Ne întoarcem la Odăi, în cătunul nostru uitat de lume, să ne suim în şa şi să întâmpinăm primăvara în vârf de deal! Ne aşteaptă un weekend de aventură şi echitaţie alături de căluţi (Murgu, Fulger, Sasha, Dochia, Paco) şi de o super gaşcă (Măriuca, Mircea, noi). Aşteptăm începători viteji dar şi persoane care ştiu cu ce se mănâncă trapul şi galopul.
Nu este inclus în preț: Transportul. Vom merge cu mașinile personale, vom împărți costul carburantului, care ar trebui să fie în jur de 60 lei/persoană.
M-am născut şi am crescut aici, am avut în fiecare zi câte-o mostră din România neaoşă în faţa ochilor şi cu toate astea n-am văzut-o suficient de bine. E ca atunci când ai ceva prea aproape de ochi şi nu reuşeşti să focalizezi.
De fiecare dată când un prieten străin mă întreba “cum e România?”, “cum sunt românii?” aveam acelaşi răspuns sec, aproape automat: “România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită!” Generalizarea asta nu îmi face cinste şi nu ne face cinste. Suntem şi noi, fiecare dintre noi, în acel “păcat că e locuită!” Şi mama, şi tata, şi bunicii. Răspunsul ăsta sec vine din ani şi ani în care mi s-au arătat bubele – ce nu fac bine, ce nu am zis bine, ce nu se întâmplă, ce nu se face. În schimb, despre alte ţări şi alte popoare se vorbea de bine: ce eleganţi sunt francezii!, ce sistem educaţional au englezii! iar legătura care s-a format în mintea mea a fost “ei sunt mai buni, ţările lor sunt mai frumoase, mai îngrijite, mai curate, să ne îndreptăm înspre acolo!” Aşa că am vizitat alte şi alte ţări, în căutarea unui “mai bine, mai frumos decât în România”.
Şi la nivel personal a fost cam la fel – am căutat răspunsul la nelinişti din curtea mea în curtea vecinului. Şi, oricât măturam în curtea vecinului, la mine acasă nu era curat.
A fost nevoie de o călătorie la 10 000 de km ca să văd conexiunea între nişte oameni extrem de ataşaţi de curtea lor, de istoria lor, de tradiţiile lor şi energia şi zâmbetul pe care le demonstrau zi de zi. Deşi au mai multe probleme decât noi (sărăcie, corupţie, violenţă cât pentru 200 de milioane de locuitori), brazilienii vorbesc cu drag despre ţara lor, familie, muzică şi dans. Îşi iau energia de pe plajă, din munţi, din poveşti de samba şi din poveşti despre eroi locali. Nu toţi şi nu în orice moment al zilei, dar sigur sunt mai îndreptaţi spre interior decât spre exterior.
M-am întors (şi în ţară şi spre interior) şi am început să sap în lada de zestre. Mai mult decât atât, am luat şi alţi oameni cu mine ca să văd dacă şi pentru ei are sens ce e în ladă. Iată ce am învăţat într-un an de România:
1. că iile spun poveşti
Descoperirea paginii La Blouse Roumaine în 2013 şi a blogului semne-cusute în 2014 au fost momente magice pentru mine. Au fost codul de care aveam nevoie pentru a citi o parte din bogăţiile din lada de zestre. Am mutat covoarele, plocadele, cergile şi macaturile din cămară afară la aerisit şi înapoi o dată pe an, an de an. La fel cu costumele populare ungureneşti din dulap. Ştiam că sunt valoroase, dar nu erau valoroase pentru mine. Nu le puteam citi. Anul acesta, de Paşte, am descoperit o ie pe care am învăţat să o citesc. La o privire atentă se vede brodat cu fir metalic pe piepţii iei NI, NI, CA. Pe bunica o chema Ioana, iar numele ei de alint era Ninica.
Simbolurile alese cu grijă pe ii, ştergare şi covoare spun o poveste. O astfel de poveste cusută, la fel ca povestea spusă, are nevoie să fie ascultată.
2. că apropierea de natură face minuni
Am ajuns la Cioclovina după un drum istovitor Bucureşti – Haţeg şi o mică aventură pe valea pârâului Strei. Cum am intrat în curtea gazdei noastre s-a lăsat linişte. Cu siguranţă la mine în cap era mult zgomot aşa că m-am bucurat că liniştea se aşternea dinpre exterior, dar nu eram singura care simţea acelaşi lucru. Am stat minute în şir şi ne-am uitat unii la alţii – am cercetat curtea, casa, împrejurimile. Nu ne venea să credem cât de frumos e! Şi ne spuneam asta mai mult din ochi 🙂
3. că viaţa la ţară nu e pentru oricine
Scria Ovidiu Jelea (un foto-jurnalist de la protestul ciobanilor din Bucureşti) că nu s-a putut ţine după un oier care a făcut un sprint cu bunda de oaie pe el înspre Casa Poporului. Domnul respectiv i-ar fi putut fi tata. Nici eu nu mă pot ţine după mama într-o zi de muncă la ţară. Trezire la 6:30, animale (găini, vacă, porc, iepuri), făcut mâncare pentru bunici, curăţenie, închegat laptele, făcut mâncare pentru prânz, spălat vasele, pus brânza la scurs, muls vaca, închis animalele pentru seară, iar mâncare. În tot periplul acesta eu simt nevoia să stau jos dupa vreo 3 ore. Ai mei nu stau deloc.
Da, e mai multă linişte la ţară; da, căsuţa din poveşti poate oferi tot confortul. Cu toate astea, cineva trebuie să facă focul, cineva trebuie să se îngrijească de grădina din faţa casei, cineva trebuie să dea zăpada.
4. că fiecare cal e un inorog
Cele mai multe excursii făcute de noi anul acesta au fost la Odăi, în Munţii Lotrului. Au învăţat să încalece şi să descalece oameni cărora le era frică de cai, oameni cu frică de înălţime, de la copii de 5 ani la doamne şi domni respectabili. Caii simt atât de bine teama călăreţilor încât nu urmează o comandă “neîncrezătoare”. Dacă spui “galop” pe un ton moale, n-o să fugă niciodată de sub tine. Au fost două momente anul acesta când am avut mai multă încredere în cal decât în mine. Într-una dintre expediţii presimţeam o furtună. Fulgerele şi tunetele erau cam aproape, aşa că ne doream un adăpost. Poteca fusese înghiţită de arbuşti, iar noi ne făceam loc mai sus sau mai jos către odăile părăsite de dincolo de deal. Eram pe Fulger, fratele mai mic al căpeteniei, iar Măriuca, ghidul nostru, îmi striga să merg cu el în faţă şi să îl las să descopere poteca. Am acceptat că el ştie mai multe decât mine, că e grav dacă ne prinde ploaia şi l-am îndemnat la deal, pe o pantă pe care mi-ar fi fost teamă să urc şi cu piciorul. L-au urmat şi ceilalţi cai, am trecut cu bine de tufişuri şi arbuşti mai înalţi şi am găsit adăpostul. Fix când se îndepărtase furtuna şi se limpezise cerul.
Iar al doilea moment a fost în octombrie, în tura de toamnă, când ne-am întors dintr-o expediţie la apus. Ochii ni s-au obişnuit mai întâi cu lumina de crepuscul şi apoi cu întunericul. Distingeam puţin alb – crupa Sashei şi ne îndemnam unii pe alţii prin strigături sau cântece. Cele 20 de minute de mers pe cal prin întuneric au fost cel mai bun exerciţiu de teambuilding pe care îl puteam face. Iar caii noştri au fost şi sunt inorogi – cai de Făt-Frumoşi.
5. că poţi să ştergi praful şi de pe istorie
Aferim!, filmul lui Radu Jude, e un exemplu despre cum poţi să ştergi praful de pe istorie şi să o aduci în lumina reflectoarelor. Restaurarea caselor săseşti de la Cincu, Cincşor, Viscri e un alt exemplu. Faptul că scormoneşti în podul bunicii şi scoţi la iveală suveici, fuse, spete de la războiul de ţesut.
Eu una aveam nevoie să şterg praful de pe istoria personală şi unul dintre momentele în care am reuşit a fost în excursia de pregătire pentru Crăciun, când am făcut cozonaci şi pâine. Am rugat-o pe mama să coboare din pod copăiţele, ustensilele pentru cuptor, tăvile şi am refăcut traseul cozonacilor ca pe vremea bunicii. Deşi au fost vreo 8 ore de agitaţie (frământat, dospit, pus în tăvi, crescut, pus la cuptor) am simţit că toate au un rost. Acel “nimic nu se compară cu pâinea şi cozonacul făcute în casă” avea un gust, miros, atingere experimentate de mine.
6. că oamenii se mobilizează
E important să nu fii singurul care se uită în lada de zestre, aşa că am căutat oameni care cred că România are ceva valoros de păstrat şi arătat.
Am găsit oameni care ne inspiră prin proiectele Fundaţiei PACT. Şi-au început activitatea în România încă din 2002, cu ajutorul unei asociaţii britanice şi în 2015, au sprijinit 41 de comunităţi mici în 15 judeţe din România. Îi ajută pe oamenii locului să se implice, să găsească soluţii pentru problemele satului şi să înfiinţeze mici afaceri pe drumul către sustenabilitate. Aici i-am cunoscut pe Mircea, păstrătorul cailor şi tradiţiilor de la Odăi, pe doamnele din Asociația Comunității Eselnița Cazanele Dunării şi pe cei din Asociaţia Corbeni Plai Argeşean, unde mergem să învăţăm despre şezători.
Am auzit şi ne-a plăcut mult povestea Muzeului de Pânze şi Poveşti din satul Mândra, Sibiu. Alina Zară-Prunean a “construit o oază de românism și creștinism cu buget zero, mândrie, asumare, rost și rânduială!” Au căutat bucățele de pânze prin poduri, le-au promovat, i-au învăţat pe copii să preţuiască zestrea şi motivele tradiţionale, au construit un atelier-şezătoare şi o întreprindere socială, brandul MândraChic – un shop online pentru a vinde “zestre contemporană” şi câte şi mai câte.
De curând am cunoscut şi poveştile Kraftmade – o reţea de meşteşugari şi creativi care doresc să integreze în viaţa de zi cu zi tehnici şi abilităţi tradiţionale provenite din patrimoniul cultural naţional. Ei fac legătura între meşteşugari, designeri şi piaţă. Îi ajută pe meşteşugari să creeze produse noi cu tehnici vechi (o curea făcută la fel cum faci un bici tradiţional, o geantă ţesută ca un preş de la bunica, un banner handmade) şi să le expună sau să le vândă în ţară şi în străinătate.
Printre multele agenţii de travel româneşti sunt câteva care îşi doresc să arate o bucată din România autentică turiştilor străini. Dan Chitila este fondatorul unei astfel de agenţii – OutdoorActivities.ro. A început în 2012 cu o idee, apoi a devenit ghid şi le-a arătat turiştilor din Europa, SUA, Tailanda, Japonia, Australia, Canada, Israel bucăţi din România pe care nu o arată ghidurile turistice: strânsul fânului în satele Peştera şi Măgura, prânz tradiţional la săteni şi cheile Zărneştiului, în loc să vedem doar Sinaia şi Castelul Peleş. Fiecare tur pe care îl face e personalizat pentru turiştii care l-au contactat şi include cel puţin un hike, pentru că Dan e foarte pasionat de munte şi peisajele care îţi taie răsuflarea în Munţii Baiului, în Bucegi, Trascău, Piatra Craiului, Ciucaş. Anul acesta a primit un certificat de excelenţă din partea tripadvisor.com şi e hotărât să rămână în top!
7. că meşteşugurile sunt fascinante
Dacă aţi văzut acest documentar realizat de Mihai Pleşa şi echipa lui de la Fascinaţia Meşteşugului o să mă credeţi pe cuvânt. Dacă nu, vă rog să mergeţi într-un atelier şi să încercaţi să faceţi ceva cu mâinile voastre: o farfurie la roata olarului, un model pe o cană sau un clopoţel, un început de opincă, de preş, de ştergar, orice. Noi am învăţat meşterind clopoţei că timpul trece altfel şi că micile obiecte ieşite din mâna meşteşugarilor, artizanilor şi artiştilor merită toată atenţia şi aprecierea noastră.
8. că “mioriţa ar trebui să înveţe limbi străine”
Am fost la lansarea scurt-metrajului Ultima Transhumanţă, un preview al documentarului ce va apărea la anul. Dragoş Lumpan a pornit pe urma ultimelor familii din România care străbat mii de kilometri cu oile şi s-a prins într-o horă – proiect artistic, etnografic şi sociologic care însumează 8 ani, 6 ţări, peste 50.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio. Fiind nepoată şi strănepoată de ciobani, înţeleg bine cum e viaţa la stână şi cum e să te ocupi de oi “de dimineaţa până a doua zi dimineaţă, 360 de zile pe an”. Fiind o fiică a zilelor noastre, înţeleg că ciobănitul, în forma actuală şi în condiţiile pieţei Uniunii Europene, nu e profitabil. Lâna, carnea, laptele sunt mai ieftine în alte ţări datorită subvenţiilor de acolo, aşa că ne e mai uşor să le importăm.
Ca să se salveze, mioriţa ar trebui să îi convingă pe cei de aici să cumpere produse de la furnizori români (cei de la Made in Rosia Montana cumpără lână din Braşov şi Vrancea) şi să îi convingă pe cei din afară să facă la fel. Sau să vină să o viziteze. Dacă “ar învăţa limbi străine” mioriţa ar putea să invite turişti la stână, să le facă un balmoş şi să le servească brânză, urdă, caş. Să roage ciobanul să le doinească sau să îi înveţe să dea în strungă.
9. că e greu să creşti dacă nu ai rădăcini
Reţeta mea pentru mutarea într-un loc nou sau într-o ţară nouă este crearea unei reţele. Oameni pe care îi ştiu deja, prieteni ai prietenilor, cunoştinţe care pot şi vor să ajute. O recomandare, un sfat, o vorbă bună sunt de mare preţ atunci când nu ştii prea multe despre locul în care te afli. M-am prins anul acesta că reţeaua nu e de ajuns atunci când vrei să construieşti ceva. E ca o pânză de păianjen neancorată sau ca un copac de sub care a fugit malul. Rădăcinile (re)descoperite anul acesta au fost poveştile bunicilor şi ale mamei, casa bunicilor de la Nucşoara, iile şi costumele populare din lada de zestre, felul în care se face vinul la ţară, felul în care se face cozonacul, felul în care se adună oamenii în jurul vetrei casei.
Unele dintre lucrurile de mai sus au avut sens şi pentru prietenii mei. Altele nu, însă vă asigur că procesul funcţionează – dacă ne uităm în curtea noastră cu atenţie, o să găsim lucrurile şi oamenii care ne plac!
Sunt înfășurată în două rânduri de haine și în sacul de dormit rezistent la 5 grade. Îmi spun că data viitoare o să îmi aduc unul mai gros și înjur în barbă natura și chemarea ei.
Asta înseamnă că va trebui să mă deznod din sac, să mai iau ceva haine pe mine, să ocolesc câteva trupuri adormite și să pășeșc fără zgomot pe dușumeaua de lemn a căbănuței. Pâș-pâș în bocanci pe scara de lemn și trezesc cel puțin două persoane.
Dincolo de ușă mijesc zorile. Toată Valea Călineștiului e sub negură și cerul strălucește de albastru. Uit cu totul de nevoile fiziologice (afară e mai cald) și mă pun pe fotografiat. Aș avea nevoie de un trepied cu care să fac un timelapse către vale. S-ar vedea cum se ridică negura, cum se ivește pădurea și cum verdele devine din ce în ce mai puternic în lumina soarelui.
E a doua vizită la Odăi. Suntem într-un sat care își păstrează aspectul de pe la 1500, gătim la vatră, facem duș la lumina lunii și ne bucurăm de liniște. Aflăm de la Mircea Onică, gazda noastră pasionată de istoria locului, că “în Evul Mediu timpuriu, din cauza invadatorilor, dar şi pentru că valea îngustă a Oltului nu permitea oamenilor destul teren agricol, localnicii din regiune s-au urcat în munţii Lotrului. Aici, în inima masivului, la peste 800 de metri, pe toţi versanţii cu deschidere sudică, în lumina soarelui, au desţelenit locul, fie prin ardere, fie cu securea, pădurile de fagi şi conifere dispărând, în locul lor apărând un sat – Odăi.” Mircea a moştenit de la părinţi “odaia mică”, veche de aproape o sută de ani şi a construit cu forţe proprii “odaia mare” – cea în care am dormit noi. Vrea să arate lumii cum se trăieşte simplu şi cât de mult contează să ne reconectăm cu natura şi cu animalele.
Pe la 8 începe timid ritualul trezirii. Mircea a făcut deja focul şi pune de cafea, Măriuca aduce bunătăţi pentru micul dejun, iar colegele mele de excursie vin către cişmea. Avem apă rece ca gheaţa sau un butoiaş cu apă fierbinte pentru cei care nu vor să se trezească din prima. Avem cafea sau ceai; omletă cu jambon de casă sau cu ardei şi ceapă, după reţeta Florinei. Luăm micul dejun la soare, privind din când în când spectacolul văii.
Alexandra a plecat după cai şi acum se întoarce triumfătoare cu Murgu, căpetenia micii herghelii. Alexandra şi Măriuca sunt fiicele lui Mircea şi antrenoarele noastre în ale călăriei. S-au urcat prima oară pe cal când aveau 3-4 ani şi au învăţat singure să se ţină în şa. Măriuca povesteşte că îşi puneau un scaun ca să ajungă să se urce pe mama lui Murgu. Uneori cădeau fix sub picioarele iepei şi ea le ocolea. Alexandrei i se luminează faţa când povesteşte despre primul ei galop. Avea 3 ani şi era în braţele lui Mircea, cutreierând văile. Acum ne învaţă pe noi cum să ne ţinem drepte în şa, cum să dăm comenzile şi cum să fim ferme ca să ne asculte caii. Dacă se plictiseşte, se urcă pe Murgu şi dă 2 ture la galop, de exemplificare. Fetele sunt îndrăgostite de cai, aşa că au luat lecţii pentru a-şi îmbunătăţi tehnica de călărie, au învăţat să dreseze şi se antrenează şi pentru acrobaţii.
Astăzi plecăm într-o plimbare mai lungă, spre culmea Priporului. Avem 6 cai şi suntem 10, aşa că vom face cu rândul. Alexandra şi o altă colegă o iau pe scurtătură către culme, iar eu şi Măriuca ne urcăm pe crupele lui Fulger şi Bongo. Procedura e cam aşa: Mihaela îşi scoate piciorul din scăriţa dreaptă, eu folosesc scăriţa şi mă opintesc în şa ca să mă aburc în spatele ei pe cal. Redau scăriţa, o îmbrăţişez cu patos şi pornim.
Urcăm pe un drum forestier şi în dreapta avem valea şi soarele. Cu cât panta e mai abruptă cu atât o îmbrăţişez mai mult pe Mihaela. Mă străduiesc să nu alunec, să nu mă lovesc de şa şi să ignor efortul pe care îl face Fulger cu doi călăreţi. Urmează o porţiune de drum îngustă, o scurtătură către golul alpin, aşa că ne dăm jos şi luăm caii de căpăstru. Golul alpin pare pictat din manualul de geografie – iarbă, jnepeniş, cimbrişor. De sus de tot vedem culmile Meridionalilor: Lotrului, Căpăţânii, Făgăraş. Măriuca încearcă să facă faţă întrebărilor.
Pauza de privit şi de poze ne prieşte şi nouă şi cailor. E cald, picioarele ni s-au transformat în nişte paranteze, dar avem toate un zâmbet larg. Suntem sus de tot, am cucerit poiana şi cu fiecare pas al calului am cucerit şi o bucăţică din noi. Pentru că am învăţat să avem încredere.
———————————————-
Următoarea plecare la Odăi o să fie pe 17 – 19 aprilie. Detalii și înscrieri aici Dacă vi s-a făcut teamă citind articolul de mai sus, am câteva liniştiri:
Odaia nouă are acum sobă şi este izolată, deci vom dormi pe moale şi la cald.
Tura descrisă mai sus nu face parte din excursia pentru începători; vă veţi bucura de febră musculară, dar în cantităţi mici.
Cei care vor să descopere doar locul şi liniştea, nu şi călăria, sunt bineveniţi. Mai mulţi cai pentru noi!
Odăi nu există pe googlemaps. Vom merge aproape 10 km pe drum neasfaltat, intrând de pe E81, şoseaua care străbate Valea Oltului unind Râmnicu Vâlcea de Sibiu, şi urmărind Valea Călineştiului.
Recent Comments