Mergem la Nucșoara, pe versantul sudic la Munților Făgăraș, într-o nouă excursie culturalo-aventurească. Scopul nostru va fi să facem un traseu cu bicicleta pe dealuri, între casa bunicilor lui Gabi şi lacul Vidraru, lucru care ne va ocupa mare parte din ziua de sâmbătă. Restul zilelor ni-l vom umple cu drumeții, cu aflarea poveștilor satului Nucșoara, cuib de rezistență anticomunistă, cu picnic pe malul lacului. Serile vor fi petrecute la foc de tabără iar nopțile în căsuţă şi la cort.
Locuri: 10
Prețul excursiei: 300 lei (include cazare, masa, ghidaj, taxa excursie)
Nu este inclus în preț: Transportul. Vom merge cu mașinile personale, vom împărți costul carburantului, care ar trebui să fie în jur de 60 lei/persoană.
M-am născut şi am crescut aici, am avut în fiecare zi câte-o mostră din România neaoşă în faţa ochilor şi cu toate astea n-am văzut-o suficient de bine. E ca atunci când ai ceva prea aproape de ochi şi nu reuşeşti să focalizezi.
De fiecare dată când un prieten străin mă întreba “cum e România?”, “cum sunt românii?” aveam acelaşi răspuns sec, aproape automat: “România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită!” Generalizarea asta nu îmi face cinste şi nu ne face cinste. Suntem şi noi, fiecare dintre noi, în acel “păcat că e locuită!” Şi mama, şi tata, şi bunicii. Răspunsul ăsta sec vine din ani şi ani în care mi s-au arătat bubele – ce nu fac bine, ce nu am zis bine, ce nu se întâmplă, ce nu se face. În schimb, despre alte ţări şi alte popoare se vorbea de bine: ce eleganţi sunt francezii!, ce sistem educaţional au englezii! iar legătura care s-a format în mintea mea a fost “ei sunt mai buni, ţările lor sunt mai frumoase, mai îngrijite, mai curate, să ne îndreptăm înspre acolo!” Aşa că am vizitat alte şi alte ţări, în căutarea unui “mai bine, mai frumos decât în România”.
Şi la nivel personal a fost cam la fel – am căutat răspunsul la nelinişti din curtea mea în curtea vecinului. Şi, oricât măturam în curtea vecinului, la mine acasă nu era curat.
A fost nevoie de o călătorie la 10 000 de km ca să văd conexiunea între nişte oameni extrem de ataşaţi de curtea lor, de istoria lor, de tradiţiile lor şi energia şi zâmbetul pe care le demonstrau zi de zi. Deşi au mai multe probleme decât noi (sărăcie, corupţie, violenţă cât pentru 200 de milioane de locuitori), brazilienii vorbesc cu drag despre ţara lor, familie, muzică şi dans. Îşi iau energia de pe plajă, din munţi, din poveşti de samba şi din poveşti despre eroi locali. Nu toţi şi nu în orice moment al zilei, dar sigur sunt mai îndreptaţi spre interior decât spre exterior.
M-am întors (şi în ţară şi spre interior) şi am început să sap în lada de zestre. Mai mult decât atât, am luat şi alţi oameni cu mine ca să văd dacă şi pentru ei are sens ce e în ladă. Iată ce am învăţat într-un an de România:
1. că iile spun poveşti
Descoperirea paginii La Blouse Roumaine în 2013 şi a blogului semne-cusute în 2014 au fost momente magice pentru mine. Au fost codul de care aveam nevoie pentru a citi o parte din bogăţiile din lada de zestre. Am mutat covoarele, plocadele, cergile şi macaturile din cămară afară la aerisit şi înapoi o dată pe an, an de an. La fel cu costumele populare ungureneşti din dulap. Ştiam că sunt valoroase, dar nu erau valoroase pentru mine. Nu le puteam citi. Anul acesta, de Paşte, am descoperit o ie pe care am învăţat să o citesc. La o privire atentă se vede brodat cu fir metalic pe piepţii iei NI, NI, CA. Pe bunica o chema Ioana, iar numele ei de alint era Ninica.
Simbolurile alese cu grijă pe ii, ştergare şi covoare spun o poveste. O astfel de poveste cusută, la fel ca povestea spusă, are nevoie să fie ascultată.
2. că apropierea de natură face minuni
Am ajuns la Cioclovina după un drum istovitor Bucureşti – Haţeg şi o mică aventură pe valea pârâului Strei. Cum am intrat în curtea gazdei noastre s-a lăsat linişte. Cu siguranţă la mine în cap era mult zgomot aşa că m-am bucurat că liniştea se aşternea dinpre exterior, dar nu eram singura care simţea acelaşi lucru. Am stat minute în şir şi ne-am uitat unii la alţii – am cercetat curtea, casa, împrejurimile. Nu ne venea să credem cât de frumos e! Şi ne spuneam asta mai mult din ochi 🙂
3. că viaţa la ţară nu e pentru oricine
Scria Ovidiu Jelea (un foto-jurnalist de la protestul ciobanilor din Bucureşti) că nu s-a putut ţine după un oier care a făcut un sprint cu bunda de oaie pe el înspre Casa Poporului. Domnul respectiv i-ar fi putut fi tata. Nici eu nu mă pot ţine după mama într-o zi de muncă la ţară. Trezire la 6:30, animale (găini, vacă, porc, iepuri), făcut mâncare pentru bunici, curăţenie, închegat laptele, făcut mâncare pentru prânz, spălat vasele, pus brânza la scurs, muls vaca, închis animalele pentru seară, iar mâncare. În tot periplul acesta eu simt nevoia să stau jos dupa vreo 3 ore. Ai mei nu stau deloc.
Da, e mai multă linişte la ţară; da, căsuţa din poveşti poate oferi tot confortul. Cu toate astea, cineva trebuie să facă focul, cineva trebuie să se îngrijească de grădina din faţa casei, cineva trebuie să dea zăpada.
4. că fiecare cal e un inorog
Cele mai multe excursii făcute de noi anul acesta au fost la Odăi, în Munţii Lotrului. Au învăţat să încalece şi să descalece oameni cărora le era frică de cai, oameni cu frică de înălţime, de la copii de 5 ani la doamne şi domni respectabili. Caii simt atât de bine teama călăreţilor încât nu urmează o comandă “neîncrezătoare”. Dacă spui “galop” pe un ton moale, n-o să fugă niciodată de sub tine. Au fost două momente anul acesta când am avut mai multă încredere în cal decât în mine. Într-una dintre expediţii presimţeam o furtună. Fulgerele şi tunetele erau cam aproape, aşa că ne doream un adăpost. Poteca fusese înghiţită de arbuşti, iar noi ne făceam loc mai sus sau mai jos către odăile părăsite de dincolo de deal. Eram pe Fulger, fratele mai mic al căpeteniei, iar Măriuca, ghidul nostru, îmi striga să merg cu el în faţă şi să îl las să descopere poteca. Am acceptat că el ştie mai multe decât mine, că e grav dacă ne prinde ploaia şi l-am îndemnat la deal, pe o pantă pe care mi-ar fi fost teamă să urc şi cu piciorul. L-au urmat şi ceilalţi cai, am trecut cu bine de tufişuri şi arbuşti mai înalţi şi am găsit adăpostul. Fix când se îndepărtase furtuna şi se limpezise cerul.
Iar al doilea moment a fost în octombrie, în tura de toamnă, când ne-am întors dintr-o expediţie la apus. Ochii ni s-au obişnuit mai întâi cu lumina de crepuscul şi apoi cu întunericul. Distingeam puţin alb – crupa Sashei şi ne îndemnam unii pe alţii prin strigături sau cântece. Cele 20 de minute de mers pe cal prin întuneric au fost cel mai bun exerciţiu de teambuilding pe care îl puteam face. Iar caii noştri au fost şi sunt inorogi – cai de Făt-Frumoşi.
5. că poţi să ştergi praful şi de pe istorie
Aferim!, filmul lui Radu Jude, e un exemplu despre cum poţi să ştergi praful de pe istorie şi să o aduci în lumina reflectoarelor. Restaurarea caselor săseşti de la Cincu, Cincşor, Viscri e un alt exemplu. Faptul că scormoneşti în podul bunicii şi scoţi la iveală suveici, fuse, spete de la războiul de ţesut.
Eu una aveam nevoie să şterg praful de pe istoria personală şi unul dintre momentele în care am reuşit a fost în excursia de pregătire pentru Crăciun, când am făcut cozonaci şi pâine. Am rugat-o pe mama să coboare din pod copăiţele, ustensilele pentru cuptor, tăvile şi am refăcut traseul cozonacilor ca pe vremea bunicii. Deşi au fost vreo 8 ore de agitaţie (frământat, dospit, pus în tăvi, crescut, pus la cuptor) am simţit că toate au un rost. Acel “nimic nu se compară cu pâinea şi cozonacul făcute în casă” avea un gust, miros, atingere experimentate de mine.
6. că oamenii se mobilizează
E important să nu fii singurul care se uită în lada de zestre, aşa că am căutat oameni care cred că România are ceva valoros de păstrat şi arătat.
Am găsit oameni care ne inspiră prin proiectele Fundaţiei PACT. Şi-au început activitatea în România încă din 2002, cu ajutorul unei asociaţii britanice şi în 2015, au sprijinit 41 de comunităţi mici în 15 judeţe din România. Îi ajută pe oamenii locului să se implice, să găsească soluţii pentru problemele satului şi să înfiinţeze mici afaceri pe drumul către sustenabilitate. Aici i-am cunoscut pe Mircea, păstrătorul cailor şi tradiţiilor de la Odăi, pe doamnele din Asociația Comunității Eselnița Cazanele Dunării şi pe cei din Asociaţia Corbeni Plai Argeşean, unde mergem să învăţăm despre şezători.
Am auzit şi ne-a plăcut mult povestea Muzeului de Pânze şi Poveşti din satul Mândra, Sibiu. Alina Zară-Prunean a “construit o oază de românism și creștinism cu buget zero, mândrie, asumare, rost și rânduială!” Au căutat bucățele de pânze prin poduri, le-au promovat, i-au învăţat pe copii să preţuiască zestrea şi motivele tradiţionale, au construit un atelier-şezătoare şi o întreprindere socială, brandul MândraChic – un shop online pentru a vinde “zestre contemporană” şi câte şi mai câte.
De curând am cunoscut şi poveştile Kraftmade – o reţea de meşteşugari şi creativi care doresc să integreze în viaţa de zi cu zi tehnici şi abilităţi tradiţionale provenite din patrimoniul cultural naţional. Ei fac legătura între meşteşugari, designeri şi piaţă. Îi ajută pe meşteşugari să creeze produse noi cu tehnici vechi (o curea făcută la fel cum faci un bici tradiţional, o geantă ţesută ca un preş de la bunica, un banner handmade) şi să le expună sau să le vândă în ţară şi în străinătate.
Printre multele agenţii de travel româneşti sunt câteva care îşi doresc să arate o bucată din România autentică turiştilor străini. Dan Chitila este fondatorul unei astfel de agenţii – OutdoorActivities.ro. A început în 2012 cu o idee, apoi a devenit ghid şi le-a arătat turiştilor din Europa, SUA, Tailanda, Japonia, Australia, Canada, Israel bucăţi din România pe care nu o arată ghidurile turistice: strânsul fânului în satele Peştera şi Măgura, prânz tradiţional la săteni şi cheile Zărneştiului, în loc să vedem doar Sinaia şi Castelul Peleş. Fiecare tur pe care îl face e personalizat pentru turiştii care l-au contactat şi include cel puţin un hike, pentru că Dan e foarte pasionat de munte şi peisajele care îţi taie răsuflarea în Munţii Baiului, în Bucegi, Trascău, Piatra Craiului, Ciucaş. Anul acesta a primit un certificat de excelenţă din partea tripadvisor.com şi e hotărât să rămână în top!
7. că meşteşugurile sunt fascinante
Dacă aţi văzut acest documentar realizat de Mihai Pleşa şi echipa lui de la Fascinaţia Meşteşugului o să mă credeţi pe cuvânt. Dacă nu, vă rog să mergeţi într-un atelier şi să încercaţi să faceţi ceva cu mâinile voastre: o farfurie la roata olarului, un model pe o cană sau un clopoţel, un început de opincă, de preş, de ştergar, orice. Noi am învăţat meşterind clopoţei că timpul trece altfel şi că micile obiecte ieşite din mâna meşteşugarilor, artizanilor şi artiştilor merită toată atenţia şi aprecierea noastră.
8. că “mioriţa ar trebui să înveţe limbi străine”
Am fost la lansarea scurt-metrajului Ultima Transhumanţă, un preview al documentarului ce va apărea la anul. Dragoş Lumpan a pornit pe urma ultimelor familii din România care străbat mii de kilometri cu oile şi s-a prins într-o horă – proiect artistic, etnografic şi sociologic care însumează 8 ani, 6 ţări, peste 50.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio. Fiind nepoată şi strănepoată de ciobani, înţeleg bine cum e viaţa la stână şi cum e să te ocupi de oi “de dimineaţa până a doua zi dimineaţă, 360 de zile pe an”. Fiind o fiică a zilelor noastre, înţeleg că ciobănitul, în forma actuală şi în condiţiile pieţei Uniunii Europene, nu e profitabil. Lâna, carnea, laptele sunt mai ieftine în alte ţări datorită subvenţiilor de acolo, aşa că ne e mai uşor să le importăm.
Ca să se salveze, mioriţa ar trebui să îi convingă pe cei de aici să cumpere produse de la furnizori români (cei de la Made in Rosia Montana cumpără lână din Braşov şi Vrancea) şi să îi convingă pe cei din afară să facă la fel. Sau să vină să o viziteze. Dacă “ar învăţa limbi străine” mioriţa ar putea să invite turişti la stână, să le facă un balmoş şi să le servească brânză, urdă, caş. Să roage ciobanul să le doinească sau să îi înveţe să dea în strungă.
9. că e greu să creşti dacă nu ai rădăcini
Reţeta mea pentru mutarea într-un loc nou sau într-o ţară nouă este crearea unei reţele. Oameni pe care îi ştiu deja, prieteni ai prietenilor, cunoştinţe care pot şi vor să ajute. O recomandare, un sfat, o vorbă bună sunt de mare preţ atunci când nu ştii prea multe despre locul în care te afli. M-am prins anul acesta că reţeaua nu e de ajuns atunci când vrei să construieşti ceva. E ca o pânză de păianjen neancorată sau ca un copac de sub care a fugit malul. Rădăcinile (re)descoperite anul acesta au fost poveştile bunicilor şi ale mamei, casa bunicilor de la Nucşoara, iile şi costumele populare din lada de zestre, felul în care se face vinul la ţară, felul în care se face cozonacul, felul în care se adună oamenii în jurul vetrei casei.
Unele dintre lucrurile de mai sus au avut sens şi pentru prietenii mei. Altele nu, însă vă asigur că procesul funcţionează – dacă ne uităm în curtea noastră cu atenţie, o să găsim lucrurile şi oamenii care ne plac!
Ajungem în tabăra de corturi la lumina frontalelor. Drumul dintre Nucșoara, locul de naștere al Elisabetei Rizea și al conducătorilor grupului de partizani Haiducii Muscelului și stâna din Gura Bândei are vreo 35 de km și multe gropi de ocolit, așa că înaintăm încet prin noapte. Suficient de încet cât să vedem un cerb traversând drumul, să ne oprim și să îl privim cum bea apă din Râul Doamnei. Noroc cu noile corturi care aproape se fac și se desfac singure, că avem timp și de socializat la foc și de gulașul pregătit de gazde la ceaun.
Dimineața ne lovește priveliștea cu un fundal de wallpaper – căldarea Valea Rea e scăldată în soare și înconjurată de vârfuri de peste 2000 de metri (Vf. Rosu, Vf. Dara). Un pic mai în spate se ascund Moldoveanu și Viștea, la 2545 și 2527 de m. Suntem aproape și totuși departe (3 ore și jumătate de urcare) de acoperișul României.
Mic-dejunul campionilor, echiparea și o scurtă deplasare spre ținta noastră – cascada Zbuciumatu. Pârâul Zbuciumatu izvorăște din căldarea cu același nume și urmărește traseul de coborâre de pe Moldoveanu, traseul cu cruce albastră. Sau… traseul urmărește pârâul prin afiniș și jnepeniș. Acum 3 săptămâni am urmărit și noi traseul, pe o furtună ca-n filmele de groază. Tunetele și fulgerele ne-au prins în creastă, iar un pic mai târziu a început grindina. O oră după cerul era albastru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și noi admiram liniștiti lacurile din căldarea Galbenei și cascadele din căldarea Zbuciumatu. Cea mai înaltă, cu perete la 90 de grade pe toată înălțimea, are 90 de m. Seamănă cu un bloc de 30 de etaje pe care curge un duș rece-rece. Un bloc la care te uiți de jos în sus și ți se pare că nu se mai termină. Sau un bloc la care te uiți de sus în jos și ți se pare că vrei la mama.
Ajunși la stâna lui Burnei, considerată de munțomani cea mai frumoasă din Făgăraș, ne așezăm pentru instructaj. Mihai de la Mares Outdoor Events, partenerul nostru de aventuri, întreabă cine vrea o tură de rapel de încălzire. Rapelul este un termen tehnic binecunoscut alpiniștilor; înseamnă coborârea unui perete abrupt folosind un sistem de coardă dublă. Astfel, asigurăm coborârea celor mai dificile pasaje cu maximum de securitate: o coardă o folosește cel care coboară, el fiind responsabil de ritmul coborârii și o coardă o folosește cel care asigură, astfel încât dacă cel care coboară pățește ceva, cel care asigură îl ține și, eventual, trimite pe cineva să îl ajute.
Vreo 7 dintre noi optează pentru tura de încălzire. Ceilalți se uită fascinați la cascadă. Se aude sunetul până la noi, dar situația nu pare îngrijorătoare. Cascada pare micuță de aici (e în depărtare și parțial ascunsă de brazi), e cald (28 de grade resimțite ca 40 în costumul de neopren), și lumea face glume. Dacă te încumeți către baza cascadei situația se schimbă. O urcare pieptiș de 200 – 300 de m te face să gâfâi și să te agăți de rădăcini, iar intrarea în pădure te face să simți cum scade temperatura. Ajungi aproape de bază, traversezi pârâul și analizezi din nou. Aici vuietul apei e înspăimântător, nu auzi ce țipă cineva de la 2m. Cascada e pe versantul nordic, așa că n-o vede niciodată soarele. Simți răcoare mai întâi și apoi frigul și umezeala în oase. Vaporii cascadei te înconjoară și te udă fără să te prinzi. Începi să dârdâi înainte să te uiți în sus și să amețești de la înălțime și de la furia apei.
Primul curajos e deja pe coardă. Vivi coboară încet, pe un traseu mai ferit de apă. Noi, cârcotași, zicem că nu e chiar coborâre prin cascadă, dar nu terminăm gândul și apare Ionuț. Coarda lui e chiar pe mijlocul cascadei, se vede cum apa i se lovește de cască și cum el coboară cu mișcări de expert. Sare pe stânca alunecoasă, dă drumul rapid la coardă și în câteva momente e lângă noi. 90 de m coborâți în 3 minute. Pe potecă faci aceeași coborâre în 45 de minute, iar noi, oamenii normali, facem 10 – 15 minute pe coardă. Și Ionuț e normal. E micuț și trece pe lângă noi cu mișcări sigure, dar nimic din mișcările lui nu trădează faptul că normalul lui înseamnă alergare montană de performanță, ski de tură, lotul României de alpinism și participări la concursuri internaționale. Cât ne-am bălăcit noi în cascadă (vreo 8 ore), Ionuț a urcat de 6 ori până la cascadă și a coborât de 3 ori în rapel, pe coardă și de 3 ori pe potecă. Fiecare coborâre în rapel a fost un spectacol pentru noi și pentru drumeții de pe traseul spre Moldoveanu.
După întâlnirea cu cascada în partea de jos, urmează și întâlnirea în partea de sus. Urcarea de jos, din poteca de la stâna lui Burnei, este de 40 – 50 de minute, tot pieptiș, de la 1400 de m până la 1700 de m. Cu o traversare pe o potecă unde abia ne încape piciorul, două momente de rapel ușor și câteva momente de pauză, suntem mai aproape de locul faptei. Apa vine cu furie de sus, formează o marmită și apoi își continuă coborârea. De văzut n-o mai văd, dar mi-o imaginez. Și imaginația lucrează în tandem cu gândurile: cum o să-mi agăț viața într-o coardă de 100 de m, cum o să îmi las viața în mâinile lui Ionuț, care ne asigură cu a doua coardă, cum e greu să îmi aud gândurile, d-apăi să mai aud indicațiile sau să strig după ajutor. Încep să simt cât de rece e apa (mi-au înghețat deja picioarele după traversarea pârâului) și ajung la mine frigul și bătaia vaporilor de apă.
În timp ce mă lupt cu gândurile îl văd pe Ionuț trăgând cu putere de coarda de asigurare – coarda are 100 de m și e grea și așa, dar acum are 100 de m îmbibați de apă. Înseamnă că una din colegele noastre a ajuns la baza cascadei și că urmez eu. Mă aşez cu faţa spre perete, Ionuţ aranjează coarda de rapel pe mâna dreaptă, mă asigură cu a doua coardă şi îmi urează succes. Pot să plec, doar că nu vreau să plec. Şi în câteva secunde mă prind că nici nu pot. Coarda cu care ar trebui sa dictez ritmul coborârii este şi ea trasă de apă, aşa că în loc să o ţin trebuie să o trag ca să cobor. O dată, de 2 ori, de 3 ori, deja mă doare mâna. Trag coarda cu mâna dreaptă şi o împing cu stânga. Îmi doresc să cobor repede şi în sărituri, însă dacă nu trag de coardă cu toată forţa mea nu se întâmplă nimic. Greutatea mea e mult mai mică decât forţa apei.
Şi trag, şi trag, şi mă apropii cât mai mult de apă. Aici nu mai pot să fiu atentă doar la coardă, trebuie să fiu atentă şi la picioare. Bocancii alunecă pe mâzga de pe stâncă şi într-o clipă de neatenţie pot să mă rotesc şi să lovesc peretele binişor. Coarda mă forţează să ies un pic din apa, dar peretele e la fel de ud şi neprietenos. Lumea de jos îmi face semn să revin la cascada. E mai spectaculos, înţeleg. Ajung într-un punct mai jos, mă echilibrez şi trag din nou de coarda care se agăţase de o rădăcină. Abia ultimii 10 metri seamănă cu un rapel obişnuit. Coarda glisează, simt apa care mă răcoreşte, ascult încurajările colegilor şi pot să mă relaxez puţin.
Mitică (colegul de lot al lui Ionuţ) mă ajută să îmi desfac carabele şi optul. Eu mă clatin pe picioare şi ajung cu chiu cu vai la poza de final. Sunt vie. Senzaţia apei care mi se scurge pe faţă, îmbrăţişarea peretelui de stâncă şi ideea că am “cucerit” cascada sunt cu mine toată noaptea şi toată ziua următoare.
***
Povestea de mai sus a fost posibilă cu ajutorul Mares Outdoor Events (Mihai, Ionuţ şi Mitică), fotografiile le aparţin Mihaelei Dincă şi Alexandrei Puşcaşu, iar dacă vreţi să vedeţi Valea Rea, căldarea Zbuciumatu sau Moldoveanu dinspre Nucşoara, daţi-ne un semn! Vă pregătim multe porţii de adrenalină pe pagina Hai cu noi!
Recent Comments