“Cine se trezeşte de dimineaţă, departe ajunge!” a fost motto-ul nostru sâmbătă pe la 8 dimineaţa. Ne-am trezit atraşi de ideea de ciocolată şi de “ciocolăţit” şi ne-am îndreptat cu mic, cu mare spre Heidi Choco World.
Fabrica Heidi din comuna Pantelimon nu e o destinaţie obişnuită pentru sâmbătă dimineaţa, dar se poate transforma uşor într-un obiectiv “dulce” şi într-o lecţie despre determinare şi succes. Deschisă în 1994 de investitori elveţieni, fabrica înregistrează creşteri şi premiere:
1996 – prima tabletă specială de sărbători cu scorţişoară şi ciocolată albă
1997 – primele figurine de sărbători
1998 – Heidi Pralinetti, cutia de praline care se termină foarte repede
2000 – tableta Heidi Cappucino devine unul dintre cele mai iubite produse
2013 – brandul Heidi trece în mâinile unui puternic consorţiu austriac
2015 – Heidi Chocolat este recunoscută între mărcile premium de ciocolată în cele mai importante pieţe la nivel internaţional şi este prezentă în 48 de ţări, pe 6 continente.
Pentru a fi mai aproape de clienţi şi pentru a avea un feedback constant asupra produselor, cei de la Heidi au deschis magazinul şi atelierul Heidi Choco World, unde găsim produsele standard şi produse create în serie limitată de maeştrii ciocolatieri. În atelier, pasionaţii de ciocolată pot să îşi creeze propria tabletă şi să afle mai multe despre tainele acestei arte.
Înarmaţi cu întrebări de tipul “este ciocolata albă ciocolată?” şi “este adevărat că a scăzut producţia de boabe de cacao?” am urmat-o pe Miruna – maestrul nostru ciocolatier – într-o călătorie pe urmele ingredientelor. Am aflat de unde sunt aduse boabele de cacao, cum arată fructul şi care e procesul prin care trec boabele. Am gustat masă de cacao(ce se obţine după ce presezi boabele de cacao) şi am simţit cu toţii gustul amar şi grăsimea. Apoi am aflat restul ingredientelor: zahăr, lapte praf (obţinut după ce arunci văcuţa din avion), masă de cacao, pudră de cacao, unt de cacao, lecitină şi vanilie.
Pentru a obţine cele 3 tipuri de ciocolată produse de Heidi, ingredientele se combină cam aşa:
ciocolată albă: zahăr, lapte praf, unt de cacao, lecitină şi vanilie (este ciocolată pentru că folosim unt de cacao)
ciocolată cu lapte: zahăr, lapte praf, masă de cacao, pudră de cacao, unt de cacao, lecitină şi vanilie
ciocolată amăruie: pudră de cacao, masă de cacao, unt de cacao, zahăr, lecitină şi vanilie (ciocolata amăruie de 85% înseamnă 85% cacao şi 15% restul ingredientelor)
Pentru a obţine tipul propriu de ciocolată, noi am adăugat tot felul de alte ingrediente: merişor, zmeură, fistic, vişine confiate, caramel, cristale de sare neagră, chili, piper roşu, scorţişoară, migdale caramelizate, nuci caramelizate, caramel şi câte şi mai câte.
Vă întrebaţi cum arătam la plecare din atelier? Sau cum arată rezultatele?
Arătam mult mai bine decât de dimineaţă şi de la endorfine, şi de la whiskey-ul din praline şi de la mândria că am devenit ucenici ciocolatieri!
***
Am fost la atelierul de ciocolată în urma concursului pe care l-am organizat împreună cu Heidi. Atelierele sunt pentru 10 persoane (adulţi sau copii mai mari de 8 ani) şi au două formule (Standard sau Premium). Dacă doriţi să rezervaţi un astfel de atelier la Heidi Choco World, puteţi citi mai multe pe site sau puteţi cere informaţii la 021 2006 984 or (+40)744.754.997
M-am născut şi am crescut aici, am avut în fiecare zi câte-o mostră din România neaoşă în faţa ochilor şi cu toate astea n-am văzut-o suficient de bine. E ca atunci când ai ceva prea aproape de ochi şi nu reuşeşti să focalizezi.
De fiecare dată când un prieten străin mă întreba “cum e România?”, “cum sunt românii?” aveam acelaşi răspuns sec, aproape automat: “România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită!” Generalizarea asta nu îmi face cinste şi nu ne face cinste. Suntem şi noi, fiecare dintre noi, în acel “păcat că e locuită!” Şi mama, şi tata, şi bunicii. Răspunsul ăsta sec vine din ani şi ani în care mi s-au arătat bubele – ce nu fac bine, ce nu am zis bine, ce nu se întâmplă, ce nu se face. În schimb, despre alte ţări şi alte popoare se vorbea de bine: ce eleganţi sunt francezii!, ce sistem educaţional au englezii! iar legătura care s-a format în mintea mea a fost “ei sunt mai buni, ţările lor sunt mai frumoase, mai îngrijite, mai curate, să ne îndreptăm înspre acolo!” Aşa că am vizitat alte şi alte ţări, în căutarea unui “mai bine, mai frumos decât în România”.
Şi la nivel personal a fost cam la fel – am căutat răspunsul la nelinişti din curtea mea în curtea vecinului. Şi, oricât măturam în curtea vecinului, la mine acasă nu era curat.
A fost nevoie de o călătorie la 10 000 de km ca să văd conexiunea între nişte oameni extrem de ataşaţi de curtea lor, de istoria lor, de tradiţiile lor şi energia şi zâmbetul pe care le demonstrau zi de zi. Deşi au mai multe probleme decât noi (sărăcie, corupţie, violenţă cât pentru 200 de milioane de locuitori), brazilienii vorbesc cu drag despre ţara lor, familie, muzică şi dans. Îşi iau energia de pe plajă, din munţi, din poveşti de samba şi din poveşti despre eroi locali. Nu toţi şi nu în orice moment al zilei, dar sigur sunt mai îndreptaţi spre interior decât spre exterior.
M-am întors (şi în ţară şi spre interior) şi am început să sap în lada de zestre. Mai mult decât atât, am luat şi alţi oameni cu mine ca să văd dacă şi pentru ei are sens ce e în ladă. Iată ce am învăţat într-un an de România:
1. că iile spun poveşti
Descoperirea paginii La Blouse Roumaine în 2013 şi a blogului semne-cusute în 2014 au fost momente magice pentru mine. Au fost codul de care aveam nevoie pentru a citi o parte din bogăţiile din lada de zestre. Am mutat covoarele, plocadele, cergile şi macaturile din cămară afară la aerisit şi înapoi o dată pe an, an de an. La fel cu costumele populare ungureneşti din dulap. Ştiam că sunt valoroase, dar nu erau valoroase pentru mine. Nu le puteam citi. Anul acesta, de Paşte, am descoperit o ie pe care am învăţat să o citesc. La o privire atentă se vede brodat cu fir metalic pe piepţii iei NI, NI, CA. Pe bunica o chema Ioana, iar numele ei de alint era Ninica.
Simbolurile alese cu grijă pe ii, ştergare şi covoare spun o poveste. O astfel de poveste cusută, la fel ca povestea spusă, are nevoie să fie ascultată.
2. că apropierea de natură face minuni
Am ajuns la Cioclovina după un drum istovitor Bucureşti – Haţeg şi o mică aventură pe valea pârâului Strei. Cum am intrat în curtea gazdei noastre s-a lăsat linişte. Cu siguranţă la mine în cap era mult zgomot aşa că m-am bucurat că liniştea se aşternea dinpre exterior, dar nu eram singura care simţea acelaşi lucru. Am stat minute în şir şi ne-am uitat unii la alţii – am cercetat curtea, casa, împrejurimile. Nu ne venea să credem cât de frumos e! Şi ne spuneam asta mai mult din ochi 🙂
3. că viaţa la ţară nu e pentru oricine
Scria Ovidiu Jelea (un foto-jurnalist de la protestul ciobanilor din Bucureşti) că nu s-a putut ţine după un oier care a făcut un sprint cu bunda de oaie pe el înspre Casa Poporului. Domnul respectiv i-ar fi putut fi tata. Nici eu nu mă pot ţine după mama într-o zi de muncă la ţară. Trezire la 6:30, animale (găini, vacă, porc, iepuri), făcut mâncare pentru bunici, curăţenie, închegat laptele, făcut mâncare pentru prânz, spălat vasele, pus brânza la scurs, muls vaca, închis animalele pentru seară, iar mâncare. În tot periplul acesta eu simt nevoia să stau jos dupa vreo 3 ore. Ai mei nu stau deloc.
Da, e mai multă linişte la ţară; da, căsuţa din poveşti poate oferi tot confortul. Cu toate astea, cineva trebuie să facă focul, cineva trebuie să se îngrijească de grădina din faţa casei, cineva trebuie să dea zăpada.
4. că fiecare cal e un inorog
Cele mai multe excursii făcute de noi anul acesta au fost la Odăi, în Munţii Lotrului. Au învăţat să încalece şi să descalece oameni cărora le era frică de cai, oameni cu frică de înălţime, de la copii de 5 ani la doamne şi domni respectabili. Caii simt atât de bine teama călăreţilor încât nu urmează o comandă “neîncrezătoare”. Dacă spui “galop” pe un ton moale, n-o să fugă niciodată de sub tine. Au fost două momente anul acesta când am avut mai multă încredere în cal decât în mine. Într-una dintre expediţii presimţeam o furtună. Fulgerele şi tunetele erau cam aproape, aşa că ne doream un adăpost. Poteca fusese înghiţită de arbuşti, iar noi ne făceam loc mai sus sau mai jos către odăile părăsite de dincolo de deal. Eram pe Fulger, fratele mai mic al căpeteniei, iar Măriuca, ghidul nostru, îmi striga să merg cu el în faţă şi să îl las să descopere poteca. Am acceptat că el ştie mai multe decât mine, că e grav dacă ne prinde ploaia şi l-am îndemnat la deal, pe o pantă pe care mi-ar fi fost teamă să urc şi cu piciorul. L-au urmat şi ceilalţi cai, am trecut cu bine de tufişuri şi arbuşti mai înalţi şi am găsit adăpostul. Fix când se îndepărtase furtuna şi se limpezise cerul.
Iar al doilea moment a fost în octombrie, în tura de toamnă, când ne-am întors dintr-o expediţie la apus. Ochii ni s-au obişnuit mai întâi cu lumina de crepuscul şi apoi cu întunericul. Distingeam puţin alb – crupa Sashei şi ne îndemnam unii pe alţii prin strigături sau cântece. Cele 20 de minute de mers pe cal prin întuneric au fost cel mai bun exerciţiu de teambuilding pe care îl puteam face. Iar caii noştri au fost şi sunt inorogi – cai de Făt-Frumoşi.
5. că poţi să ştergi praful şi de pe istorie
Aferim!, filmul lui Radu Jude, e un exemplu despre cum poţi să ştergi praful de pe istorie şi să o aduci în lumina reflectoarelor. Restaurarea caselor săseşti de la Cincu, Cincşor, Viscri e un alt exemplu. Faptul că scormoneşti în podul bunicii şi scoţi la iveală suveici, fuse, spete de la războiul de ţesut.
Eu una aveam nevoie să şterg praful de pe istoria personală şi unul dintre momentele în care am reuşit a fost în excursia de pregătire pentru Crăciun, când am făcut cozonaci şi pâine. Am rugat-o pe mama să coboare din pod copăiţele, ustensilele pentru cuptor, tăvile şi am refăcut traseul cozonacilor ca pe vremea bunicii. Deşi au fost vreo 8 ore de agitaţie (frământat, dospit, pus în tăvi, crescut, pus la cuptor) am simţit că toate au un rost. Acel “nimic nu se compară cu pâinea şi cozonacul făcute în casă” avea un gust, miros, atingere experimentate de mine.
6. că oamenii se mobilizează
E important să nu fii singurul care se uită în lada de zestre, aşa că am căutat oameni care cred că România are ceva valoros de păstrat şi arătat.
Am găsit oameni care ne inspiră prin proiectele Fundaţiei PACT. Şi-au început activitatea în România încă din 2002, cu ajutorul unei asociaţii britanice şi în 2015, au sprijinit 41 de comunităţi mici în 15 judeţe din România. Îi ajută pe oamenii locului să se implice, să găsească soluţii pentru problemele satului şi să înfiinţeze mici afaceri pe drumul către sustenabilitate. Aici i-am cunoscut pe Mircea, păstrătorul cailor şi tradiţiilor de la Odăi, pe doamnele din Asociația Comunității Eselnița Cazanele Dunării şi pe cei din Asociaţia Corbeni Plai Argeşean, unde mergem să învăţăm despre şezători.
Am auzit şi ne-a plăcut mult povestea Muzeului de Pânze şi Poveşti din satul Mândra, Sibiu. Alina Zară-Prunean a “construit o oază de românism și creștinism cu buget zero, mândrie, asumare, rost și rânduială!” Au căutat bucățele de pânze prin poduri, le-au promovat, i-au învăţat pe copii să preţuiască zestrea şi motivele tradiţionale, au construit un atelier-şezătoare şi o întreprindere socială, brandul MândraChic – un shop online pentru a vinde “zestre contemporană” şi câte şi mai câte.
De curând am cunoscut şi poveştile Kraftmade – o reţea de meşteşugari şi creativi care doresc să integreze în viaţa de zi cu zi tehnici şi abilităţi tradiţionale provenite din patrimoniul cultural naţional. Ei fac legătura între meşteşugari, designeri şi piaţă. Îi ajută pe meşteşugari să creeze produse noi cu tehnici vechi (o curea făcută la fel cum faci un bici tradiţional, o geantă ţesută ca un preş de la bunica, un banner handmade) şi să le expună sau să le vândă în ţară şi în străinătate.
Printre multele agenţii de travel româneşti sunt câteva care îşi doresc să arate o bucată din România autentică turiştilor străini. Dan Chitila este fondatorul unei astfel de agenţii – OutdoorActivities.ro. A început în 2012 cu o idee, apoi a devenit ghid şi le-a arătat turiştilor din Europa, SUA, Tailanda, Japonia, Australia, Canada, Israel bucăţi din România pe care nu o arată ghidurile turistice: strânsul fânului în satele Peştera şi Măgura, prânz tradiţional la săteni şi cheile Zărneştiului, în loc să vedem doar Sinaia şi Castelul Peleş. Fiecare tur pe care îl face e personalizat pentru turiştii care l-au contactat şi include cel puţin un hike, pentru că Dan e foarte pasionat de munte şi peisajele care îţi taie răsuflarea în Munţii Baiului, în Bucegi, Trascău, Piatra Craiului, Ciucaş. Anul acesta a primit un certificat de excelenţă din partea tripadvisor.com şi e hotărât să rămână în top!
7. că meşteşugurile sunt fascinante
Dacă aţi văzut acest documentar realizat de Mihai Pleşa şi echipa lui de la Fascinaţia Meşteşugului o să mă credeţi pe cuvânt. Dacă nu, vă rog să mergeţi într-un atelier şi să încercaţi să faceţi ceva cu mâinile voastre: o farfurie la roata olarului, un model pe o cană sau un clopoţel, un început de opincă, de preş, de ştergar, orice. Noi am învăţat meşterind clopoţei că timpul trece altfel şi că micile obiecte ieşite din mâna meşteşugarilor, artizanilor şi artiştilor merită toată atenţia şi aprecierea noastră.
8. că “mioriţa ar trebui să înveţe limbi străine”
Am fost la lansarea scurt-metrajului Ultima Transhumanţă, un preview al documentarului ce va apărea la anul. Dragoş Lumpan a pornit pe urma ultimelor familii din România care străbat mii de kilometri cu oile şi s-a prins într-o horă – proiect artistic, etnografic şi sociologic care însumează 8 ani, 6 ţări, peste 50.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio. Fiind nepoată şi strănepoată de ciobani, înţeleg bine cum e viaţa la stână şi cum e să te ocupi de oi “de dimineaţa până a doua zi dimineaţă, 360 de zile pe an”. Fiind o fiică a zilelor noastre, înţeleg că ciobănitul, în forma actuală şi în condiţiile pieţei Uniunii Europene, nu e profitabil. Lâna, carnea, laptele sunt mai ieftine în alte ţări datorită subvenţiilor de acolo, aşa că ne e mai uşor să le importăm.
Ca să se salveze, mioriţa ar trebui să îi convingă pe cei de aici să cumpere produse de la furnizori români (cei de la Made in Rosia Montana cumpără lână din Braşov şi Vrancea) şi să îi convingă pe cei din afară să facă la fel. Sau să vină să o viziteze. Dacă “ar învăţa limbi străine” mioriţa ar putea să invite turişti la stână, să le facă un balmoş şi să le servească brânză, urdă, caş. Să roage ciobanul să le doinească sau să îi înveţe să dea în strungă.
9. că e greu să creşti dacă nu ai rădăcini
Reţeta mea pentru mutarea într-un loc nou sau într-o ţară nouă este crearea unei reţele. Oameni pe care îi ştiu deja, prieteni ai prietenilor, cunoştinţe care pot şi vor să ajute. O recomandare, un sfat, o vorbă bună sunt de mare preţ atunci când nu ştii prea multe despre locul în care te afli. M-am prins anul acesta că reţeaua nu e de ajuns atunci când vrei să construieşti ceva. E ca o pânză de păianjen neancorată sau ca un copac de sub care a fugit malul. Rădăcinile (re)descoperite anul acesta au fost poveştile bunicilor şi ale mamei, casa bunicilor de la Nucşoara, iile şi costumele populare din lada de zestre, felul în care se face vinul la ţară, felul în care se face cozonacul, felul în care se adună oamenii în jurul vetrei casei.
Unele dintre lucrurile de mai sus au avut sens şi pentru prietenii mei. Altele nu, însă vă asigur că procesul funcţionează – dacă ne uităm în curtea noastră cu atenţie, o să găsim lucrurile şi oamenii care ne plac!
Încă simt mirosul de cozonaci proaspeți scoși din cuptor, încă o păstrez în gând pe doamna Lenuța care frământa coca fără milă, fără pauze, cu toată puterea. Cu povețe, cu bucurie mare că unii tineri sunt dornici, în toată viteza și printre toate informațiile și evenimentele, să-și mai aplece atenția și la tradițiile noastre.
Încă o văd pe Gabriela cu ia ei de la bunica, veche de peste 50 de ani, care-i vine atât de bine și de care e atât de mândră. Își pune și un brâu subțirel și începe să-și bage pumnii-n cocă. Îi spunem că e foarte fotogenică. I se vede în toate pozele fericirea și ne-o transmite repede și nouă.
Fericirea a fost la Novaci într-un week-end de decembrie în care am avut toate ingredientele pentru cozonaci înșiruite pe masa din bucătăria în care a copilărit Gabi. O fericire naivă, pentru că nici una dintre noi nu știa exact ce să facă sau în ce fel să amestece ingredientele pentru cozonacii perfecți. Ne holbam la ouă, la sacul mare cu făină, la ulei, la drojdie, la zahărul vanilat și la cacao. Așteptam indicații de la doamna Lenuța și eram conștiente că n-o să ducem noi greul – nu că n-am fi putut face față, dar pentru că suntem pui de oameni obișnuiți în orașe, cu cozonaci ambalați la fiecare supermarket, la fiecare colț de stradă. Cel puțin eu, bucureșteanca.
De ce te-ai chinui să faci ceva despre care nu știi cum o să iasă, ceva pretențios care îți solicită atenția o zi întreagă, care cere bibileală și frecuș și cocoloșit constant? De ce să riști să eșuezi și să rămâi și cu timpul pierdut, ca apoi să ajungi tot la un panettone care strigase după tine din magazine toată ziua că n-o să-ți iasă?
Cum miroseau cozonacii?
Vă spun eu că nu se compară, nu se compară, nu se compară. Poate nu vă spun nimic nou, poate aveți bunici la țară sau părinți care fac cozonaci. Dar pentru cei ca mine care nu apucă des să se bucure de aerul rural, de laptele adus de la vacă direct, de brânza și smântâna făcute în cămăruța din spate, numai ideea de a asista la nașterea unui cozonac face ca gustul lui să fie de zece mii de ori mai bun. Pentru că știi povestea din spate. Vezi că s-au pus 15 ouă (să fie!), știi că s-au spart nuci două ore, știi că s-a tras de coca aia până a început să se dezlipească frumos de copaia de lemn și să danseze printre degete. Ai admirat cât de repede a fost întinsă cu făcălețul pe masă, ghem după ghem și cum a fost întinsă pe paturi de metal, la crescut, la căldurică sub o față de masă care le acopere bine pe toate. Ai băgat degetul în bolul cu crema de cacao, moment de glorie.
Toți ochii au stat pe ceas, dar nimeni n-a stat degeaba. Între timp au început pregătirile pentru coca de pâine, pentru turtă, pentru tăițeii pe care i-am aruncat în supă, pentru prescură – chifla specială pe care o duci la biserică duminica dimineața și care a fost însemnată înainte să intre la cuptor cu pristornicul, chestia de lemn în formă de cruce, o ștampilă pentru cocă de care auzeam pentru prima oară. Pristornicul e mai vechi decât ia de la bunica Gabrielei (e moştenit de bunica de la străbunica) și e obiectul după care ea alerga prin sat pe când era copilă, ori de câte ori se făceau prescuri pentru că era singurul din familie și era folosit și de sora bunicii care locuieşte undeva mai sus pe aceeași stradă. Cine altcineva să alerge dacă nu a lor nepoțica?
Urmează desigur mentenanța focului din vatră. Cuvântul cheie este stâmpăratul. Daca arunci în cuptor o mână de făină și se înnegrește înseamnă că e prea cald pentru cozonaci. Il mai stâmperi o dată cu apă. Deja e multă muncă, nu? Să nu mai spun de verificarea permanentă a cozonacilor. Au prins crustă? E arămie? Miroase? Îi scoatem? Hai să-i scoatem!
Dar CUM mirosea. Nici nu știu dacă vreau să încerc să descriu. Aș vrea să păstrez doar pentru mine cozonacosfera care plutea și care înconjurase toată casa, tot Novaciul. Aș vrea să vă spun că la anul, de Paști, n-ar trebui să ratați excursia cu același scop gastronomic.
Am muncit cu spor – doamna Lenuța mai mult decât noi, dar am asistat, am pasat una, alta, am făcut poze din toate unghiurile – ca să ne lăudăm apoi pe Facebook că am făcut cozonaci. Dar Facebook-ul n-are cum să înțeleagă toți aburii care se legănau din primul cozonac pe care l-am adus și l-am tăiat în bucătărie. N-are cum să explice frăgezimea galbenă care stătea întinsă pe tocător, felie după felie, toată înghesuită acolo, aburinde. Nici nu pot să scriu fără să-mi plouă iar în gură.
Atunci i-am făcut Gabrielei cea mai fericită poză din tot weekendul. Poza reușitei, care-i confirma că meritase să se trezească la 6:30 în dimineața aia și că poate invita oamenii din jurul mesei să servească. Parcă și ia stătea mai țanțoșă pe ea. E de la sine înțeles că s-a lăsat cu gemete și fețe extaziate când am început să golim tocătorul. Peisajul a fost completat și de vinuț, la tot pasul, ca să muncim cu spor, ca să curgă pe gâtlej mai lin. Cum te-ntorceai un pic, gata, paharul era plin din nou. Acolo, printre cozonaci de Crăciun şi vin, am simțit că în curând vine Crăciunul, de fapt acolo am început Crăciunul.
Atelier de pictat clopoţei la Daciana
Un week-end la Novaci poate fi refugiul perfect, poate fi într-adevăr farmacia sufletului urban îmbibat în sunete asurzitoare de claxoane și aglomerații și oameni tracasați de la atâta muncă. Mesele au inclus zacuscă, brânză, smântână, fasole bătută cu ceapă călită, ciorbe și supe, caltaboși, slăninuță cu ceapă roșie, șorici, și alte bunătăți spontane precum zmeură și un borcan cu miere și nuci de la care nu ne puteam abține. Îl dădeam la o parte ca să nu-l mai vedem, ca apoi tot noi să-l căutăm insistent cu privirea și să mai băgăm o linguriță în gură, pe sub masă. Ce deliciu. Deci am mâncat bine, am asistat și ajutat la făcutul cozonacilor în acest du-te-vino continuu, am picat la șapte seara la pat (la un super pat de țară cu o plapumă serioasă), într-un somn (să zicem) târziu de după-amiază, după ce am văzut un apus roșiatic, liniștit de lângă biserica din Novaci, la capătul unor scări care-o plasează deasupra tuturor caselor. Am admirat de acolo Parângul și crestele-i albite, iar a doua zi am fost să ne încercăm talentele artistice.
Am pictat pe lut, o chestie pe care chiar nu credeam s-o fac vreodată. Pentru că nu sunt cea mai răbdătoare persoană de pe planetă – ori ca să pictezi un clopoțel de lut cu detalii, cu fond, cu forme, cu pensule ba mai groase, ba subțiri, să nu-ți tremure mâna, să înmoi pensula, s-o ștergi, să mai adaugi un punct și înc-o linie îți trebuie multă răbdare și exercițiu. Dar niciodată să nu spui niciodată, nu?
Ceva, un model mi-a ieșit și mie până la urmă. Ceva simplist, matematic, în colțuri simetrice, după firea „artistei”. Nu mă compar cu fetele celelalte cu talente aparent înnăscute. Sau mai practicaseră în București și mie nu mi-au zis nimic. Tot ce contează e că m-am relaxat și m-am concentrat și mi-a plăcut să creez ceva cu mâinile mele, să știu că lucrul din mâna mea e unicat, poate prin linia aia mișcată unde se vede că mi-a tremurat mâna, dar tot e lucrul la care am muncit eu și pe care, de ce nu, îl pot oferi cu drag cuiva la care țin, pentru că știu sigur că n-o să mai aibă nimeni la fel. Poate apreciez eu prea mult lucrurile unicat. Poate din cauză că sunt din ce în ce mai rare cred c-ar trebui să le prețuim din ce în ce mai mult.
Pentru minunatul atelier îi suntem datoare și-i foarte mulțumim Dacianei Ungureanu, artist plastic care are cufere pline cu ii vechi, care mai de care mai prețioase și mai atent cusute, dulapurile ticsite cu broșe, medalioane, farfurioare și clopoței, toate pictate manual de ea, de tablouri nici nu mai zic. E clar că dacă treceți prin Novaci, musai trebuie să vă opriți să vă aruncați un ochi, poate amândoi peste colecția etnografică a Dacianei și s-o lăsați să vă povestească ore în șir despre fiecare colț al căsuței de vis și despre proveniența fiecărui cufăraș.
Iau Novaciul și-l bag în sertărașul meu de locuri simple și frumoase din România, de la poalele Parângului, loc în care se pune cantitatea cea mai mare de dragoste în cozonaci. Apoi mai iau Conacul lui Maldăr unde ne-am răsfățat cu un roze bun în fața șemineului și cu un prânz copios, cu o priveliște mai copioasă decât friptura și mai iau vechile, tăcutele cule de la Măldărești, unde s-a filmat și Aferim!.
În arhitectura românească, cula definește un tip de locuință fortificată, cu aspect simplu și compact, cu plan pătrat sau dreptunghiular, având două sau trei nivele, cu rol de apărare, de supraveghere și de locuire.
Culele au fost construite de boierii din Oltenia pentru a se apăra de cetele prădătoare de turci venite de la Dunăre. Datorită unicităţii lor, au fost propuse pentru a fi înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Denumirea provine din cuvântul turcesc “kale” sau “kule”, care înseamnă turn. Au fost multe cule în întreaga Oltenie şi în vestul Munteniei, însă, din câteva sute de astfel de case întărite, au supravieţuit până astăzi doar 27 (înscrise pe Lista Monumentelor Istorice din România). Mai mult de jumătate din ele, neavând şansa să fie transformate în muzee, sunt într-o stare precară sau în ruină.
De unde ştim cuvântul sau unde am văzut cule?
din basmul Greuceanu, de Petre Ispirescu. “…ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise ușa cu degetul zmeului și găsi acolo soarele și luna. Luă în mâna dreaptă soarele și în cea stângă luna, le aruncă pe cer și se bucură cu bucurie mare.”
Ilustratie din basmul Greuceanu
din filmul Aferim, regizat de Radu Jude şi câştigător de Urs de Argint la Berlin. Vorbind despre cum a găsit locurile de filmare, Jude spune “Le-am găsit relativ greu, pentru că nu e așa simplu să mai dai peste zone neatinse de chestiuni moderne, cum sunt firele de electricitate, de exemplu. O parte dintre filmări au fost în Dobrogea, la Mănăstirea Haleș de lângă Buzău, cula Greceanu de lângă Horezu, de la Măldărești, păduri de pe lângă Bucureşti. Am scotocit cam toată Ţara Românească până am găsit locurile potrivite.“
Scena din Aferim – cula Greceanu, Maldaresti
din descrierea stilului neoromânesc, de Valentin Mandache. “Una dintre primele clădiri în stil neoromânesc clasic, care se află şi astăzi în Bucureşti, este cea a restaurantului „Doina”, concepută în 1892 de către arhitectul Ion Mincu. Aici se poate observa clar în centrul edificiului arhetipul culei, cu bastionul fortificat ca principal element de diagnostic structural şi componentele decorative bizantine, motivele etnografice ţărăneşti şi modelele decorative otomane.“
Bufetul de la Sosea – actualul Restaurant Doina
Cum vizităm?
Pentru că structura culelor e atât de compactă, prima reacţie este să spunem “dacă am văzut o culă, le-am văzut pe toate.” Ce este impresionant, dincolo de starea actuală a acestor construcţii, este cum au rezistat de-a lungul vremii şi cum încă reuşesc să îşi spună povestea.
O primă variantă de vizitare este la muzeu. Printre cele mai cunoscute cule sunt cele din cadrul Muzeului Arhitecturii Populare Curtişoara Gorj: cula Cornoiu şi cula Tătărăscu. La fel, în Complexul Muzeal Măldărești Vâlcea avem cula Greceanu, cula Duca şi, tot în Vâlcea, cula Bujoreanu din Muzeul Arhitecturii Populare Bujoreni.
Cula Duca
Cula Duca – usa pe unde se retrageau spre turn
Cula Greceanu
Înainte să plecaţi la drum (sau pe drum) citiţi povestea culei pe care urmează să o vizitaţi. O să aflaţi că cele mai multe au ziduri groase de 80 cm. Că, atunci când veneau duşmanii, servitorii ascundeau animalele în pivniţă. Boierii se refugiau mai întâi la etajul I şi puneau un drug gros la uşă, ca să fie siguri că rezistă. Dacă şi primul cat devenea nesigur, urcau până în turnul de apărare pe o scară de funie. Trăgeau apă din fântâna din pivniţă, aveau merinde, trăgeau şi scara după ei şi aşteptau să treacă primejdia. La 1700 primejdia nu era sub formă de bombă aşa că turnul era suficient pentru apărare.
O altă variantă este să vă rezervaţi câteva nopţi într-o culă. Aproape de Complexul Muzeal Măldăreşti se află Conacul lui Maldăr, o culă refăcută de soţii Vasilescu şi deschisă publicului în martie 2012. Zidurile groase, uşile originale de stejar, mobilierul de epocă şi mâncarea de la restaurant vă vor întoarce înapoi în timp. Deşi legenda căpitanului Maldăr (de la “maldăre de bani” sau “maldăre de duşmani”) îşi are reşedinţa de drept pe domeniul culei Greceanu, aici o să o pricepeţi cu toate simţurile.
Cula Zatreanu
Şi cula Zătreanu (tot în Vâlcea) a fost cumpărată de un om de afaceri care doreşte să transforme în conac extinderile culei din secolul XX (Conacul Boicescu) şi în muzeu cula ridicată în 1754 de boierul Radu Zătreanu.
A treia variantă este ca învăţacel, într-unul dintre workshopurile de arhitectură şi restaurare organizate de Pierre Bortnowski, moştenitor al culei Cornoiu şi organizaţia Artis. În 2015 au lucrat la acoperişul de şindrilă al conacului, în 2014 au restaurat tâmplăria la Conac, în 2013 au reacoperit Cula cu şindrilă.
Cula Cornoiu – photo Artis Peritia
Iar a patra variantă este să îi rogi pe săteni sau pe actualii proprietari să îţi povestească despre culă. Noi aşa am văzut cula Zătreanu şi cula Sultănica de la Şuici, din judeţul Argeş.
Planul nostru mare este un tur al Olteniei care să includă astfel de minunăţii. Planul nostru mai mic este o excursie specială cu şi despre cule. Iar dacă vreţi doar “one-shot”, vom avea excursii în Oltenia şi Muntenia care includ şi un tur la una dintre culele de pe drum. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!
Ajungem în tabăra de corturi la lumina frontalelor. Drumul dintre Nucșoara, locul de naștere al Elisabetei Rizea și al conducătorilor grupului de partizani Haiducii Muscelului și stâna din Gura Bândei are vreo 35 de km și multe gropi de ocolit, așa că înaintăm încet prin noapte. Suficient de încet cât să vedem un cerb traversând drumul, să ne oprim și să îl privim cum bea apă din Râul Doamnei. Noroc cu noile corturi care aproape se fac și se desfac singure, că avem timp și de socializat la foc și de gulașul pregătit de gazde la ceaun.
Dimineața ne lovește priveliștea cu un fundal de wallpaper – căldarea Valea Rea e scăldată în soare și înconjurată de vârfuri de peste 2000 de metri (Vf. Rosu, Vf. Dara). Un pic mai în spate se ascund Moldoveanu și Viștea, la 2545 și 2527 de m. Suntem aproape și totuși departe (3 ore și jumătate de urcare) de acoperișul României.
Mic-dejunul campionilor, echiparea și o scurtă deplasare spre ținta noastră – cascada Zbuciumatu. Pârâul Zbuciumatu izvorăște din căldarea cu același nume și urmărește traseul de coborâre de pe Moldoveanu, traseul cu cruce albastră. Sau… traseul urmărește pârâul prin afiniș și jnepeniș. Acum 3 săptămâni am urmărit și noi traseul, pe o furtună ca-n filmele de groază. Tunetele și fulgerele ne-au prins în creastă, iar un pic mai târziu a început grindina. O oră după cerul era albastru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și noi admiram liniștiti lacurile din căldarea Galbenei și cascadele din căldarea Zbuciumatu. Cea mai înaltă, cu perete la 90 de grade pe toată înălțimea, are 90 de m. Seamănă cu un bloc de 30 de etaje pe care curge un duș rece-rece. Un bloc la care te uiți de jos în sus și ți se pare că nu se mai termină. Sau un bloc la care te uiți de sus în jos și ți se pare că vrei la mama.
Ajunși la stâna lui Burnei, considerată de munțomani cea mai frumoasă din Făgăraș, ne așezăm pentru instructaj. Mihai de la Mares Outdoor Events, partenerul nostru de aventuri, întreabă cine vrea o tură de rapel de încălzire. Rapelul este un termen tehnic binecunoscut alpiniștilor; înseamnă coborârea unui perete abrupt folosind un sistem de coardă dublă. Astfel, asigurăm coborârea celor mai dificile pasaje cu maximum de securitate: o coardă o folosește cel care coboară, el fiind responsabil de ritmul coborârii și o coardă o folosește cel care asigură, astfel încât dacă cel care coboară pățește ceva, cel care asigură îl ține și, eventual, trimite pe cineva să îl ajute.
Vreo 7 dintre noi optează pentru tura de încălzire. Ceilalți se uită fascinați la cascadă. Se aude sunetul până la noi, dar situația nu pare îngrijorătoare. Cascada pare micuță de aici (e în depărtare și parțial ascunsă de brazi), e cald (28 de grade resimțite ca 40 în costumul de neopren), și lumea face glume. Dacă te încumeți către baza cascadei situația se schimbă. O urcare pieptiș de 200 – 300 de m te face să gâfâi și să te agăți de rădăcini, iar intrarea în pădure te face să simți cum scade temperatura. Ajungi aproape de bază, traversezi pârâul și analizezi din nou. Aici vuietul apei e înspăimântător, nu auzi ce țipă cineva de la 2m. Cascada e pe versantul nordic, așa că n-o vede niciodată soarele. Simți răcoare mai întâi și apoi frigul și umezeala în oase. Vaporii cascadei te înconjoară și te udă fără să te prinzi. Începi să dârdâi înainte să te uiți în sus și să amețești de la înălțime și de la furia apei.
Primul curajos e deja pe coardă. Vivi coboară încet, pe un traseu mai ferit de apă. Noi, cârcotași, zicem că nu e chiar coborâre prin cascadă, dar nu terminăm gândul și apare Ionuț. Coarda lui e chiar pe mijlocul cascadei, se vede cum apa i se lovește de cască și cum el coboară cu mișcări de expert. Sare pe stânca alunecoasă, dă drumul rapid la coardă și în câteva momente e lângă noi. 90 de m coborâți în 3 minute. Pe potecă faci aceeași coborâre în 45 de minute, iar noi, oamenii normali, facem 10 – 15 minute pe coardă. Și Ionuț e normal. E micuț și trece pe lângă noi cu mișcări sigure, dar nimic din mișcările lui nu trădează faptul că normalul lui înseamnă alergare montană de performanță, ski de tură, lotul României de alpinism și participări la concursuri internaționale. Cât ne-am bălăcit noi în cascadă (vreo 8 ore), Ionuț a urcat de 6 ori până la cascadă și a coborât de 3 ori în rapel, pe coardă și de 3 ori pe potecă. Fiecare coborâre în rapel a fost un spectacol pentru noi și pentru drumeții de pe traseul spre Moldoveanu.
După întâlnirea cu cascada în partea de jos, urmează și întâlnirea în partea de sus. Urcarea de jos, din poteca de la stâna lui Burnei, este de 40 – 50 de minute, tot pieptiș, de la 1400 de m până la 1700 de m. Cu o traversare pe o potecă unde abia ne încape piciorul, două momente de rapel ușor și câteva momente de pauză, suntem mai aproape de locul faptei. Apa vine cu furie de sus, formează o marmită și apoi își continuă coborârea. De văzut n-o mai văd, dar mi-o imaginez. Și imaginația lucrează în tandem cu gândurile: cum o să-mi agăț viața într-o coardă de 100 de m, cum o să îmi las viața în mâinile lui Ionuț, care ne asigură cu a doua coardă, cum e greu să îmi aud gândurile, d-apăi să mai aud indicațiile sau să strig după ajutor. Încep să simt cât de rece e apa (mi-au înghețat deja picioarele după traversarea pârâului) și ajung la mine frigul și bătaia vaporilor de apă.
În timp ce mă lupt cu gândurile îl văd pe Ionuț trăgând cu putere de coarda de asigurare – coarda are 100 de m și e grea și așa, dar acum are 100 de m îmbibați de apă. Înseamnă că una din colegele noastre a ajuns la baza cascadei și că urmez eu. Mă aşez cu faţa spre perete, Ionuţ aranjează coarda de rapel pe mâna dreaptă, mă asigură cu a doua coardă şi îmi urează succes. Pot să plec, doar că nu vreau să plec. Şi în câteva secunde mă prind că nici nu pot. Coarda cu care ar trebui sa dictez ritmul coborârii este şi ea trasă de apă, aşa că în loc să o ţin trebuie să o trag ca să cobor. O dată, de 2 ori, de 3 ori, deja mă doare mâna. Trag coarda cu mâna dreaptă şi o împing cu stânga. Îmi doresc să cobor repede şi în sărituri, însă dacă nu trag de coardă cu toată forţa mea nu se întâmplă nimic. Greutatea mea e mult mai mică decât forţa apei.
Şi trag, şi trag, şi mă apropii cât mai mult de apă. Aici nu mai pot să fiu atentă doar la coardă, trebuie să fiu atentă şi la picioare. Bocancii alunecă pe mâzga de pe stâncă şi într-o clipă de neatenţie pot să mă rotesc şi să lovesc peretele binişor. Coarda mă forţează să ies un pic din apa, dar peretele e la fel de ud şi neprietenos. Lumea de jos îmi face semn să revin la cascada. E mai spectaculos, înţeleg. Ajung într-un punct mai jos, mă echilibrez şi trag din nou de coarda care se agăţase de o rădăcină. Abia ultimii 10 metri seamănă cu un rapel obişnuit. Coarda glisează, simt apa care mă răcoreşte, ascult încurajările colegilor şi pot să mă relaxez puţin.
Mitică (colegul de lot al lui Ionuţ) mă ajută să îmi desfac carabele şi optul. Eu mă clatin pe picioare şi ajung cu chiu cu vai la poza de final. Sunt vie. Senzaţia apei care mi se scurge pe faţă, îmbrăţişarea peretelui de stâncă şi ideea că am “cucerit” cascada sunt cu mine toată noaptea şi toată ziua următoare.
***
Povestea de mai sus a fost posibilă cu ajutorul Mares Outdoor Events (Mihai, Ionuţ şi Mitică), fotografiile le aparţin Mihaelei Dincă şi Alexandrei Puşcaşu, iar dacă vreţi să vedeţi Valea Rea, căldarea Zbuciumatu sau Moldoveanu dinspre Nucşoara, daţi-ne un semn! Vă pregătim multe porţii de adrenalină pe pagina Hai cu noi!
Am crescut înconjurată de lucruri cusute, împletite, făcute sau ţesute în casă: covoare, cuverturi, preşuri, pulovere, şosete de lână, costume populare. Între acestea, costumele populare erau cele mai preţuite de mama şi bunica. Erau păstrate cu grijă şi scoase din dulap doar la ocazii speciale.
Aveam şi eu unul mititel pe care îl îmbrăcam ca să fac poză la studioul foto din centru, la Nedeie (sărbătoarea care marchează urcatul oilor la munte), la serbare, la nunţi sau la spectacole de dans popular. Mai întâi îmbrăcam ia albă cu mâneci largi şi volane, cusută pe mâneci şi piept cu arnici (fir negru); apoi fusta plisată pe care abia aşteptam să o învârt. Mama punea în faţă şurţa şi în spate cătrinţa de lână şi apoi mă încingea tare, tare cu brăcirile (betele) înguste, ca nu cumva să cadă ceva de pe mine. Urmau vesta şi cârpa de catifea cu ciucuri împletiţi de bunica.
Sursa: http://marginimeasibiului.com/
Ştiam atunci că e un costum de “ungurean”, cu alb şi negru, dar nu ştiam că e un costum tradiţional din Mărginimea Sibiului. Stră-străbunicii noştri au trecut munţii dinspre Sibiu, la mijlocul secolului XVIII, alungaţi de stăpânirea austro-ungară care le impunea taxe foarte mari şi îi forţa să renunţe la ortodoxie. Au ajuns în Oltenia de sub munte (Novaci, Baia de Fier, Polovragi, Vaideeni) şi şi-au păstrat obiceiurile şi portul. În urma acestei mişcări, Alexandru Ipsilanti, din solidaritate cu românii exilaţi din Transilvania, promulga în 1776 două “ispravnicate de ungureni”, acte fiscale care permiteau refugiaţilor să nu plătească nici o taxă sau impozit (sa fie cu toutul nedajnici) timp de şase luni, cât aveau nevoie ca să se stabilească în Valahia.
A fost nevoie de multe călătorii departe de casă pentru a-mi da seama cât de important este “acasă”. A mai fost nevoie de prieteni dragi, pasionaţi de artă şi tradiţii, pentru a înţelege că tot ce păstrau bunicile în lada de zestre sau în “camera a bună” e o comoară. Iile, de pildă, sunt cusute cu migală luni sau chiar ani. Simbolurile alese cu grijă (furate de la alte fete la horă, văzute pe costumele mai vechi din casă sau inventate) spun o poveste. O astfel de poveste cusută, la fel ca povestea spusă, are nevoie să fie ascultată.
“Sunt zile în care îmi e dor de bunica mea olteancă mai vârtos… De Paşti e o perioadă întreagă când mi-e dor. Azi am descoperit că şi bunicii îi e dor de noi. Şi ne-o transmite printr-o ie pe care am învăţat să o citesc. La o privire atentă vedeţi brodat cu fir metalic pe piepţii iei NI, NI, CA. Pe bunica o chema Ioana, iar numele ei de alint era Ninica.” – mesaj scris anul acesta, după ce am ascultat cu adevărat prima poveste cusută pe o ie de la bunica.
Iile ne spun dacă posesorul lor era bogat sau sărac, păstor sau boier, dacă erau destinate purtării de zi cu zi (la oi, la câmp, acasă) sau evenimentelor speciale (mers la biserică, la horă, la nuntă), dacă fata e măritată au ba…
Ia bunicii ne-a spus, şi mie şi mamei, să continuăm căutarea.
Ia cu ştiuleţi de porumb (galbeni şi vişinii) şi spic de grâu spune povestea unei fete de 12-13 ani, născută într-un sat de munte, a doua într-o familie cu patru copii. Ţara era în pragul războiului, tatăl nu ajuta prea mult în casă, iar responsabilităţile casei treceau încet-încet pe umerii fetelor mai mari. Pânză de calitate se găsea greu, iar de haine cumpărate de la magazin nici nu putea fi vorba. Şi-a promis o cămăşuţă nouă pentru ceremonia de început de an şcolar, aşa că a muncit toată primăvara ca să facă rost de bani pentru pânză. A croit mânecile largi, faţa şi a înnădit două bucăţi mai scurte pentru spate. Şi-a ales spicul pentru că “înseamnă pace, belşug, viaţă”, iar ea era o copilă hotărâtă, gata să le obţină. A cusut toată vara, printre strâns de fân, cules de fructe, treburile casei şi sarcinile de dădacă pentru fraţii mai mici. Toamna a prins-o cu ie nouă, prima cămaşă cusută de ea!
Anul următor au venit războiul şi decizia de a reununţa la şcoală (fetele s-au sacrificat de dragul băiatului din familie), iar bunica (fetiţa din poveste) a continuat să coasă şi să facă haine. Viaţa ei n-a fost deloc uşoară, dar croitoria a ajutat-o să îşi câştige independenţa, să ne crească pe noi şi să transmită poveşti.
***
Planul nostru este să aflăm cât mai multe astfel de poveşti şi să vi le împărtăşim. Ne-ar plăcea să vă inspirăm şi să coasem împreună (ii, ştergare, covoare). Dacă vreţi să le vedeţi, să le îmbrăcaţi (ii sau costume populare) şi să le aflaţi poveştile vă aşteptăm într-una dintre excursii. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!
“Treci de Boşorod, de Luncani, de păstrăvaria de la Piatra Roşie, faci stânga la bifurcaţie şi urci tot versantul stâng. Casa lui Gherman e ultima, după ce treci de poarta roşie.” Aşa sunau indicaţiile lui Mihai, ghidul nostru înspre Parcul Naţional Grădiştea Muncelului – Cioclovina.
Zis şi făcut; veţi ieşi de pe E79 la Călan şi intraţi pe drumul judeţean 668A spre Ohaba Streiului, Chitid, Boşorod. E relativ uşor să ajungeţi până aici şi să recunoaşteţi peisajul – sate mici, praf pe uliţele nepietruite, indicatoare puţine. Între Boşorod şi Luncani, o dată cu pierderea oricărui tip de semnal, se schimbă ceva. Privirea se mută de la hartă la privelişte, la copacii înfloriţi de pe marginea drumului, la pârâul Strei care însoţeşte drumul, la casele răzleţite pe deal.
În Luncani urmăriţi indicatorul către Cetatea Piatra Roşie sau către Cioclovina şi intraţi pe drumul 57C, forestier. După păstrăvăria-pensiune “Piatra Roşie” mergeţi în faţă (în stânga e indicator către cetate) şi la următoarea bifurcaţie faceţi stânga către Cioclovina-sat. Urmează urcarea serpentinelor versantului stâng, iar ultimii doi kilometri până la casa lui Gherman sunt de făcut cu o maşină cu gardă înaltă, dacă drumul e uscat şi pe lumina zilei.
Cu fiecare curbă sunteţi şi mai sus, iar priveliştea care se arată sub voi e nemaipomenită. Când se opreşte motorul şi intraţi pe poarta casei lui Gherman, vă izbeşte liniştea. Şi sentimentul de acasă.
Cioclovina este foarte aproape de perimetrul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. E o poartă spre lumea lor. În spatele casei lui Gherman, e vârful Ţâfla. După ce sari un gard, deschizi o poartă şi urci gâfâind vreo 40 de minute ajungi să vezi o panoramă superbă la 800 de metri. Peretele de calcar al Peşterii Cioclovina la sud, platoul Luncanilor la nord, Retezatul plin de zăpadă la vest şi cetatea Piatra Roşie la est.
Ce nu se vede este situl arheologic de sub noi. Între Vârful Ţâfla (Cioclovina) şi cetatea Piatra Roşie se află o aşezare aparţinând culturii Coţofeni, dar şi resturi dacice. Cultura Coţofeni e de la începutul epocii bronzului (anii 3500 – 2500 înaintea erei noastre).
Cetatea dacică de la Piatra Roşie este în Patrimoniul UNESCO alături de Costeşti, Blidaru, Sarmizegetusa Regia. Săpăturile au pus în evidenţă existenţa a trei faze de construcţie. Prima cuprinde incinta din blocuri de calcar, marea clădire din interiorul ei şi sanctuarul patrulater. Acum poţi să identifici locul construcţiilor cu ochiul liber doar dacă ajungi acolo după o zăpadă proaspătă. Aşa, o să vezi un plan alb al cetăţii.
Se crede că Traian a vrut să cucerească cetăţile din munţii Orăştiei mai mult datorită forţei lor spirituale decât datorită forţei lor militare. A vrut să se aşeze “la ei acasă”, în vatra satului. Tot la ei acasă, am ajuns şi noi, fără să ne propunem neapărat.
Seara, la o slană şi un pahar de vin dacic, Gherman ne povesteşte despre brăţările de aur care au fost descoperite pe-aici pe undeva, în capătul satului. Sau despre kosonii pe care vecinul i-a transformat în ţinte pentru cuţit. E greu de crezut că am aterizat în mijlocul unui muzeu în aer liber.
Ca să ajungi în astfel de locuri, trebuie să treci prin nişte probe, precum voinicii din poveste. Mai întâi trebuie să afli despre ele, apoi să crezi că există, să ai încredere în indicaţii şi, efectiv, să parcurgi drumul.
Ca să simţi liniştea şi ca să fii acasă, nu e suficientă căutarea; e nevoie să le recunoşti.
Ca să îl găseşti pe Gherman şi să stai câteva nopţi la Cioclovina, poţi să ne întrebi pe noi sau pe prietenii de la Mares Outdoor Events.
Traseu de survolat Valea Prahovei cu maşina, de preferat nu în weekend. Şi de survolat istoria României din timpuri medievale şi până în prezent.
De câte ori nu v-au întrebat prietenii străini cum să facă să ajungă la castelul lui Dracula din Bucureşti? Sau ce să mai vadă în zonă şi unde să mănânce? Şi pentru că informaţiile nu se adună singure într-un singur loc, va trebui să fiţi magicienii care le adună. Sau să intraţi aici.
satul Măgura Branului sau satul Peştera – (2-3 ore de explorare)
Întoarcere pe culoarul Rucăr – Bran şi autostrada Piteşti – Bucureşti (3h şi 30 min)
Traseul istoric începe cu Castelul Peleş, reşedinţa de vară a regelui Carol I, primul rege al României din dinastia Hohenzollern. După îndepărtarea lui Cuza în 1866, autorităţile române aveau o problemă. Unirea nu fusese garantată decât pe parcursul domniei lui Cuza, aşa că soluţia a fost introducerea unei case domnitoare străine. Castelul a fost construit între 1883 şi 1885, după planurile arhitectului german Johannes Schultz, în stil neorenascentist. Familia regală petrecea la Sinaia 6 luni pe an, iar castelul a avut rol de reşedinţă regală până în 1947, când a fost naţionalizat de regimul comunist. Din 2007 a trecut în proprietatea Regelui Mihai I, continuând să fie administrat ca muzeu şi instituţie naţională de statul român.
În afară de tururile obişnuite de vizitare, puteţi să vedeţi castelul şi cu alte prilejuri: Vânătoarea de ouă organizată în fiecare an în sâmbăta Paştelui, concerte “Sunetul Muzicii”, evenimente şi expoziţii temporare.
Continuăm cu Telecabina Buşteni – Babele, construită între 1974 şi 1977, când Ceauşescu a cerut Ministrului Turismului de pe atunci proiecte pentru revitalizarea turismului. Telecabina este prima din ţară care urcă de la altitudinea de 850 m (oraşul Buşteni) la 2300 de m (platoul aproape de Cabana Babele). Priveliștea de la pilonii 4 şi 5 vă oferă Crucea Eroilor Neamului, Brâna Caraimanului, Valea Jepilor și, în depărtare, Munții Baiului.
Castelul Cantacuzino ne întoarce în vremea domniei regelui Carol I. Castelul a fost construit în 1911 la cererea prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul), fost ministru de Interne al României între 1899-1900, 1904-1907. Descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, avea o avere colosală aşa că a fost supranumit “Nababul”. Probabil cunoaşteţi măcar unul din cele trei palate construite din banii săi: Palatul Cantacuzino din București, în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și “Micul Trianon”.
Castelul din Buşteni este construit în stil neoromânesc după planurile arhitectului Grigore Cerchez, fiind înconjurat de un parc minunat, cu grote, cascade și fântâni arteziene.
Tot inspirat de membrii familiei regale şi generalul Paul Leonida plănuieşte o casă de vacanţă în zonă. De pe Dealul Zamorei generalul plănuia să admire din confortul cerdacului său Munții Bucegi și Crucea Eroilor Neamului, construită de curând din inițiativa Reginei Maria în cinstea celor căzuți în Primul Război Mondial.
Vila Leonida a fost cumpărată de soţii Drulă în 2009 şi renovată pentru a reda atmosfera interbelică în care a fost construită.
Ziua a doua ne prinde în timpuri medievale. Cetatea Râşnov e menţionată în documente în anul 1335, în timpul unei invazii tătăreşti. Cu toate acestea, există dovezi arheologice care indică prezenţa pe Dealul Cetăţii a unor elemente de fortificaţie din Epoca Bronzului, posibil cetatea dacică Comidava şi prezenţa unei cetăţi de lemn teutonice (1211-1225).
Cetatea a rezistat asediilor turcilor, a rezistat schimbării stăpânirilor, i-a apărat pe cetăţenii târgului Râşnovului în timpul războaielor. A fost renovată în urma cutremurului din 1940 şi a fost folosită ca platou de filmare pentru filmele istorice Dacii (1966) şi Nemuritorii (1974), în regia lui Sergiu Nicolaescu.
Şi istoria Castelului Bran începe cu cavalerii teutoni. Ei ridică aici o fortăreaţă în 1211, dar sunt izgoniţi din zonă în 1226. Saşii din zona Braşovului primesc în 1377 privilegiul de a ridica un castel, de la regele maghiar al vremii. Îl şi ridică până în 1388 şi timp de mai multe decenii castelul are şi rolul de vamă şi cel de fortăreaţă la graniţa estică a Transilvaniei destinată încercării de a opri extinderea Imperiului Otoman.
Singura legătură istorică pe care Branul o are cu Vlad Ţepeş este incursiunea din 1459 a armatei sale în zona Braşovului. Ţepeş arde suburbiile oraşului şi omoară sute de saşi, deoarece aceştia cereau taxe vamale mai mari pentru Ţara Românească şi îl susţineau pe oponentul lui la tron. Comunitatea săsească ţine să se răzbune pentru acest episod şi îl zugrăveşte în cronici drept un tiran.
Castelul e cumpărat de braşoveni în 1651 şi este folosit în diverse moduri (inclusiv cabana a Ocolului Silvic) până în 1920 când este cedat de către consiliul local reginei Maria a României. Această îl transformă în reşedinţă a familiei regale şi îl lasă moştenire Principesei Ileana la moartea sa. În 1948, guvernul comunist o sileşte pe Principesa Ileana să părăsească ţara şi abia în 1990 ea are dreptul să revadă castelul.
Din 2009 castelul aparţine moştenitorilor Principesei Ileana, Arhiducele Dominic, Arhiducesa Maria Magdalena și Arhiducesa Elisabeta.
Satele Măgura şi Peştera vă oferă o privelişte de neuitat asupra Bucegilor şi Pietrei Craiului. Dacă vreţi să vă descreţiţi frunţile şi să intraţi într-un loc cu linişte, vă recomandăm să urcaţi cei 3 km până pe dealuri.
Culoarul Rucăr Bran este un culoar tectonic care separă Masivele Bucegi și Leaota de Munții Piatra Craiului și Munții Iezer-Păpușa. Urmând acest culoar natural, autorităţile au făcut drumul DN73 care, pe măsură ce urcă, devine din ce în ce mai accidentat, cu multe serpentine, ajungând, la Fundata, la altitudini de peste 1000 de metri. Dacă doriţi să vă opriţi pe drum, aveţi obiective pentru încă 2 zile de traseu.
Costuri
Costurile traseului de mai sus pot ajunge la 560 RON de persoană, în funcţie de ce restaurante alegeţi sau ce mâncare alegeţi.
Traseul cu maşina are 425 de km, aşa că ar ajunge la 150 RON costurile cu motorina.
Pentru a inchiria o masina pentru 2 zile, preţurile pornesc de la 450 RON, la care se adaugă o garanţie cerută de firmă.
Dan Chitila vă poate arăta satele Măgura şi Peştera la pas. De asemenea, puteţi merge alături de el în Munţi Baiului, să admiraţi priveliştea de pe Piscul Câinelui.
Aici, la My Secret Romania, ne propunem să vă arătăm din secretele României dar și să vă luam cu noi, să le vedeți, experimentați, trăiți cu ochii voștri.
A doua excursie din 2015 va fi făcută într-o peșteră: Cioclovina. Anglo-saxonii au termenul de “cave exploring”. Noi putem să îi spunem “explorare de peșteri” dar e lung, așa că i-am spus “peștereală”.
Ideea e că o să ne echipăm (salopete, mânuși, frontale, echipament de tehnică alpină) și o să petrecem câteva ore bune în peștera Cioclovina (Hunedoara). Ce-i deosebit la Cioclovina? Intrarea monumentală, pârâul din interior și… multe alte lucruri, care merită văzute, nu povestite.
Cioclovina face parte din Parcul Naţional Grădiştea Muncelului – Cioclovina din Munţii Şureanu, parc care se întinde pe o suprafaţă de nu mai puţin de 38 184 ha. Peştera Cioclovina şi peştera Cioclovina cu apă fac parte dintr-un sistem carstic complex, în care se intră cu ajutorul echipamentelor de tehnică alpină.
Pârâul Ponorici ne însoţeşte prin peşteră şi apoi dispare sub un perete de stâncă.
Program Vineri
→ plecăm la prânz din București și ajungem seara la Cioclovina sat, unde înnoptăm Sâmbătă
→ tură în peștera Cioclovina
→ drumeție printre vestigii daco-romane Duminică
→povești, albinărit
→o mică drumeție până la cetatea dacică Piatra Roșie
→ în mașini și înapoi acasă
Tura aceasta este dedicată exploratorilor şi necesită un nivel de pregătire fizică mediu. Prietenii de la Mares Outdoor Events (ghizii noştri super-experimentaţi) spun că “explorările de peşteri şi canioane sunt un pic dincolo de sfera de confort a persoanelor obişnuite, dar mult în interiorul sferei de confort tehnic şi siguranţă a ghizilor noştri.”
Adică ne vom simţi uneori provocaţi – pe marginea unei săritori de 27 m de coborât în rapel, la traversarea unei cascade ori înotând peste un lac subteran – dar vom fi tot timpul în siguranţă.
Preț
400 lei/persoană
Include echipament, ghidaj peșteră, cazare 2 nopți.
Nu include mâncarea, pe care o vom găti împreună.
Transport
O să mergem cu mașinile personale și la final costul benzinei se va împărți între călători.
Dacă sună bine și dacă vrei să vii cu noi, dă-ne un mesaj până pe 10 aprilie!
poze: Cosmin Stan (http://badorgood.com/), Mares Outdoor Events
Sunt înfășurată în două rânduri de haine și în sacul de dormit rezistent la 5 grade. Îmi spun că data viitoare o să îmi aduc unul mai gros și înjur în barbă natura și chemarea ei.
Asta înseamnă că va trebui să mă deznod din sac, să mai iau ceva haine pe mine, să ocolesc câteva trupuri adormite și să pășeșc fără zgomot pe dușumeaua de lemn a căbănuței. Pâș-pâș în bocanci pe scara de lemn și trezesc cel puțin două persoane.
Dincolo de ușă mijesc zorile. Toată Valea Călineștiului e sub negură și cerul strălucește de albastru. Uit cu totul de nevoile fiziologice (afară e mai cald) și mă pun pe fotografiat. Aș avea nevoie de un trepied cu care să fac un timelapse către vale. S-ar vedea cum se ridică negura, cum se ivește pădurea și cum verdele devine din ce în ce mai puternic în lumina soarelui.
E a doua vizită la Odăi. Suntem într-un sat care își păstrează aspectul de pe la 1500, gătim la vatră, facem duș la lumina lunii și ne bucurăm de liniște. Aflăm de la Mircea Onică, gazda noastră pasionată de istoria locului, că “în Evul Mediu timpuriu, din cauza invadatorilor, dar şi pentru că valea îngustă a Oltului nu permitea oamenilor destul teren agricol, localnicii din regiune s-au urcat în munţii Lotrului. Aici, în inima masivului, la peste 800 de metri, pe toţi versanţii cu deschidere sudică, în lumina soarelui, au desţelenit locul, fie prin ardere, fie cu securea, pădurile de fagi şi conifere dispărând, în locul lor apărând un sat – Odăi.” Mircea a moştenit de la părinţi “odaia mică”, veche de aproape o sută de ani şi a construit cu forţe proprii “odaia mare” – cea în care am dormit noi. Vrea să arate lumii cum se trăieşte simplu şi cât de mult contează să ne reconectăm cu natura şi cu animalele.
Pe la 8 începe timid ritualul trezirii. Mircea a făcut deja focul şi pune de cafea, Măriuca aduce bunătăţi pentru micul dejun, iar colegele mele de excursie vin către cişmea. Avem apă rece ca gheaţa sau un butoiaş cu apă fierbinte pentru cei care nu vor să se trezească din prima. Avem cafea sau ceai; omletă cu jambon de casă sau cu ardei şi ceapă, după reţeta Florinei. Luăm micul dejun la soare, privind din când în când spectacolul văii.
Alexandra a plecat după cai şi acum se întoarce triumfătoare cu Murgu, căpetenia micii herghelii. Alexandra şi Măriuca sunt fiicele lui Mircea şi antrenoarele noastre în ale călăriei. S-au urcat prima oară pe cal când aveau 3-4 ani şi au învăţat singure să se ţină în şa. Măriuca povesteşte că îşi puneau un scaun ca să ajungă să se urce pe mama lui Murgu. Uneori cădeau fix sub picioarele iepei şi ea le ocolea. Alexandrei i se luminează faţa când povesteşte despre primul ei galop. Avea 3 ani şi era în braţele lui Mircea, cutreierând văile. Acum ne învaţă pe noi cum să ne ţinem drepte în şa, cum să dăm comenzile şi cum să fim ferme ca să ne asculte caii. Dacă se plictiseşte, se urcă pe Murgu şi dă 2 ture la galop, de exemplificare. Fetele sunt îndrăgostite de cai, aşa că au luat lecţii pentru a-şi îmbunătăţi tehnica de călărie, au învăţat să dreseze şi se antrenează şi pentru acrobaţii.
Astăzi plecăm într-o plimbare mai lungă, spre culmea Priporului. Avem 6 cai şi suntem 10, aşa că vom face cu rândul. Alexandra şi o altă colegă o iau pe scurtătură către culme, iar eu şi Măriuca ne urcăm pe crupele lui Fulger şi Bongo. Procedura e cam aşa: Mihaela îşi scoate piciorul din scăriţa dreaptă, eu folosesc scăriţa şi mă opintesc în şa ca să mă aburc în spatele ei pe cal. Redau scăriţa, o îmbrăţişez cu patos şi pornim.
Urcăm pe un drum forestier şi în dreapta avem valea şi soarele. Cu cât panta e mai abruptă cu atât o îmbrăţişez mai mult pe Mihaela. Mă străduiesc să nu alunec, să nu mă lovesc de şa şi să ignor efortul pe care îl face Fulger cu doi călăreţi. Urmează o porţiune de drum îngustă, o scurtătură către golul alpin, aşa că ne dăm jos şi luăm caii de căpăstru. Golul alpin pare pictat din manualul de geografie – iarbă, jnepeniş, cimbrişor. De sus de tot vedem culmile Meridionalilor: Lotrului, Căpăţânii, Făgăraş. Măriuca încearcă să facă faţă întrebărilor.
Pauza de privit şi de poze ne prieşte şi nouă şi cailor. E cald, picioarele ni s-au transformat în nişte paranteze, dar avem toate un zâmbet larg. Suntem sus de tot, am cucerit poiana şi cu fiecare pas al calului am cucerit şi o bucăţică din noi. Pentru că am învăţat să avem încredere.
———————————————-
Următoarea plecare la Odăi o să fie pe 17 – 19 aprilie. Detalii și înscrieri aici Dacă vi s-a făcut teamă citind articolul de mai sus, am câteva liniştiri:
Odaia nouă are acum sobă şi este izolată, deci vom dormi pe moale şi la cald.
Tura descrisă mai sus nu face parte din excursia pentru începători; vă veţi bucura de febră musculară, dar în cantităţi mici.
Cei care vor să descopere doar locul şi liniştea, nu şi călăria, sunt bineveniţi. Mai mulţi cai pentru noi!
Odăi nu există pe googlemaps. Vom merge aproape 10 km pe drum neasfaltat, intrând de pe E81, şoseaua care străbate Valea Oltului unind Râmnicu Vâlcea de Sibiu, şi urmărind Valea Călineştiului.
Recent Comments