Ziua de sâmbătă a început ca toate zilele de la Odăi. De fapt, nu. Data trecută țin minte că m-am trezit uitându-mă la cer, deși știu că adormisem fără cer deasupra. Dar iată, printre cele două ape ale acoperișului vedeam o dungă gri deschis, care nu putea fi decât cerul. Mare mi-a fost uimirea. Acum n-a mai fost uimire, căci m-am trezit fără dungă. Între timp casa a fost izolată: cu lemn și lână de oaie, așa cum îi șade bine unei căsuțe tradiționale.
Mă extrag din sacul de dormit, pun bocancii în picioare și mă îndrept spre bucătărie – adică ies din cabană, trec în cealaltă curte, trec pe lângă Mircea, îi dau binețe…
– Să nu cumva să zici “Bună dimineața!”
– Păi nu am spus… am spus “Ziua!”
– Așa!
Mircea lucrează la un gard care să țină caii departe de viitoarea parcelă de cartofi. Aseară erau două bucăți de câte 2 m în picioare. Acum sunt vreo 10.
– Mircea, aici la tine e ca-n basme… Palatul de cleștar se face peste noapte. Numai că nu vorbim de un palat, ci de un gard!
Ajung în bucătărie. Adică în zona bucătăriei. Adică în acea arie ce conține treimea formată din masă (și bănci), dulapul cu diverse și zona de foc, cu cele două jante de camion și cele două foi de joagăr ce alcătuiesc aragazul/cuptor. Mă așez pe un buștean și caut cafeaua.
Pe cai și pe curând
Plimbările pe cai încep după cafea, mic dejun și după ce au fost aduși caii de pe dealuri sau din livezile vecine. Și totul e simplu: îți alegi un cal, te sui în șa și trebuie să ții minte comanda de “pornit calul”, care e “Pas!” și comanda de “oprit calul”, care e un “Hoooo!” însoțit de un tras ferm de dârlogi înspre tine. Ajută dacă după comandă introduci și numele calului – face ca lucrurile să fie mai personale. Dar caii sunt o gașcă și – vorba lui Mircea – au ierarhia și balurile lor. Unul va merge primul – Murgu, întotdeauna Murgu – iar ceilalți îl vor urma conștiincios. Și aproape că nu contează dacă au sau nu în spate călăreț.
Deci, pe cai. Vali e pe Murgu, Flori pe Bongo, Mariana pe Dochia, Iuliana pe Sasha, Ana pe Fulger și eu pe Paco. Paco e iapă, nu e cal. Și o cheamă, de fapt, Pasqualine, că a fost născută în preajma Paștelui. “Pas!” și am pornit-o cu toții pe cărare, în coasta dealului, printre gospodării, cu Vârful Cozia hăt departe în față.
Libertate, ca-n reclamele cu cowboy
Plimbarea de azi avea să fie mai lungă decât “până la stâna și înapoi”. Ajungem în drumul mare, la fagul cel gros lângă care ne-am parcat mașinile, și Măriuca, ghidul nostru, ne arată unde trebuie să ajungem:
– Vedeți golul acela din față? Acolo o să urcăm!
Un cor de “oooo” se aude din toate părţile. Pare departeeee.
Dar e bine în șa. Legănarea calului care merge la pas, vântul care bate ușor, liniștea, verdeața pomilor, susurul apei… Mă simt de parcă aș fi un cowboy dintr-o reclamă cu țigări. Nu fumez, nu sunt nici cowboy, dar simt acea senzație de libertate și de “lumea îmi aparține”. Și, cel mai important, sunt aici. Aici, călare pe Paco, urcând spre golul alpin, cu niște cai în față, alții în spate, bucurându-mă de aerul de munte, nu acasă, nu la serviciu, la nu la ce s-a întâmplat săptămâna trecută și nu la ce o să se întâmple săptămâna viitoare. E minunat prezentul ăsta!
Minunat e și sus, pe Vârful Pripor, deși bateee un vâââââânt…. Suntem la mijlocul lui aprilie? Nu s-ar zice. Suntem la 1200 m? Doar atât?! Nu s-ar zice.
Pauză de poze și eugenii, de păscut pentru cai și de mici lecții de geografie – “Ăla-i Cozia, aștia sunt Căpățânii, fac parte din Parâng, și ăia înzăpeziți, din partea aia, sunt Munții Făgăraș”. Ooooo!
Loca latina
O oră mai târziu sunt iar pe drum. Scurtătura prin pădure și încăpățânarea lui Paco m-au obosit. Instrucțiunile erau clare: descalec, iau dârlogii în mână și merg înaintea calului. Bun, eu am princeput, dar calul?! Paco ținea să mi-o ia înainte ca un copil răsfățat. Apoi, brusc, îmi tăia calea și se oprea să mănânce de pe marginea drumului. Apoi, omu de 50 de kile (sau 54, cântarul zice că m-am îngrășat, prietenii că am slăbit), se opintea cu umărul în cal, cât să-l depărteze de tufele de pe margine, i-o lua înainte și iuțea pasul, căci calul voia să fie primul. Și reușea, și ea mă tragea pe mine, și iar se oprea în tufe. Și o luam de dârlogi și o întorceam 180 de grade și iar eram în față. Și tot așa, într-un concurs de genul “să vedem care dintre noi cedează prima”.
Sau, tactica nr 2: se oprea din mers și nu mai voia să înainteze. Degeaba trăgeam de dârlogi și “Hai, Pacoo, haaaai!”, nimic.
– Ioana, dacă vezi că nu se mișcă, trage-o în stânga sau în dreapta.
Hopaaa! Funcționează.
Am ajuns la drum, încălecăm și știm că între noi și prânz mai e circa o oră de călărit.
Câțiva metri mai încolo îi văd pe Vali și Flori cum dau pinteni cailor și o iau la trap. Eu nu vreau la trap, mi-e foarte bine la pas, mersi! Și la pas mergem o bucată de vreme. Până când Paco a mea își dă seama că e singură și că vrea să îi ajungă în urmă pe ceilalţi cai. Și începe să o ia la trap. Apoi iuțește trapul. Și lucrurile devin interesante, cel puțin. Zgâlțâitoare, cel mult. Încerc comanda de oprire dar se pare că nu m-am impus suficient în fața calului. El știe că trebuie să-i ajungă pe ceilalți din urmă, să nu se mai simtă singur, și eu învăț, rapid, pe loc, să nu mai plec la călărie fără bustieră.
Un mic infinit mai târziu – unul asezonat cu adrenalină și regrete – ajungem la fag.
Descălecat fără întemeiere de țară
Descalec și mă bucur să simt pământul sub picioare. Mă plimb un pic, să-l simt și mai bine. Mă uit urât la cal. Recapitulez ce s-a întâmplat în ultimele 5-7-10 minute. În micul infinit care tocmai a trecut. Parcă nu m-aș mai urca pe cal, parcă aș merge pe jos până la odaie.
Dar gașca se întregește, pauza s-a terminat și sunt îndemnată să mă sui la loc în șa. Și ascultătoare, fac asta. După o sperietură, iată-mă sus. Presupun că așa e și în viață, nu? Trebuie să treci peste obstacole, să te ridici repede, să îți înfrunți frica, să te gândești că mai e puțin până când ți se îndeplinește țelul (în cazul de față, până când se ajunge la masă).
Am descălecat și a doua oară, de data asta în curtea odăii. Și foamea ca foamea, dar există ceva mai presant de rezolvat.
– Mircea, să-mi dai, te rog, manualul de funcționare al lui Paco că mi-a făcut niște figuri pe drum…
***
Planul nostru mare este un tur al Olteniei călare. Planul nostru mai mic este să vă învăţăm pas, trap şi galop în mai multe iteraţii la Odăi. Iar dacă vreţi doar “one-shot”, vă puteţi alege una dintre excursiile la călărie de anul viitor. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!
Recent Comments