cu spatele la Fulger, mă prind cu o mână de șa și-mi pun piciorul stâng în scăriță. Ăla e momentul de care vreau să trec cât mai repede, până nu-mi trec prea multe gânduri prin cap, aflată la prima tură călare. Dacă îi vine să se ridice în două, dacă se smucește sau vrea s-o ia la goană fix când vreau eu să mă ridic? Mă ridic, îmi țin echilibrul acolo sus o clipă și-mi trec și piciorul drept peste spinarea lui Fulger. Caut repede să bag și piciorul drept în scăriță și prind dârlogii în mâini ca și cum aș ține un buchet de flori, cum spune Măriuca. Pumnii mei trebuie să-i atingă în permanență gâtul lui Fulger. Să mă simtă acolo, să nu mă uite. Spatele mi-e drept, genunchii lipiți de șa, gambele libere (ar trebui, dar nu scap de încordare), vârfurile bocancilor agățate de scărițe. Toate comenzile se dau din călcâie și gambe. Dacă vreau să fac dreapta, înfig călcâiul stâng în coastele lui Fulger într-o mișcare sus-jos și trag de dârlog, dar n-ar trebui să depind doar de dârlogi ca el să-mi simtă comenzile. Nu trebuie să-l lovesc, să-l bruschez, o atingere apăsată e de ajuns și el știe ce are de făcut.

Nu e ușor să te încrezi într-un animal care nu funcționează nici pe benzină, nici pe viteze, nici pe stații. Nu e ușor să accepți că nu mai ai controlul. Deși tu, călărețul, deții controlul, prin comenzi, dar tu, călărețul începător, clar nu deții niciun control în prima zi, sau poate Fulger te va lăsa să crezi câteodată că deții controlul. Eu m-am urcat cu „ce-o fi, o fi” în minte, cu gândul că mă las condusă de un animal sensibil și inteligent, care nu vrea răul omului și nici pe-al lui însuși. Lumea de pe spatele lui Fulger se vedea mai clar, se vedea în cercuri când Fulger nu-mi băga de seamă comenzile pe care le tot repetam în gând. Se îndrepta spre pârâu vertiginos, se îndepărta de grup și eu eram atașul care-l urma, invariabil. Eram, de fapt, ca un Go-Pro care vede lumea de pe fruntea celui care-l poartă și Fulger mă făcea să mă simt cel mai mândru Go-Pro din univers. De pe spinarea lui n-aveam nicio certitudine că lucrurile vor ieși bine, dar așa mă bucuram de scaunul meu privilegiat, de alimentatul lui cu apă în loc de opriri la benzinării, eram o răsfățată și nu aveam timp de irosit pe frici. Mai îndemnat de Măriuca, mai atras de ideea de o reuniune cu grupul și de un „la pas” scos de mine pe un ton stins și Fulger al meu s-a mobilizat, s-a-ncolonat și-a-nceput să fure din frunzele din copaci, de data asta din mers. „Du-l unde vrei tu să ajungi”, spunea Măruica. Eu ba îl mângâiam, ba îl mai certam, dar până la urmă tot la mângâiat mă-ntorceam. E clar că aș fi un dresor de cai lamentabil, dar ce bine că nu. Curând, prinsesem încredere în Fulger și am devenit parteneri buni de drum. Pe o bună bucată de drum a venit și Măriuca în spatele meu și eu nu puteam decât să mă gândesc cum chinuim bietul animal în doi. Că suntem grele, uite, respiră greu. Măriuca râdea de mine. „Noi avem vreo 120 kilograme împreună probabil. Cu tot cu șa. El are vreo 500”. Toate cele 500 kilograme au început curând programul de trap, viteza a doua a lui Fulger. Pentru trap, trebuie să îl bați cu călcâiele de două ori repede, ca să înțeleagă domnule, că vrei viteză. În cazul lui Fulger, nu e neapărat nevoie de o comandă. Decide el când ești pregătit pentru trap, sătul de viteza de melc și cu sete de a se reuni cu familia.

IMG_1284

Măriuca începuse repede instructajul pentru trap. „Trebuie să te împingi în scărițe o dată cu săriturile lui Fulger”, îmi spunea. Fără să trag de dârlogi, fără să mă țin de șa, doar să mă împing ca și cum m-aș ridica în picioare pe bicicletă. O mișcare ritmată, un-doi în ritmul alert al lui Fulger. Cu mâinile Măriucăi pe șoldurile mele la început, independentă ceva mai târziu. Mâinile mele rămân pe gâtul lui Fulger, să nu uit asta niciodată. Nu trec zece minute, că trebuia să traversăm o vale, deci să trecem un râu. Aoleu, pare apa cam adâncă. Păi n-are pe unde să treacă, mă gândeam.

Aici intervine încrederea căpătată pe drum. Fulger n-o să sară, o să încerce să pășească cu o grijă cât mai mare, că doar nu vrea să-și rupă chișițele (gleznele). Dacă stă pe gânduri un pic, asta înseamnă că scanează zona. Am aflat mai târziu că ochii cailor funcționează ca oglinzile retrovizoare sau ca un obiectiv fish-eye. Au cadrul așa larg, că-și văd copitele din spate, deci au control complet asupra mișcărilor. Ușor-ușor, Fulger ne-a trecut și râul, primul și a așteptat să vină și ceilalți. A urmat o urcare pieptiș, adică pieptul meu se apropia de spatele lui Fulger, ca să nu intru în crăcile care-mi veneau în față. Întotdeauna ne aplecăm, nu ne lăsăm pe spate la crengi, ca să nu destabilizăm centrul de greutate. Eu am făcut greșeala de a mă lăsa pe spate când Fulgeraș voia să bea apă și m-am ales cu o gaură-n colanți, că nu te pui cu un cal însetat. Fulger nu știe să urce cursiv, să țină un ritm, se amuza Măriuca. Urcă, bagă turbo o bucată, apoi se oprește brusc, îi încurcă și pe cei din spate ca să gâfâie el. Oricum, e bine să-i lăsăm să-și tragă sufletul.

Am ajuns curând într-o poieniță verde cu iarbă din plin pentru ei, iarbă din plin și pentru noi, ca să zacem. Doar un pic, pentru că începuse să picure și trebuia să pornim înainte să dea mai tare. Urmăm cărăruțe ascunse știute doar de Măriuca și Anda, dar bătute des de Fulger și ai lui. Dacă nu știi pe unde s-o iei exact, e bine să-l lași pe el să te conducă, te duce la destinație sigur. Vede poteca și alege calea potrivită pentru el. Aproape de casă descălecăm de pe Fulger and company, pentru că urmează o coborâre și am învățat că nu călărim Fulgeraș or company la coborâre, pentru că nu le face bine. Trecem prin curtea vecinului, ajungem și în curtea noastră și fiecare își mângâie calul, atingem din nou fălci, fețe lungi, cel mai catifelat nas din lume. Cum au scăpat de șei, caii s-au întors cu roatele în sus în iarbă, semn de libertate și și-au frecat spatele transpirat de iarba răcoroasă. După așa tură pe cărările din Țara Loviștei, am fost puși la masă, la ciorbă și mămăligă cu varză călită, apoi ploaia măruntă ne-a trimis pe unii dintre noi la culcare. Acolo sus, ploaia te ține lipit de geamul de la capătul scărilor până prinde contur curcubeul. În tot timpul ăsta auzi picăturile scurgându-se pe acoperiș. Tu stai la căldură, băgat în sacul tău de dormit din prici și asculți prelingerile. Simți și febra musculară și eșuezi în orice tentativă de-a sta în fund. Te trezești în amurg, când caii mai dau câteva ture prin curte, mai mișcă molcom coada și se retrag, pe rând, la somn de voie. Doar Paco mai rămâne seara pe lângă noi, ca să urmărească cum facem cartofi prăjiți pe plită și nechezatul lui acoperea lătratul celor doi câini care dădeau târcoale.

IMG_1150

Am stat în jurul focului, am băut palincă și am ascultat povești despre caii care bat potecă pe munte iarna și deschid drum pentru turma de oi a vecinului. Ne-am uitat la luna mușcată care-și făcea curaj să strălucească și înțelegeam deodată semnul cu „la mii de stele” de pe prispa căsuței. Cum să mai vrei să pleci din Țara Loviștei, când singurul carambol de acolo e când cinci fețe lungi se înghesuie în aceeași baltă? Plecăm pentru că avem atâtea lumi de văzut și ne e teamă că n-o să avem timp să fim martori la tot ce ne dorim. Cutreierăm pe jos, în spatele volanului, în cabine de tren în care vorbim cu străini de parcă i-am cunoaște din copilărie, pedalăm, ne înscriem la maratoane, urcăm prin munți singuri, cu prieteni, atingem vârfuri, facem poze. Facem sute de poze ca să demonstrăm, ca să avem dovezi și amintiri, ca să aibă ce să ne provoace nostalgie în câțiva ani sau poate din contră, să avem imboldul care să ne ajute să mai trecem de o săptămână grea. Ne ține gândul că există și o altă versiune a noastră în afara grijilor, a creditelor, a găsitului unui loc în care să ne potrivim ca niște piese finale într-un puzzle care ne-așteptă de mult pe noi, ultimele bucăți rătăcite, fără de care panorama nu e completă.

Poate nu trebuie să completăm nimic, ci doar să ne dăm voie să învățăm lucruri, din când în când. Sâmbătă am învățat să am încredere în Fulger.

IMG_1196

*

„Peste tot poți să răzbești cu ochiul, cu mâna, cu pasul și oamenii sunt derutați fiindcă satul e așa de departe, fiindcă vezi valea și privirea-ți lunecă-n mărăcinișurile ei, fiindcă pădurea o vezi așa de aproape cât să te rătăcești în ea, fiindcă sub apa gălbuie vezi argila din râu, fiindcă toate ți-s la un pas de beregată, de vârful degetelor. Ceru-i gol fiindcă pomii-s așa de goi. Te-mpiedici fiindcă nu sunt obstacole și nu sunt distanțe.”

(Herta Muller)

Cozonacii și pictura – refugii de cinci stele

By Destinatii, Excursii, Gastronomie, Idei de rural break, Oltenia, TraditiiOne Comment

Încă simt mirosul de cozonaci proaspeți scoși din cuptor, încă o păstrez în gând pe doamna Lenuța care frământa coca fără milă, fără pauze, cu toată puterea. Cu povețe, cu bucurie mare că unii tineri sunt dornici, în toată viteza și printre toate informațiile și evenimentele, să-și mai aplece atenția și la tradițiile noastre.

Încă o văd pe Gabriela cu ia ei de la bunica, veche de peste 50 de ani, care-i vine atât de bine și de care e atât de mândră. Își pune și un brâu subțirel și începe să-și bage pumnii-n cocă. Îi spunem că e foarte fotogenică. I se vede în toate pozele fericirea și ne-o transmite repede și nouă.

MSR_cozonaci_Craciun

Fericirea a fost la Novaci într-un week-end de decembrie în care am avut toate ingredientele pentru cozonaci înșiruite pe masa din bucătăria în care a copilărit Gabi. O fericire naivă, pentru că nici una dintre noi nu știa exact ce să facă sau în ce fel să amestece ingredientele pentru cozonacii perfecți. Ne holbam la ouă, la sacul mare cu făină, la ulei, la drojdie, la zahărul vanilat și la cacao. Așteptam indicații de la doamna Lenuța și eram conștiente că n-o să ducem noi greul – nu că n-am fi putut face față, dar pentru că suntem pui de oameni obișnuiți în orașe, cu cozonaci ambalați la fiecare supermarket, la fiecare colț de stradă. Cel puțin eu, bucureșteanca.

De ce te-ai chinui să faci ceva despre care nu știi cum o să iasă, ceva pretențios care îți solicită atenția o zi întreagă, care cere bibileală și frecuș și cocoloșit constant? De ce să riști să eșuezi și să rămâi și cu timpul pierdut, ca apoi să ajungi tot la un panettone care strigase după tine din magazine toată ziua că n-o să-ți iasă?

Cum miroseau cozonacii?

Vă spun eu că nu se compară, nu se compară, nu se compară. Poate nu vă spun nimic nou, poate aveți bunici la țară sau părinți care fac cozonaci. Dar pentru cei ca mine care nu apucă des să se bucure de aerul rural, de laptele adus de la vacă direct, de brânza și smântâna făcute în cămăruța din spate, numai ideea de a asista la nașterea unui cozonac face ca gustul lui să fie de zece mii de ori mai bun. Pentru că știi povestea din spate. Vezi că s-au pus 15 ouă (să fie!), știi că s-au spart nuci două ore, știi că s-a tras de coca aia până a început să se dezlipească frumos de copaia de lemn și să danseze printre degete. Ai admirat cât de repede a fost întinsă cu făcălețul pe masă, ghem după ghem și cum a fost întinsă pe paturi de metal, la crescut, la căldurică sub o față de masă care le acopere bine pe toate. Ai băgat degetul în bolul cu crema de cacao, moment de glorie.

Cozonaci_de_Craciun_Novaci

colaj_cozonaciToți ochii au stat pe ceas, dar nimeni n-a stat degeaba. Între timp au început pregătirile pentru coca de pâine, pentru turtă, pentru tăițeii pe care i-am aruncat în supă, pentru prescură – chifla specială pe care o duci la biserică duminica dimineața și care a fost însemnată înainte să intre la cuptor cu pristornicul, chestia de lemn în formă de cruce, o ștampilă pentru cocă de care auzeam pentru prima oară. Pristornicul e mai vechi decât ia de la bunica Gabrielei (e moştenit de bunica de la străbunica) și e obiectul după care ea alerga prin sat pe când era copilă, ori de câte ori se făceau prescuri pentru că era singurul din familie și era folosit și de sora bunicii care locuieşte undeva mai sus pe aceeași stradă. Cine altcineva să alerge dacă nu a lor nepoțica?

Urmează desigur mentenanța focului din vatră. Cuvântul cheie este stâmpăratul. Daca arunci în cuptor o mână de făină și se înnegrește înseamnă că e prea cald pentru cozonaci. Il mai stâmperi o dată cu apă. Deja e multă muncă, nu? Să nu mai spun de verificarea permanentă a cozonacilor. Au prins crustă? E arămie? Miroase? Îi scoatem? Hai să-i scoatem!

Dar CUM mirosea. Nici nu știu dacă vreau să încerc să descriu. Aș vrea să păstrez doar pentru mine cozonacosfera care plutea și care înconjurase toată casa, tot Novaciul. Aș vrea să vă spun că la anul, de Paști, n-ar trebui să ratați excursia cu același scop gastronomic.

Am muncit cu spor – doamna Lenuța mai mult decât noi, dar am asistat, am pasat una, alta, am făcut poze din toate unghiurile – ca să ne lăudăm apoi pe Facebook că am făcut cozonaci. Dar Facebook-ul n-are cum să înțeleagă toți aburii care se legănau din primul cozonac pe care l-am adus și l-am tăiat în bucătărie. N-are cum să explice frăgezimea galbenă care stătea întinsă pe tocător, felie după felie, toată înghesuită acolo, aburinde. Nici nu pot să scriu fără să-mi plouă iar în gură.MSR_cozonaci

Atunci i-am făcut Gabrielei cea mai fericită poză din tot weekendul. Poza reușitei, care-i confirma că meritase să se trezească la 6:30 în dimineața aia și că poate invita oamenii din jurul mesei să servească. Parcă și ia stătea mai țanțoșă pe ea. E de la sine înțeles că s-a lăsat cu gemete și fețe extaziate când am început să golim tocătorul. Peisajul a fost completat și de vinuț, la tot pasul, ca să muncim cu spor, ca să curgă pe gâtlej mai lin. Cum te-ntorceai un pic, gata, paharul era plin din nou. Acolo, printre cozonaci de Crăciun şi vin, am simțit că în curând vine Crăciunul, de fapt acolo am început Crăciunul.

Atelier de pictat clopoţei la Daciana

Un week-end la Novaci poate fi refugiul perfect, poate fi într-adevăr farmacia sufletului urban îmbibat în sunete asurzitoare de claxoane și aglomerații și oameni tracasați de la atâta muncă. Mesele au inclus zacuscă, brânză, smântână, fasole bătută cu ceapă călită, ciorbe și supe, caltaboși, slăninuță cu ceapă roșie, șorici, și alte bunătăți spontane precum zmeură și un borcan cu miere și nuci de la care nu ne puteam abține. Îl dădeam la o parte ca să nu-l mai vedem, ca apoi tot noi să-l căutăm insistent cu privirea și să mai băgăm o linguriță în gură, pe sub masă. Ce deliciu. Deci am mâncat bine, am asistat și ajutat la făcutul cozonacilor în acest du-te-vino continuu, am picat la șapte seara la pat (la un super pat de țară cu o plapumă serioasă), într-un somn (să zicem) târziu de după-amiază, după ce am văzut un apus roșiatic, liniștit de lângă biserica din Novaci, la capătul unor scări care-o plasează deasupra tuturor caselor. Am admirat de acolo Parângul și crestele-i albite, iar a doua zi am fost să ne încercăm talentele artistice.colaj_atelier_Daciana_Ungureanu

Am pictat pe lut, o chestie pe care chiar nu credeam s-o fac vreodată. Pentru că nu sunt cea mai răbdătoare persoană de pe planetă – ori ca să pictezi un clopoțel de lut cu detalii, cu fond, cu forme, cu pensule ba mai groase, ba subțiri, să nu-ți tremure mâna, să înmoi pensula, s-o ștergi, să mai adaugi un punct și înc-o linie îți trebuie multă răbdare și exercițiu. Dar niciodată să nu spui niciodată, nu?

Ceva, un model mi-a ieșit și mie până la urmă. Ceva simplist, matematic, în colțuri simetrice, după firea „artistei”. Nu mă compar cu fetele celelalte cu talente aparent înnăscute. Sau mai practicaseră în București și mie nu mi-au zis nimic. Tot ce contează e că m-am relaxat și m-am concentrat și mi-a plăcut să creez ceva cu mâinile mele, să știu că lucrul din mâna mea e unicat, poate prin linia aia mișcată unde se vede că mi-a tremurat mâna, dar tot e lucrul la care am muncit eu și pe care, de ce nu, îl pot oferi cu drag cuiva la care țin, pentru că știu sigur că n-o să mai aibă nimeni la fel. Poate apreciez eu prea mult lucrurile unicat. Poate din cauză că sunt din ce în ce mai rare cred c-ar trebui să le prețuim din ce în ce mai mult.

anca_atelier_Daciana

Pentru minunatul atelier îi suntem datoare și-i foarte mulțumim Dacianei Ungureanu, artist plastic care are cufere pline cu ii vechi, care mai de care mai prețioase și mai atent cusute, dulapurile ticsite cu broșe, medalioane, farfurioare și clopoței, toate pictate manual de ea, de tablouri nici nu mai zic. E clar că dacă treceți prin Novaci, musai trebuie să vă opriți să vă aruncați un ochi, poate amândoi peste colecția etnografică a Dacianei și s-o lăsați să vă povestească ore în șir despre fiecare colț al căsuței de vis și despre proveniența fiecărui cufăraș.

Iau Novaciul și-l bag în sertărașul meu de locuri simple și frumoase din România, de la poalele Parângului, loc în care se pune cantitatea cea mai mare de dragoste în cozonaci. Apoi mai iau Conacul lui Maldăr unde ne-am răsfățat cu un roze bun în fața șemineului și cu un prânz copios, cu o priveliște mai copioasă decât friptura și mai iau vechile, tăcutele cule de la Măldărești, unde s-a filmat și Aferim!.

foto_conac_maldar

Rapel de 90 de metri in cascada. Testarea limitelor

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, MunteniaNo Comments
Ajungem în tabăra de corturi la lumina frontalelor. Drumul dintre Nucșoara, locul de naștere al Elisabetei Rizea și al conducătorilor grupului de partizani Haiducii Muscelului  și stâna din Gura Bândei are vreo 35 de km și multe gropi de ocolit, așa că înaintăm încet prin noapte. Suficient de încet cât să vedem un cerb traversând drumul, să ne oprim și să îl privim cum bea apă din Râul Doamnei. Noroc cu noile corturi care aproape se fac și se desfac singure, că avem timp și de socializat la foc și de gulașul pregătit de gazde la ceaun.
Valea Rea
Dimineața ne lovește priveliștea cu un fundal de wallpaper – căldarea Valea Rea e scăldată în soare și înconjurată de vârfuri de peste 2000 de metri (Vf. Rosu, Vf. Dara). Un pic mai în spate se ascund Moldoveanu și Viștea, la 2545 și 2527 de m. Suntem aproape și totuși departe (3 ore și jumătate de urcare) de acoperișul României.
2015Valea Rea_Outdoor-Events (1777)
Caldarea Zbuciumatu
Mic-dejunul campionilor, echiparea și o scurtă deplasare spre ținta noastră – cascada Zbuciumatu. Pârâul Zbuciumatu izvorăște din căldarea cu același nume și urmărește traseul de coborâre de pe Moldoveanu, traseul cu cruce albastră. Sau… traseul urmărește pârâul prin afiniș și jnepeniș. Acum 3 săptămâni am urmărit și noi traseul, pe o furtună ca-n filmele de groază. Tunetele și fulgerele ne-au prins în creastă, iar un pic mai târziu a început grindina. O oră după cerul era albastru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și noi admiram liniștiti lacurile din căldarea Galbenei și cascadele din căldarea Zbuciumatu. Cea mai înaltă, cu perete la 90 de grade pe toată înălțimea, are 90 de m. Seamănă cu un bloc de 30 de etaje pe care curge un duș rece-rece. Un bloc la care te uiți de jos în sus și ți se pare că nu se mai termină. Sau un bloc la care te uiți de sus în jos și ți se pare că vrei la mama.
Ajunși la stâna lui Burnei, considerată de munțomani cea mai frumoasă din Făgăraș, ne așezăm pentru instructaj. Mihai de la Mares Outdoor Events, partenerul nostru de aventuri, întreabă cine vrea o tură de rapel de încălzire. Rapelul este un termen tehnic binecunoscut alpiniștilor; înseamnă coborârea unui perete abrupt folosind un sistem de coardă dublă. Astfel, asigurăm coborârea celor mai dificile pasaje cu maximum de securitate: o coardă o folosește cel care coboară, el fiind responsabil de ritmul coborârii și o coardă o folosește cel care asigură, astfel încât dacă cel care coboară pățește ceva, cel care asigură îl ține și, eventual, trimite pe cineva să îl ajute.
 2015Valea Rea_Outdoor-Events (1670)
Vreo 7 dintre noi optează pentru tura de încălzire. Ceilalți se uită fascinați la cascadă. Se aude sunetul până la noi, dar situația nu pare îngrijorătoare. Cascada pare micuță de aici (e în depărtare și parțial ascunsă de brazi), e cald (28 de grade resimțite ca 40 în costumul de neopren), și lumea face glume. Dacă te încumeți către baza cascadei situația se schimbă. O urcare pieptiș de 200 – 300 de m te face să gâfâi și să te agăți de rădăcini, iar intrarea în pădure te face să simți cum scade temperatura. Ajungi aproape de bază, traversezi pârâul și analizezi din nou. Aici vuietul apei e înspăimântător, nu auzi ce țipă cineva de la 2m. Cascada e pe versantul nordic, așa că n-o vede niciodată soarele. Simți răcoare mai întâi și apoi frigul și umezeala în oase. Vaporii cascadei te înconjoară și te udă fără să te prinzi. Începi să dârdâi înainte să te uiți în sus și să amețești de la înălțime și de la furia apei.
Primul curajos e deja pe coardă. Vivi coboară încet, pe un traseu mai ferit de apă. Noi, cârcotași, zicem că nu e chiar coborâre prin cascadă, dar nu terminăm gândul și apare Ionuț. Coarda lui e chiar pe mijlocul cascadei, se vede cum apa i se lovește de cască și cum el coboară cu mișcări de expert. Sare pe stânca alunecoasă, dă drumul rapid la coardă și în câteva momente e lângă noi. 90 de m coborâți în 3 minute. Pe potecă faci aceeași coborâre în 45 de minute, iar noi, oamenii normali, facem 10 – 15 minute pe coardă. Și Ionuț e normal. E micuț și trece pe lângă noi cu mișcări sigure, dar nimic din mișcările lui nu trădează faptul că normalul lui înseamnă alergare montană de performanță, ski de tură, lotul României de alpinism și participări la concursuri internaționale. Cât ne-am bălăcit noi în cascadă (vreo 8 ore), Ionuț a urcat de 6 ori până la cascadă și a coborât de 3 ori în rapel, pe coardă și de 3 ori pe potecă. Fiecare coborâre în rapel a fost un spectacol pentru noi și pentru drumeții de pe traseul spre Moldoveanu.
 Cascada Zbuciumatu rapel
După întâlnirea cu cascada în partea de jos, urmează și întâlnirea în partea de sus. Urcarea de jos, din poteca de la stâna lui Burnei, este de 40 – 50 de minute, tot pieptiș, de la 1400 de m până la 1700 de m. Cu o traversare pe o potecă unde abia ne încape piciorul, două momente de rapel ușor și câteva momente de pauză, suntem mai aproape de locul faptei. Apa vine cu furie de sus, formează o marmită și apoi își continuă coborârea. De văzut n-o mai văd, dar mi-o imaginez. Și imaginația lucrează în tandem cu gândurile: cum o să-mi agăț viața într-o coardă de 100 de m, cum o să îmi las viața în mâinile lui Ionuț, care ne asigură cu a doua coardă, cum e greu să îmi aud gândurile, d-apăi să mai aud indicațiile sau să strig după ajutor. Încep să simt cât de rece e apa (mi-au înghețat deja picioarele după traversarea pârâului) și ajung la mine frigul și bătaia vaporilor de apă.
În timp ce mă lupt cu gândurile îl văd pe Ionuț trăgând cu putere de coarda de asigurare – coarda are 100 de m și e grea și așa, dar acum are 100 de m îmbibați de apă. Înseamnă că una din colegele noastre a ajuns la baza cascadei și că urmez eu. Mă aşez cu faţa spre perete, Ionuţ aranjează coarda de rapel pe mâna dreaptă, mă asigură cu a doua coardă şi îmi urează succes. Pot să plec, doar că nu vreau să plec. Şi în câteva secunde mă prind că nici nu pot. Coarda cu care ar trebui sa dictez ritmul coborârii este şi ea trasă de apă, aşa că în loc să o ţin trebuie să o trag ca să cobor. O dată, de 2 ori, de 3 ori, deja mă doare mâna. Trag coarda cu mâna dreaptă şi o împing cu stânga. Îmi doresc să cobor repede şi în sărituri, însă dacă nu trag de coardă cu toată forţa mea nu se întâmplă nimic. Greutatea mea e mult mai mică decât forţa apei.
2015Valea Rea_Outdoor-Events (582)
Şi trag, şi trag, şi mă apropii cât mai mult de apă. Aici nu mai pot să fiu atentă doar la coardă, trebuie să fiu atentă şi la picioare. Bocancii alunecă pe mâzga de pe stâncă şi într-o clipă de neatenţie pot să mă rotesc şi să lovesc peretele binişor. Coarda mă forţează să ies un pic din apa, dar peretele e la fel de ud şi neprietenos. Lumea de jos îmi face semn să revin la cascada. E mai spectaculos, înţeleg. Ajung într-un punct mai jos, mă echilibrez şi trag din nou de coarda care se agăţase de o rădăcină. Abia ultimii 10 metri seamănă cu un rapel obişnuit. Coarda glisează, simt apa care mă răcoreşte, ascult încurajările colegilor şi pot să mă relaxez puţin.
Mitică (colegul de lot al lui Ionuţ) mă ajută să îmi desfac carabele şi optul. Eu mă clatin pe picioare şi ajung cu chiu cu vai la poza de final. Sunt vie. Senzaţia apei care mi se scurge pe faţă, îmbrăţişarea peretelui de stâncă şi ideea că am “cucerit” cascada sunt cu mine toată noaptea şi toată ziua următoare.
***
Povestea de mai sus a fost posibilă cu ajutorul Mares Outdoor Events (Mihai, Ionuţ şi Mitică), fotografiile le aparţin Mihaelei Dincă şi Alexandrei Puşcaşu, iar dacă vreţi să vedeţi Valea Rea, căldarea Zbuciumatu sau Moldoveanu dinspre Nucşoara, daţi-ne un semn! Vă pregătim multe porţii de adrenalină pe pagina Hai cu noi!
la odai my secret romania

S-am incalecat pe-o sa…

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, OlteniaNo Comments

Ziua de sâmbătă a început ca toate zilele de la Odăi. De fapt, nu. Data trecută țin minte că m-am trezit uitându-mă la cer, deși știu că adormisem fără cer deasupra. Dar iată, printre cele două ape ale acoperișului vedeam o dungă gri deschis, care nu putea fi decât cerul. Mare mi-a fost uimirea. Acum n-a mai fost uimire, căci m-am trezit fără dungă. Între timp casa a fost izolată: cu lemn și lână de oaie, așa cum îi șade bine unei căsuțe tradiționale.

Mă extrag din sacul de dormit, pun bocancii în picioare și mă îndrept spre bucătărie – adică ies din cabană, trec în cealaltă curte, trec pe lângă Mircea, îi dau binețe…

– Să nu cumva să zici “Bună dimineața!”

– Păi nu am spus… am spus “Ziua!”

– Așa!

Mircea lucrează la un gard care să țină caii departe de viitoarea parcelă de cartofi. Aseară erau două bucăți de câte 2 m în picioare. Acum sunt vreo 10.

– Mircea, aici la tine e ca-n basme… Palatul de cleștar se face peste noapte. Numai că nu vorbim de un palat, ci de un gard!

Ajung în bucătărie. Adică în zona bucătăriei. Adică în acea arie ce conține treimea formată din masă (și bănci), dulapul cu diverse și zona de foc, cu cele două jante de camion și cele două foi de joagăr ce alcătuiesc aragazul/cuptor. Mă așez pe un buștean și caut cafeaua.

la odai my secret romania

Pe cai și pe curând

Plimbările pe cai încep după cafea, mic dejun și după ce au fost aduși caii de pe dealuri sau din livezile vecine. Și totul e simplu: îți alegi un cal, te sui în șa și trebuie să ții minte comanda de “pornit calul”, care e “Pas!” și comanda de “oprit calul”, care e un “Hoooo!” însoțit de un tras ferm de dârlogi înspre tine. Ajută dacă după comandă introduci și numele calului – face ca lucrurile să fie mai personale. Dar caii sunt o gașcă și – vorba lui Mircea – au ierarhia și balurile lor. Unul va merge primul – Murgu, întotdeauna Murgu – iar ceilalți îl vor urma conștiincios. Și aproape că nu contează dacă au sau nu în spate călăreț.

la odai my secret romania

Deci, pe cai. Vali e pe Murgu, Flori pe Bongo, Mariana pe Dochia, Iuliana pe Sasha, Ana pe Fulger și eu pe Paco. Paco e iapă, nu e cal. Și o cheamă, de fapt, Pasqualine, că a fost născută în preajma Paștelui. “Pas!” și am pornit-o cu toții pe cărare, în coasta dealului, printre gospodării, cu Vârful Cozia hăt departe în față.

Libertate, ca-n reclamele cu cowboy

Plimbarea de azi avea să fie mai lungă decât “până la stâna și înapoi”. Ajungem în drumul mare, la fagul cel gros lângă care ne-am parcat mașinile, și Măriuca, ghidul nostru, ne arată unde trebuie să ajungem:

– Vedeți golul acela din față? Acolo o să urcăm!

Un cor de “oooo” se aude din toate părţile. Pare departeeee.

Dar e bine în șa. Legănarea calului care merge la pas, vântul care bate ușor, liniștea, verdeața pomilor, susurul apei… Mă simt de parcă aș fi un cowboy dintr-o reclamă cu țigări. Nu fumez, nu sunt nici cowboy, dar simt acea senzație de libertate și de “lumea îmi aparține”. Și, cel mai important, sunt aici. Aici, călare pe Paco, urcând spre golul alpin, cu niște cai în față, alții în spate, bucurându-mă de aerul de munte, nu acasă, nu la serviciu, la nu la ce s-a întâmplat săptămâna trecută și nu la ce o să se întâmple săptămâna viitoare. E minunat prezentul ăsta!

la odai my secret romania la odai my secret romania la odai my secret romania

Minunat e și sus, pe Vârful Pripor, deși bateee un vâââââânt…. Suntem la mijlocul lui aprilie? Nu s-ar zice. Suntem la 1200 m? Doar atât?! Nu s-ar zice.

Pauză de poze și eugenii, de păscut pentru cai și de mici lecții de geografie – “Ăla-i Cozia, aștia sunt Căpățânii, fac parte din Parâng, și ăia înzăpeziți, din partea aia, sunt Munții Făgăraș”. Ooooo!

Loca latina

O oră mai târziu sunt iar pe drum. Scurtătura prin pădure și încăpățânarea lui Paco m-au obosit. Instrucțiunile erau clare: descalec, iau dârlogii în mână și merg înaintea calului. Bun, eu am princeput, dar calul?! Paco ținea să mi-o ia înainte ca un copil răsfățat. Apoi, brusc, îmi tăia calea și se oprea să mănânce de pe marginea drumului. Apoi, omu de 50 de kile (sau 54, cântarul zice că m-am îngrășat, prietenii că am slăbit), se opintea cu umărul în cal, cât să-l depărteze de tufele de pe margine, i-o lua înainte și iuțea pasul, căci calul voia să fie primul. Și reușea, și ea mă tragea pe mine, și iar se oprea în tufe. Și o luam de dârlogi și o întorceam 180 de grade și iar eram în față. Și tot așa, într-un concurs de genul “să vedem care dintre noi cedează prima”.

Sau, tactica nr 2: se oprea din mers și nu mai voia să înainteze. Degeaba trăgeam de dârlogi și “Hai, Pacoo, haaaai!”, nimic.

– Ioana, dacă vezi că nu se mișcă, trage-o în stânga sau în dreapta.

Hopaaa! Funcționează.

Am ajuns la drum, încălecăm și știm că între noi și prânz mai e circa o oră de călărit.

Câțiva metri mai încolo îi văd pe Vali și Flori cum dau pinteni cailor și o iau la trap. Eu nu vreau la trap, mi-e foarte bine la pas, mersi! Și la pas mergem o bucată de vreme. Până când Paco a mea își dă seama că e singură și că vrea să îi ajungă în urmă pe ceilalţi cai. Și începe să o ia la trap. Apoi iuțește trapul. Și lucrurile devin interesante, cel puțin. Zgâlțâitoare, cel mult. Încerc comanda de oprire dar se pare că nu m-am impus suficient în fața calului. El știe că trebuie să-i ajungă pe ceilalți din urmă, să nu se mai simtă singur, și eu învăț, rapid, pe loc, să nu mai plec la călărie fără bustieră.

Un mic infinit mai târziu – unul asezonat cu adrenalină și regrete – ajungem la fag.

 

Descălecat fără întemeiere de țară

Descalec și mă bucur să simt pământul sub picioare. Mă plimb un pic, să-l simt și mai bine. Mă uit urât la cal. Recapitulez ce s-a întâmplat în ultimele 5-7-10 minute. În micul infinit care tocmai a trecut. Parcă nu m-aș mai urca pe cal, parcă aș merge pe jos până la odaie.

Dar gașca se întregește, pauza s-a terminat și sunt îndemnată să mă sui la loc în șa. Și ascultătoare, fac asta. După o sperietură, iată-mă sus. Presupun că așa e și în viață, nu? Trebuie să treci peste obstacole, să te ridici repede, să îți înfrunți frica, să te gândești că mai e puțin până când ți se îndeplinește țelul (în cazul de față, până când se ajunge la masă).

Am descălecat și a doua oară, de data asta în curtea odăii. Și foamea ca foamea, dar există ceva mai presant de rezolvat.

– Mircea, să-mi dai, te rog,  manualul de funcționare al lui Paco că mi-a făcut niște figuri pe drum…

***

Planul nostru mare este un tur al Olteniei călare. Planul nostru mai mic este să vă învăţăm pas, trap şi galop în mai multe iteraţii la Odăi. Iar dacă vreţi doar “one-shot”, vă puteţi alege una dintre excursiile la călărie de anul viitor. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!

Lanul de ferigi

Polaroid din lanul de ferigi

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, OlteniaNo Comments

E trecut bine de ora 8, lumina a scăzut simțitor și noi nu știm unde suntem.

Tocmai am lăsat în urmă creasta împădurită a dealului, am coborât un povârniș care s-a lăsat cu scărițe rămase în pom  și urmăm o potecă pe care n-o știm, dar despre care bănuim unde duce: acasă.

De pe Vârful Pripor am decis să o luăm la dreapta și să scurtăm drumul trecând un deal. Om, cal, om, cal, mânz, om, cal, om cal, mânz – iată-ne în șir indian, pășind cu atenție printre urzici, făcându-ne loc printre crengile căzute și pietrele ieșite din pământ ca măselele roase ale unui uriaș.

my secret romania_lan ferigi_1

“Cine urcă pe jos n-are cal și cine coboară pe cal n-are cap!” spune o vorbă. Nu se cade ca pe aici să călărim, așa că mergem în fața cailor, trăgându-i de dârlogi. Luminiș, pâlc de pomi, luminiș, pâlc de pomi, stânga, dreapta, stânga, dreapta și iată-ne într-o mare de ferigi. Sunt înalte cât noi și în față văd șirul indian cum își croiește drum printre tufe.

Înaintaz încet pe pantă, între Paco, care se afla în spatele meu și Lina, mânzul ei, care se află în față. Paco se mai oprește fără motiv și trebuie să trag cu răspundere de dârlogi ca să se urnească iar Lina, la două luni și un pic, moștenește încăpățânarea mamei ei. Prinsă între doi cai, între “Hai, Paco!” și “Mișcă-te, Lina!”, vorbele îmi ies nerăbdătoare, ușor iritate, dar adevărul e că situația mă încântă. Parcă suntem niște exploratori care taie drum într-o pădure tropicală virgină. Suntem primii care păsesc pe aici, noi și caii noștri. Iar stângăciile mânzului mă amuză.

 my secret romania in lanul de ferigi

Mă uit în față și o văd pe Claudia cu un zâmbet larg, care se întinde proverbial de la o ureche la cealaltă:

– Vezi? Aventurăăă!!

Peste ani, când alte lucruri vor fi demult uitate, îmi voi aminti de lanul ăsta de ferigi, de Paco care îmi suflă în ceafă, de Lina care îmi blochează drumul, de Jac care a trecut galopând pe lângă mine, îmbrâncindu-mă în lateral, de senzația de nou, de explorator, și de zâmbetul Claudiei, care le cuprindea pe toate. Trapul? Durerea? Nici măcar amintire nu vor fi.

***

Planul nostru mare este un tur al Olteniei călare. Planul nostru mai mic este să vă învăţăm pas, trap şi galop în mai multe iteraţii la Odăi. Iar dacă vreţi doar “one-shot”, vă puteţi alege una dintre excursiile la călărie de anul viitor. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!

Cioclovina – acasa la daci

By Destinatii, Excursii, Idei de rural break, Transilvania2 Comments

“Treci de Boşorod, de Luncani, de păstrăvaria de la Piatra Roşie, faci stânga la bifurcaţie şi urci tot versantul stâng. Casa lui Gherman e ultima, după ce treci de poarta roşie.” Aşa sunau indicaţiile lui Mihai, ghidul nostru înspre Parcul Naţional Grădiştea Muncelului – Cioclovina.

Zis şi făcut; veţi ieşi de pe E79 la Călan şi intraţi pe drumul judeţean 668A spre Ohaba Streiului, Chitid, Boşorod. E relativ uşor să ajungeţi până aici şi să recunoaşteţi peisajul – sate mici, praf pe uliţele nepietruite, indicatoare puţine. Între Boşorod şi Luncani, o dată cu pierderea oricărui tip de semnal, se schimbă ceva. Privirea se mută de la hartă la privelişte, la copacii înfloriţi de pe marginea drumului, la pârâul Strei care însoţeşte drumul, la casele răzleţite pe deal.

În Luncani urmăriţi indicatorul către Cetatea Piatra Roşie sau către Cioclovina şi intraţi pe drumul 57C, forestier. După păstrăvăria-pensiune “Piatra Roşie” mergeţi în faţă (în stânga e indicator către cetate) şi la următoarea bifurcaţie faceţi stânga către Cioclovina-sat. Urmează urcarea serpentinelor versantului stâng, iar ultimii doi kilometri până la casa lui Gherman sunt de făcut cu o maşină cu gardă înaltă, dacă drumul e uscat şi pe lumina zilei.

Cu fiecare curbă sunteţi şi mai sus, iar priveliştea care se arată sub voi e nemaipomenită. Când se opreşte motorul şi intraţi pe poarta casei lui Gherman, vă izbeşte liniştea. Şi sentimentul de acasă.

MSR_Cioclovina_Gherman_curte

MSR_Cioclovina_Gherman_casaMSR_Cioclovina_Gherman_oi

Cioclovina este foarte aproape de perimetrul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. E o poartă spre lumea lor. În spatele casei lui Gherman, e vârful Ţâfla. După ce sari un gard, deschizi o poartă şi urci gâfâind vreo 40 de minute ajungi să vezi o panoramă superbă la 800 de metri. Peretele de calcar al Peşterii Cioclovina la sud, platoul Luncanilor la nord, Retezatul plin de zăpadă la vest şi cetatea Piatra Roşie la est.

MSR_Cioclovina_Gherman_CalMSR_Cioclovina_Tafla

MSR_Cioclovina_Retezat

MSR_Cioclovina_Piatra_Rosie

Ce nu se vede este situl arheologic de sub noi. Între Vârful Ţâfla (Cioclovina) şi cetatea Piatra Roşie se află o aşezare aparţinând culturii Coţofeni, dar şi resturi dacice. Cultura Coţofeni e de la începutul epocii bronzului (anii 3500 – 2500 înaintea erei noastre).

Cetatea dacică de la Piatra Roşie este în Patrimoniul UNESCO alături de Costeşti, Blidaru, Sarmizegetusa Regia. Săpăturile au pus în evidenţă existenţa a trei faze de construcţie. Prima cuprinde incinta din blocuri de calcar, marea clădire din interiorul ei şi sanctuarul patrulater. Acum poţi să identifici locul construcţiilor cu ochiul liber doar dacă ajungi acolo după o zăpadă proaspătă. Aşa, o să vezi un plan alb al cetăţii.

Se crede că Traian a vrut să cucerească cetăţile din munţii Orăştiei mai mult datorită forţei lor spirituale decât datorită forţei lor militare. A vrut să se aşeze “la ei acasă”, în vatra satului. Tot la ei acasă, am ajuns şi noi, fără să ne propunem neapărat.

MSR_Cioclovina_apusMSR_Cioclovina_vin

Seara, la o slană şi un pahar de vin dacic, Gherman ne povesteşte despre brăţările de aur care au fost descoperite pe-aici pe undeva, în capătul satului. Sau despre kosonii pe care vecinul i-a transformat în ţinte pentru cuţit. E greu de crezut că am aterizat în mijlocul unui muzeu în aer liber.

Ca să ajungi în astfel de locuri, trebuie să treci prin nişte probe, precum voinicii din poveste. Mai întâi trebuie să afli despre ele, apoi să crezi că există, să ai încredere în indicaţii şi, efectiv, să parcurgi drumul.

Ca să simţi liniştea şi ca să fii acasă, nu e suficientă căutarea; e nevoie să le recunoşti.

Ca să îl găseşti pe Gherman şi să stai câteva nopţi la Cioclovina, poţi să ne întrebi pe noi sau pe prietenii de la Mares Outdoor Events.

Pestereala in Cioclovina

By Crisana, Destinatii, ExcursiiNo Comments

Aici, la My Secret Romania, ne propunem să vă arătăm din secretele României dar și să vă luam cu noi, să le vedeți, experimentați, trăiți cu ochii voștri.

A doua excursie din 2015 va fi făcută într-o peșteră: Cioclovina. Anglo-saxonii au termenul de “cave exploring”. Noi putem să îi spunem “explorare de peșteri” dar e lung, așa că i-am spus “peștereală”.

Ideea e că o să ne echipăm (salopete, mânuși, frontale, echipament de tehnică alpină) și o să petrecem câteva ore bune în peștera Cioclovina (Hunedoara). Ce-i deosebit la Cioclovina? Intrarea monumentală, pârâul din interior și… multe alte lucruri, care merită văzute, nu povestite.

Cioclovina face parte din Parcul Naţional Grădiştea Muncelului – Cioclovina din Munţii Şureanu, parc care se întinde pe o suprafaţă de nu mai puţin de 38 184 ha. Peştera Cioclovina şi peştera Cioclovina cu apă fac parte dintr-un sistem carstic complex, în care se intră cu ajutorul echipamentelor de tehnică alpină.

1.Sistemul-Ponorici-Cioclovina-cu-Apa

Pârâul Ponorici ne însoţeşte prin peşteră şi apoi dispare sub un perete de stâncă.

10003546_633871403335417_607099865_n
Program
Vineri
→ plecăm la prânz din București și ajungem seara la Cioclovina sat, unde înnoptăm
Sâmbătă
→ tură în peștera Cioclovina
→ drumeție printre vestigii daco-romane
Duminică
→povești, albinărit
→o mică drumeție până la cetatea dacică Piatra Roșie
→ în mașini și înapoi acasă

Tura aceasta este dedicată exploratorilor şi necesită un nivel de pregătire fizică mediu. Prietenii de la Mares Outdoor Events (ghizii noştri super-experimentaţi) spun că “explorările de peşteri şi canioane sunt un pic dincolo de sfera de confort a persoanelor obişnuite, dar mult în interiorul sferei de confort tehnic şi siguranţă a ghizilor noştri.”

Adică ne vom simţi uneori provocaţi – pe marginea unei săritori de 27 m de coborât în rapel, la traversarea unei cascade ori înotând peste un lac subteran – dar vom fi tot timpul în siguranţă.

1010308_633872710001953_1120401804_n
Preț
400 lei/persoană
Include echipament, ghidaj peșteră, cazare 2 nopți.
Nu include mâncarea, pe care o vom găti împreună.

Transport
O să mergem cu mașinile personale și la final costul benzinei se va împărți între călători.

Dacă sună bine și dacă vrei să vii cu noi, dă-ne un mesaj până pe 10 aprilie!

poze: Cosmin Stan (http://badorgood.com/), Mares Outdoor Events

harta preluată de pe www.alpinet.org

Pe cai, in Tara Lovistei!

By Excursii, OlteniaNo Comments
Sunt înfășurată în două rânduri de haine și în sacul de dormit rezistent la 5 grade. Îmi spun că data viitoare o să îmi aduc unul mai gros și înjur în barbă natura și chemarea ei.
Asta înseamnă că va trebui să mă deznod din sac, să mai iau ceva haine pe mine, să ocolesc câteva trupuri adormite și să pășeșc fără zgomot pe dușumeaua de lemn a căbănuței. Pâș-pâș în bocanci pe scara de lemn și trezesc cel puțin două persoane.
Valcea_Odai_Romania
Dincolo de ușă mijesc zorile. Toată Valea Călineștiului e sub negură și cerul strălucește de albastru. Uit cu totul de nevoile fiziologice (afară e mai cald) și mă pun pe fotografiat. Aș avea nevoie de un trepied cu care să fac un timelapse către vale. S-ar vedea cum se ridică negura, cum se ivește pădurea și cum verdele devine din ce în ce mai puternic în lumina soarelui.
20140824_074935
E a doua vizită la Odăi. Suntem într-un sat care își păstrează aspectul de pe la 1500, gătim la vatră, facem duș la lumina lunii și ne bucurăm de liniște. Aflăm de la Mircea Onică, gazda noastră pasionată de istoria locului, că “în Evul Mediu timpuriu, din cauza invadatorilor, dar şi pentru că valea îngustă a Oltului nu permitea oamenilor destul teren agricol, localnicii din regiune s-au urcat în munţii Lotrului. Aici, în inima masivului, la peste 800 de metri, pe toţi versanţii cu deschidere sudică, în lumina soarelui, au desţelenit locul, fie prin ardere, fie cu securea, pădurile de fagi şi conifere dispărând, în locul lor apărând un sat – Odăi.” Mircea a moştenit de la părinţi “odaia mică”, veche de aproape o sută de ani şi a construit cu forţe proprii “odaia mare” – cea în care am dormit noi. Vrea să arate lumii cum se trăieşte simplu şi cât de mult contează să ne reconectăm cu natura şi cu animalele.
Pe la 8 începe timid ritualul trezirii. Mircea a făcut deja focul şi pune de cafea, Măriuca aduce bunătăţi pentru micul dejun, iar colegele mele de excursie vin către cişmea. Avem apă rece ca gheaţa sau un butoiaş cu apă fierbinte pentru cei care nu vor să se trezească din prima. Avem cafea sau ceai; omletă cu jambon de casă sau cu ardei şi ceapă, după reţeta Florinei. Luăm micul dejun la soare, privind din când în când spectacolul văii.
Valcea_Odai_trezire
Alexandra a plecat după cai şi acum se întoarce triumfătoare cu Murgu, căpetenia micii herghelii. Alexandra şi Măriuca sunt fiicele lui Mircea şi antrenoarele noastre în ale călăriei. S-au urcat prima oară pe cal când aveau 3-4 ani şi au învăţat singure să se ţină în şa. Măriuca povesteşte că îşi puneau un scaun ca să ajungă să se urce pe mama lui Murgu. Uneori cădeau fix sub picioarele iepei şi ea le ocolea. Alexandrei i se luminează faţa când povesteşte despre primul ei galop. Avea 3 ani şi era în braţele lui Mircea, cutreierând văile. Acum ne învaţă pe noi cum să ne ţinem drepte în şa, cum să dăm comenzile şi cum să fim ferme ca să ne asculte caii. Dacă se plictiseşte, se urcă pe Murgu şi dă 2 ture la galop, de exemplificare. Fetele sunt îndrăgostite de cai, aşa că au luat lecţii pentru a-şi îmbunătăţi tehnica de călărie, au învăţat să dreseze şi se antrenează şi pentru acrobaţii.
Pe cai, Tara Lovistei
Valcea_Odai_calarie
Astăzi plecăm într-o plimbare mai lungă, spre culmea Priporului. Avem 6 cai şi suntem 10, aşa că vom face cu rândul. Alexandra şi o altă colegă o iau pe scurtătură către culme, iar eu şi Măriuca ne urcăm pe crupele lui Fulger şi Bongo. Procedura e cam aşa: Mihaela îşi scoate piciorul din scăriţa dreaptă, eu folosesc scăriţa şi mă opintesc în şa ca să mă aburc în spatele ei pe cal. Redau scăriţa, o îmbrăţişez cu patos şi pornim.
Urcăm pe un drum forestier şi în dreapta avem valea şi soarele. Cu cât panta e mai abruptă cu atât o îmbrăţişez mai mult pe Mihaela. Mă străduiesc să nu alunec, să nu mă lovesc de şa şi să ignor efortul pe care îl face Fulger cu doi călăreţi. Urmează o porţiune de drum îngustă, o scurtătură către golul alpin, aşa că ne dăm jos şi luăm caii de căpăstru. Golul alpin pare pictat din manualul de geografie – iarbă, jnepeniş, cimbrişor. De sus de tot vedem culmile Meridionalilor: Lotrului, Căpăţânii, Făgăraş. Măriuca încearcă să facă faţă întrebărilor.
Valcea_Odai_Lotrului
Pauza de privit şi de poze ne prieşte şi nouă şi cailor. E cald, picioarele ni s-au transformat în nişte paranteze, dar avem toate un zâmbet larg. Suntem sus de tot, am cucerit poiana şi cu fiecare pas al calului am cucerit şi o bucăţică din noi. Pentru că am învăţat să avem încredere.
———————————————-
Următoarea plecare la Odăi o să fie pe 17 – 19 aprilie. Detalii și înscrieri aici
Dacă vi s-a făcut teamă citind articolul de mai sus, am câteva liniştiri:
  • Odaia nouă are acum sobă şi este izolată, deci vom dormi pe moale şi la cald.
  • Tura descrisă mai sus nu face parte din excursia pentru începători; vă veţi bucura de febră musculară, dar în cantităţi mici.
  • Cei care vor să descopere doar locul şi liniştea, nu şi călăria, sunt bineveniţi. Mai mulţi cai pentru noi!
  • Odăi nu există pe googlemaps. Vom merge aproape 10 km pe drum neasfaltat, intrând de pe E81, şoseaua care străbate Valea Oltului unind Râmnicu Vâlcea de Sibiu, şi urmărind Valea Călineştiului.