Mai mâncasem sub acel măr – de atâtea și atâtea ori – dar a fost prima dată când printre farfurii, cănuțe de metal cu cafea, borcane cu zacuscă și dulceață, tava cu brânzeturi și slănina aveam mici petale albe. Erau și pe băncuță, și în jurul focului, și pe buștenii ce servesc drept scaune în jurul focului și oriunde te uitai pe o rază de 5 m în jurul trunchiului. Când ajungeai sub crengi, intrai într-un spațiu în care, cumva, sărbătoarea plutea în aer. Și chiar dacă petalele de pe jos te duceau cu gândul la o podea plină de confetti, acea melancolie de după petrecere nu exista.
Prânzul l-am luat tot sub pom, cina însă s-a mutat înăuntru, căci începuse ploaia. Serbarea celor două Georgete s-a făcut cu tort, șampanie, cântec dar fără petale de măr. Primăvara următoare vom avea grijă și de acest mic detaliu.
Următorul moment magic de la Odăi va avea loc în mai – și mai avem 2 locuri libere.
“Oaaai, de când vă aştept! Am reuşit să ţin colieşa caldă pentru voi! Luaţi de gustaţi, mai e şi un pic de brânză şi ceapă! Totul natural, de pe meleaguri almăjene!”
Cu faţa transformată de entuziasm, tot un zâmbet, Andrei Stroca, elev în clasa a XII-a la Liceul Eftimie Murgu din Bozovici ne introduce în viaţa satului de altădată arătând spre balustrada morii Firiz, locul unde a sprijinit “traşta, ştergarul şi colieşa.”
Suntem aici datorită Festivalului Tradițiilor – Almăjul Renaște, prima ediţie a unui eveniment organizat chiar de liceeni, cu sprijinul părinţilor, profesorilor şi autorităţilor. Ca să descoperim un peisaj demn de patrimoniul UNESCO, ne-am urcat în maşini în Bozovici şi am mers 7km pe drumul judeţean 57B în direcţia Băile Herculane, Orşova. Am făcut dreapta spre comuna Eftimie Murgu, fostă Rudăria, şi am lăsat maşinile la capătul comunei. Aici se află Moara Firiz, parte a celui mai mare complex de mori de apă din sudul Europei: Parcul Mulinologic Rudăria, restaurat sub oblăduirea Muzeului “Astra” din Sibiu.
Îl urmăm pe Andrei în moară şi vedem cum un pumn de grăunţe se transformă în praf fin de mălai în bocănitul molcom al pietrelor de moară. Bunica de aproape 90 de ani care face demonstraţia acţionează un mecanism, apropie pietrele de moară şi făina devine şi mai fină. Grăunţele dispar repede şi aflăm că e nevoie de câţiva saci buni de grăunţe ca să umple coşul şi că dintr-un coş umpli un sac de mălai.
În micul muzeu deschis în localitatea Eftimie Murgu o moară este desfăcută în bucăţi, aşa încât înţelegerea mecanismului să fie mai uşoară. N-am mers la muzeu, dar Andrei ni l-a arătat pe Taica Lazăr, cel care la 95 de ani deţine tainele reparării morilor. Mai sunt şi alţi meşteri în sat, dar tot vin să îl întrebe pe Taica Lazăr cum e mai bine.
Sub moară, un jgheab lung prinde apa râului şi o duce spre o roată metalică orizontală, cu mici palete (numită popular “ciutură”). Localnicii au îndiguit apa astfel încât să vină cu cât mai multă putere spre roată, au ridicat praguri sau au săpat mici tunele. Roata stă pe un braţ lung orizontal (furcă), prins de o bară care iese în casa morii şi ţinut de un mâner numit “ridicător”. Învârtit, el ridică sau coboară sistemul hidraulic exterior, potrivind şuvoiul de apă înspre roată. Paletele se rotesc cu ajutorul apei şi mişcă un fus (un ax vertical) care urcă în moara propriu-zisă din căsuţă. Încă nu am aflat cum sunt fixate pietrele pe ax, dar e un motiv bun să ne întoarcem.
Drumul şerpuieşte agale printre stânci şi Andrei ne provoacă la un joc viclean. Extragem bileţele pe care sunt scrise cuvinte în grai almăjan şi noi trebuie să ghicim la ce se referă. “Laibăr”, “părădaisă”, “mişpaiţ”, “zapăt”, “pălăzor”, “ches” şi câte şi mai câte. Evident, el ştie toate cuvintele şi se amuză când nu ne “rumigăm vorbele” cu atenţie.
La răscrucea de ape de mai sus ne îndrumă spre moara Îndărătnica şi ne testează imaginaţia. “Oare de ce se numeşte Îndărătnica?” Nu pentru poziţie şi nu pentru voinţă, ci pentru mişcarea roţii. Toate celelalte mori au roţi care se învârt în sensul acelor de ceasornic, iar aceasta are o roată specială – se învârte în celălat sens. În vechime morile îndărătnice erau căutate de cei care făceau vrăji şi de cei care sperau să dea timpul înapoi.
Aici pluteşte legenda unui cuplu care se iubea foarte tare, în ciuda împotrivirii părinţilor mirelui, pe motiv că fata era săracă. Mirele îşi ia inima în dinţi şi cere fata, însă doamnele din familia lui se supără foarte tare şi pun la cale un plan pentru a opri nunta. “Ştiţi cum sunt doamnele când îşi propun ceva, nu? Îmi cer iertare domnilor”, adaugă el peste râsul nostru. Mama băiatului vine la moară şi le roagă pe babele care făceau vrăji să îl “dezvrăjească” pe băiat, să nu îi mai placă fata. Baba Floarea cere o cămeşă de-a băiatului şi îi spune să o spele în jgheabul morii Îndărătnica, la miezul nopţii. Zis şi făcut, mama dă drumul cămeşii pe jgheab şi se duce liniştită spre casă. Dimineaţa îşi dă seama că luase din apa morii o altă cămaşă pentru că mai erau şi alte femei care spălau acolo. Se întoarce cătrănită la baba vrăjitoare şi află că a doua oară farmecele nu mai au aceeaşi rată de succes. Tinerii sunt distruşi de vestea că părinţii nu le dau binecuvântarea, aşa că îşi plâng soarta pe un deal, la marginea satului. Înduioşată de durerea şi de iubirea lor, zâna cea bună le promite unire veşnică. Pe el îl transformă în cireş şi pe ea într-o mierlă şi îi putem vedea în fiecare primăvară având grijă unul de altul şi înflorind în iubire.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus legenda aşa, cu menţiunea că Andrei o grăieşte almăjan, dându-i tot farmecul.
Morile din Rudăria sunt atestate documentar în secolul XVIII, dar un astfel de sistem hidraulic se folosea aici încă din secolul II. Noi am văzut de aproape doar 8 dintre cele 22 de mori rămase şi ne-am bucurat la fiecare pas că ele există. Cei de aici încă îşi folosesc rândul la moară (12 sau 24 de ore de măcinat în fiecare lună) şi îl păstrează din moşi-strămoşi, aşa cum păstrează şi numele morilor: Firiz, Moara de la Tunel, Îndărătnica dintre Râuri, Trăiloanea, Roşoanea, Popeasca, Maxinoanea.
O altă legendă spune că morarul care adoarme în Îndărătnica se trezeşte cu nişte ani mai tânăr. Aşa că e musai să faceţi o vizită în zonă!
***
Un motiv în plus de a purcede către acolo este festivalul Anina Fest, organizat weekendul următor, pe 16-17 aprilie 2016, de către liceenii din Anina. Vă vor seduce cu expoziţii foto, dezbateri, ateliere de dezvoltare personală, aventură şi sporturi extreme, concerte în aer liber şi, preferatele mele, petrecere şi concert în mişcare, pe Semmeringul Bănăţean, de la Anina la Oraviţa.
Noi ne întoarcem în Banat şi pe acest traseu în iulie, parcurgând Clisura Dunării şi în august, pentru festivalul de muzică clasică de la Oraviţa.
Știam de Brâncuși și de Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu de când povesteam despre figuri importante ale județului Gorj la orele de geografie din clasa a IV-a. Îmi amintesc că mă simțeam mică, mică de fiecare dată când mă așezam la baza Coloanei Fără de Sfârșit. Simțeam ceva, dar nu puteam să exprim ce simțeam.
Și acum mi-e greu, însă mă ajută cuvintele artistului să descifrez și sculpturile și simțirea. Prima mea întâlnire adevărată cu Brâncuși a fost într-un articol în care o prietenă descria “10 locuri românești la Paris”. Ei îi datorez descoperirea poveștii “Sărutului” – o sculptură comisionată de tatăl Tatianei Rachewskaia, o domnișoară foarte bogată care s-a sinucis din dragoste.
Povestea m-a făcut să caut mai multe despre sculptură și să înțeleg cum vede Brâncuși legătura între viață, moarte și dragoste. Sculpturile lui sunt în evoluție – mai întâi a făcut “Sărutul”, apoi o “Coloană a Sărutului” și apoi “Poarta Sărutului”. Spunea…
“Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit.”
Ce uimește la Brâncuși e simplitatea (sau “complexitatea rezolvată”, cum spunea el). Dacă te uiți la Poarta Sărutului cu un ochi neavizat, vezi linii și cercuri săpate în stâncă. De fapt, pe fețele fiecărei coloane se regăsește simbolul sărutului – două jumătăți ale unui cerc. Pe motivul de deasupra porții sunt reluate siluetele a 40 de perechi de îndrăgostiți, așezați față în față; pe chipurile lor se văd doar ochii și gura, ce unește două jumătăți ale aceluiași întreg. Siluetele înlănțuite din statueta “Sărutul” au fost reduse la câteva elemente și aduse pe poartă pentru a pomeni despre cupluri, iubire, viață și moarte, mereu.
După articol și după revederea cu ochi “noi” a complexului de la Târgu Jiu, am vrut să văd atelierul de la Paris. Atelierul conține o mare parte din operele lui și este reconstituit de Centrul Georges Pompidou după atelierul original. Când am ajuns nu știam la ce să ma uit mai întâi: la ansamblu, la felul în care cade lumina pe obiectele din bronz și din marmură, la fiecare sculptură în parte sau la socluri. Brâncuși era constant preocupat de relația dintre sculpturi, de spațiul dintre ele și de socluri. Apropierea dintre sculpturi în atelier a devenit esențială, așa că pe la 1950 maestrul refuză să-și vândă sculpturile. Dacă totuși îl convingea cineva, înlocuia sculptura cu una de ghips, dându-i aceeași valoare ca uneia din marmură sau bronz.
A photo posted by Nicola Ferrero (@nicolaferrero) on
Următorul pas este întâlnirea cu Brâncuși la el acasă, la Hobița. Știu că poarta oltenească sculptata de el e la Paris, dar vreau să văd locurile care l-au format, grădinile în care își imagina forma Coloanei Infinitului în stejari, masa simplă la care a mâncat și pridvorul unde îl aștepta mama lui.
Voi ce întâlniri ați avut cu Brâncuși? Sau ce întâlniri vă doriți?
***
Pe 19 februarie se împlinesc 140 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși. Comunitatea La Blouse Roumaine a hotărât ca perioada 15 – 21 februarie să fie Săptămâna Brâncuși, 7 zile în care celebrăm împreună esența lucrurilor. #Brancusi140 #Brancusiweek
Găsim, urmărim, aflăm, ne împiedicăm de proiecte faine. Unele sunt doar în online, altele au și o componentă offline dar toate sunt inspiraționale. Mai mult, ele reprezintă o mărturie că oamenii își urmează curiozitățile, pasiunile și că împărtăsesc și cu alții ce au descoperit. De asemenea, arată că în România se întâmplă ceva – ceva de bine.
Intenționăm să vă prezentăm, lunar, câte trei proiecte pe care le urmărim și le admirăm. Cu speranța că o să ni se alăture mai mulți. 🙂
Ierburi uitate
Ierburi uitate este acea pagină de Facebook care îmi face poftă. Poftă de a afla mai multe despre plante, poftă de a încerca preparate noi care de fapt sunt vechi, de pe vremea stră-străbunicii dar au fost uitate între timp. Caracterizat ca “o inițiativă de-a (re)descoperi plantele comestibile din flora spontană”, aici am aflat că se poate face gem din coarne, că mâncarea de gutui cu stafide e delicioasă, că poți face crochete de mămăligă cu semințe de in și chia, ca acele fructe ciudate, nemaivăzute, întâlnite în Băile Herculane se numesc moșmoane. Vă recomand să urmăriți pagina. Conține sfaturi și rețete și este un demers minunat de educare în privința întrebuințării fructelor și ierburilor care ne sunt la îndemână.
Proiect al studenților de la Facultatea de Litere, scopul paginii este de a promova într-un mod inedit Muzeul Țăranului Român. Mai exact, colecția de scaune a acestuia. “Imagini, povești, detalii din istoriile construite în jurul scaunului, împletituri din proverbe, fragmente de text ghemuite turcește sau instalate confortabil în fotoliu, tablouri care-l găzduiesc – toate pentru a vă invita să priviți înspre colecția de scaune a Muzeului Țăranului Român. “
Citind postări de dinainte de octombrie 2015, am văzut cât de bogat este universul acesta al scaunelor: câte cugetări, picturi, desene, povești, amintiri, preferințe există.
Un alt univers necunoscut este cel al arborilor remarcabili din România. Pe lângă stejari există sălcii, carpeni, plopi, mesteceni ce au circumferințe de 3-4-6 metri! La fel de impresionant este faptul că există un grup de oameni care îi vânează, îi măsoară, îi fotografiază și îi înregistrează. Până acum au peste 400 de arbori impresionanți în baza de date și, dacă le dai o mână de ajutor, o să aibă și mai mulți.
“De fiecare dată când vedeți un arbore bătrân (neatins sau vătămat, viu sau mort sau chiar și bușteni de după tăiere) vă rugăm să vă gândiți la noi: faceți poze și încărcați-le pe această pagină. Orice informație oferită legată de locație, specie, stare, mărime (circumferința trunchiului în cm), povestioare interesante, cunoștințe culturale sau locale despre ei, etc. Sau pur și simplu scrieți de ce credeți că arborele este important pentru Dumneavoastră sau oamenii din jurul lui.”
Având în vedere cât de răspândite sunt smartphone-urile, data viitoare oprește-te din drum și fă o fotografie dacă vezi un copac care poate fi îmbrățișat de cel puțin doi oameni.
Îi găsiți aici: https://www.facebook.com/Remarkable-Trees-of-Romania-1537374193158435/ sau aici: http://arboriremarcabili.ro
Cele de mai jos se vor o variantă mai lungă, dezvoltată pe capitole, a urării “La mulți ani! Să ai un an nou mult mai bun ca cel vechi!”
Adică să fie unul în care:
să admiri stelele și liniștea muntelui, la miez de noapte (și nu neapărat lângă o cabană, căci acolo e lumină)
să scoți nasul afară la zăpadă și săniuș
să vezi lumea de sus, fie că e dintr-un turn de biserică săsească, din parapantă sau din vârf de munte
să cobori în adâncuri (peșteră, salină) și în tine și să descoperi lucruri pe care nu le știai despre tine
să experimentezi galopul
să călătorești în fiecare anotimp
să dormi într-un hamac; mai mult, să ai o serie de hamace în livadă și să dormiți cu toții în ele, în miez de zi
să descoperi că nu vremea face diferența dintre o călătorie reușită și una nereușită
să te plimbi singur/ă
să mulgi o oaie (și o vacă sau o capră merge)
să te surprinzi pe tine
să călătorești pentru că îți place compania care se anunță și să călătorești fiindcă vrei să vezi un loc nou; să știi înainte de a porni la drum unde anume se încadrează experiența ce urmează să fie trăită
să încerci un fel de mâncare nou, tradițional, chiar dacă nu îți sună bine
să ajungi să îți spui “Nu credeam că o să găsesc așa ceva în România!” și să ai un zâmbet pe buze când spui asta
să bei un viert fiert/țuică fiartă la un foc de tabără
să culegi o anumită cantitate dintr-un fruct (mure sau mere, afine sau vișine) și să ajungi acasă cu ele și să le transformi în gem, dulceață, compot sau suc
să îți murdărești mâinile în lut, în cocă de cozonaci sau de pâine
să ajungi într-un colț de Românie îndepărtat rău de tot de casa ta
să ajungi într-un colț de Românie în care îți dorești să ajungi de muuult timp
să ai parte de bunătate și ospitalitate pe unde mergi
să ai parte de un somn odihnitor
Cu unele puncte putem să te ajutăm noi. Cu altele va trebui să te descurci singur. Dar nu uita că la final de an ar fi bine să ai o sumă de amintiri plăcute, nu o listă cu itemi bifați. 😉
“Cine se trezeşte de dimineaţă, departe ajunge!” a fost motto-ul nostru sâmbătă pe la 8 dimineaţa. Ne-am trezit atraşi de ideea de ciocolată şi de “ciocolăţit” şi ne-am îndreptat cu mic, cu mare spre Heidi Choco World.
Fabrica Heidi din comuna Pantelimon nu e o destinaţie obişnuită pentru sâmbătă dimineaţa, dar se poate transforma uşor într-un obiectiv “dulce” şi într-o lecţie despre determinare şi succes. Deschisă în 1994 de investitori elveţieni, fabrica înregistrează creşteri şi premiere:
1996 – prima tabletă specială de sărbători cu scorţişoară şi ciocolată albă
1997 – primele figurine de sărbători
1998 – Heidi Pralinetti, cutia de praline care se termină foarte repede
2000 – tableta Heidi Cappucino devine unul dintre cele mai iubite produse
2013 – brandul Heidi trece în mâinile unui puternic consorţiu austriac
2015 – Heidi Chocolat este recunoscută între mărcile premium de ciocolată în cele mai importante pieţe la nivel internaţional şi este prezentă în 48 de ţări, pe 6 continente.
Pentru a fi mai aproape de clienţi şi pentru a avea un feedback constant asupra produselor, cei de la Heidi au deschis magazinul şi atelierul Heidi Choco World, unde găsim produsele standard şi produse create în serie limitată de maeştrii ciocolatieri. În atelier, pasionaţii de ciocolată pot să îşi creeze propria tabletă şi să afle mai multe despre tainele acestei arte.
Înarmaţi cu întrebări de tipul “este ciocolata albă ciocolată?” şi “este adevărat că a scăzut producţia de boabe de cacao?” am urmat-o pe Miruna – maestrul nostru ciocolatier – într-o călătorie pe urmele ingredientelor. Am aflat de unde sunt aduse boabele de cacao, cum arată fructul şi care e procesul prin care trec boabele. Am gustat masă de cacao(ce se obţine după ce presezi boabele de cacao) şi am simţit cu toţii gustul amar şi grăsimea. Apoi am aflat restul ingredientelor: zahăr, lapte praf (obţinut după ce arunci văcuţa din avion), masă de cacao, pudră de cacao, unt de cacao, lecitină şi vanilie.
Pentru a obţine cele 3 tipuri de ciocolată produse de Heidi, ingredientele se combină cam aşa:
ciocolată albă: zahăr, lapte praf, unt de cacao, lecitină şi vanilie (este ciocolată pentru că folosim unt de cacao)
ciocolată cu lapte: zahăr, lapte praf, masă de cacao, pudră de cacao, unt de cacao, lecitină şi vanilie
ciocolată amăruie: pudră de cacao, masă de cacao, unt de cacao, zahăr, lecitină şi vanilie (ciocolata amăruie de 85% înseamnă 85% cacao şi 15% restul ingredientelor)
Pentru a obţine tipul propriu de ciocolată, noi am adăugat tot felul de alte ingrediente: merişor, zmeură, fistic, vişine confiate, caramel, cristale de sare neagră, chili, piper roşu, scorţişoară, migdale caramelizate, nuci caramelizate, caramel şi câte şi mai câte.
Vă întrebaţi cum arătam la plecare din atelier? Sau cum arată rezultatele?
Arătam mult mai bine decât de dimineaţă şi de la endorfine, şi de la whiskey-ul din praline şi de la mândria că am devenit ucenici ciocolatieri!
***
Am fost la atelierul de ciocolată în urma concursului pe care l-am organizat împreună cu Heidi. Atelierele sunt pentru 10 persoane (adulţi sau copii mai mari de 8 ani) şi au două formule (Standard sau Premium). Dacă doriţi să rezervaţi un astfel de atelier la Heidi Choco World, puteţi citi mai multe pe site sau puteţi cere informaţii la 021 2006 984 or (+40)744.754.997
Sincer, nu ştim când s-a dus anul ăsta. Ştim unde s-a dus (excursii în Oltenia, în munţi, în Apuseni, în Bucovina, în Banat), dar când…
Pe scurt, lucrurile arata cam asa:
Toate s-au întâmplat din aprilie, când am tras obloanele şi am deschis uşile, până în decembrie, când am copt cozonaci. Şi în spatele fiecărui număr şi fiecărei cifre se ascund poveşti, frici înfruntate, zâmbete, oboseală, odihnă, prietenii noi, prietenii vechi şi, nu în ultimul rând, secrete aflate.
Cel mai fain moment?
Ioana: am o egalitate de puncte între seara petrecută la cădiţe, în Băile Herculane, pe beznă, la aproape zero grade şi ultimii kilometri din expediţia călare în Munţii Lotrului, petrecuţi într-un galop demn de Stăpânul inelelor.
Gabi: Momentul când m-am convins şi l-am convins pe Fulger să pornească în galop e foarte sus pe listă. Şi atunci când, după 2 zile de ploaie şi călărit sub pelerine, cineva a venit la mine şi mi-a zis “m-aţi convins că vremea nu contează într-o excursie.” În a treia zi a ieşit soarele.
Pe lângă răspunsurile noastre, mai există cel puţin alte 100, ale celor care ne-au însoţit şi ale celor care ne-au primit în casele lor.
M-am născut şi am crescut aici, am avut în fiecare zi câte-o mostră din România neaoşă în faţa ochilor şi cu toate astea n-am văzut-o suficient de bine. E ca atunci când ai ceva prea aproape de ochi şi nu reuşeşti să focalizezi.
De fiecare dată când un prieten străin mă întreba “cum e România?”, “cum sunt românii?” aveam acelaşi răspuns sec, aproape automat: “România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită!” Generalizarea asta nu îmi face cinste şi nu ne face cinste. Suntem şi noi, fiecare dintre noi, în acel “păcat că e locuită!” Şi mama, şi tata, şi bunicii. Răspunsul ăsta sec vine din ani şi ani în care mi s-au arătat bubele – ce nu fac bine, ce nu am zis bine, ce nu se întâmplă, ce nu se face. În schimb, despre alte ţări şi alte popoare se vorbea de bine: ce eleganţi sunt francezii!, ce sistem educaţional au englezii! iar legătura care s-a format în mintea mea a fost “ei sunt mai buni, ţările lor sunt mai frumoase, mai îngrijite, mai curate, să ne îndreptăm înspre acolo!” Aşa că am vizitat alte şi alte ţări, în căutarea unui “mai bine, mai frumos decât în România”.
Şi la nivel personal a fost cam la fel – am căutat răspunsul la nelinişti din curtea mea în curtea vecinului. Şi, oricât măturam în curtea vecinului, la mine acasă nu era curat.
A fost nevoie de o călătorie la 10 000 de km ca să văd conexiunea între nişte oameni extrem de ataşaţi de curtea lor, de istoria lor, de tradiţiile lor şi energia şi zâmbetul pe care le demonstrau zi de zi. Deşi au mai multe probleme decât noi (sărăcie, corupţie, violenţă cât pentru 200 de milioane de locuitori), brazilienii vorbesc cu drag despre ţara lor, familie, muzică şi dans. Îşi iau energia de pe plajă, din munţi, din poveşti de samba şi din poveşti despre eroi locali. Nu toţi şi nu în orice moment al zilei, dar sigur sunt mai îndreptaţi spre interior decât spre exterior.
M-am întors (şi în ţară şi spre interior) şi am început să sap în lada de zestre. Mai mult decât atât, am luat şi alţi oameni cu mine ca să văd dacă şi pentru ei are sens ce e în ladă. Iată ce am învăţat într-un an de România:
1. că iile spun poveşti
Descoperirea paginii La Blouse Roumaine în 2013 şi a blogului semne-cusute în 2014 au fost momente magice pentru mine. Au fost codul de care aveam nevoie pentru a citi o parte din bogăţiile din lada de zestre. Am mutat covoarele, plocadele, cergile şi macaturile din cămară afară la aerisit şi înapoi o dată pe an, an de an. La fel cu costumele populare ungureneşti din dulap. Ştiam că sunt valoroase, dar nu erau valoroase pentru mine. Nu le puteam citi. Anul acesta, de Paşte, am descoperit o ie pe care am învăţat să o citesc. La o privire atentă se vede brodat cu fir metalic pe piepţii iei NI, NI, CA. Pe bunica o chema Ioana, iar numele ei de alint era Ninica.
Simbolurile alese cu grijă pe ii, ştergare şi covoare spun o poveste. O astfel de poveste cusută, la fel ca povestea spusă, are nevoie să fie ascultată.
2. că apropierea de natură face minuni
Am ajuns la Cioclovina după un drum istovitor Bucureşti – Haţeg şi o mică aventură pe valea pârâului Strei. Cum am intrat în curtea gazdei noastre s-a lăsat linişte. Cu siguranţă la mine în cap era mult zgomot aşa că m-am bucurat că liniştea se aşternea dinpre exterior, dar nu eram singura care simţea acelaşi lucru. Am stat minute în şir şi ne-am uitat unii la alţii – am cercetat curtea, casa, împrejurimile. Nu ne venea să credem cât de frumos e! Şi ne spuneam asta mai mult din ochi 🙂
3. că viaţa la ţară nu e pentru oricine
Scria Ovidiu Jelea (un foto-jurnalist de la protestul ciobanilor din Bucureşti) că nu s-a putut ţine după un oier care a făcut un sprint cu bunda de oaie pe el înspre Casa Poporului. Domnul respectiv i-ar fi putut fi tata. Nici eu nu mă pot ţine după mama într-o zi de muncă la ţară. Trezire la 6:30, animale (găini, vacă, porc, iepuri), făcut mâncare pentru bunici, curăţenie, închegat laptele, făcut mâncare pentru prânz, spălat vasele, pus brânza la scurs, muls vaca, închis animalele pentru seară, iar mâncare. În tot periplul acesta eu simt nevoia să stau jos dupa vreo 3 ore. Ai mei nu stau deloc.
Da, e mai multă linişte la ţară; da, căsuţa din poveşti poate oferi tot confortul. Cu toate astea, cineva trebuie să facă focul, cineva trebuie să se îngrijească de grădina din faţa casei, cineva trebuie să dea zăpada.
4. că fiecare cal e un inorog
Cele mai multe excursii făcute de noi anul acesta au fost la Odăi, în Munţii Lotrului. Au învăţat să încalece şi să descalece oameni cărora le era frică de cai, oameni cu frică de înălţime, de la copii de 5 ani la doamne şi domni respectabili. Caii simt atât de bine teama călăreţilor încât nu urmează o comandă “neîncrezătoare”. Dacă spui “galop” pe un ton moale, n-o să fugă niciodată de sub tine. Au fost două momente anul acesta când am avut mai multă încredere în cal decât în mine. Într-una dintre expediţii presimţeam o furtună. Fulgerele şi tunetele erau cam aproape, aşa că ne doream un adăpost. Poteca fusese înghiţită de arbuşti, iar noi ne făceam loc mai sus sau mai jos către odăile părăsite de dincolo de deal. Eram pe Fulger, fratele mai mic al căpeteniei, iar Măriuca, ghidul nostru, îmi striga să merg cu el în faţă şi să îl las să descopere poteca. Am acceptat că el ştie mai multe decât mine, că e grav dacă ne prinde ploaia şi l-am îndemnat la deal, pe o pantă pe care mi-ar fi fost teamă să urc şi cu piciorul. L-au urmat şi ceilalţi cai, am trecut cu bine de tufişuri şi arbuşti mai înalţi şi am găsit adăpostul. Fix când se îndepărtase furtuna şi se limpezise cerul.
Iar al doilea moment a fost în octombrie, în tura de toamnă, când ne-am întors dintr-o expediţie la apus. Ochii ni s-au obişnuit mai întâi cu lumina de crepuscul şi apoi cu întunericul. Distingeam puţin alb – crupa Sashei şi ne îndemnam unii pe alţii prin strigături sau cântece. Cele 20 de minute de mers pe cal prin întuneric au fost cel mai bun exerciţiu de teambuilding pe care îl puteam face. Iar caii noştri au fost şi sunt inorogi – cai de Făt-Frumoşi.
5. că poţi să ştergi praful şi de pe istorie
Aferim!, filmul lui Radu Jude, e un exemplu despre cum poţi să ştergi praful de pe istorie şi să o aduci în lumina reflectoarelor. Restaurarea caselor săseşti de la Cincu, Cincşor, Viscri e un alt exemplu. Faptul că scormoneşti în podul bunicii şi scoţi la iveală suveici, fuse, spete de la războiul de ţesut.
Eu una aveam nevoie să şterg praful de pe istoria personală şi unul dintre momentele în care am reuşit a fost în excursia de pregătire pentru Crăciun, când am făcut cozonaci şi pâine. Am rugat-o pe mama să coboare din pod copăiţele, ustensilele pentru cuptor, tăvile şi am refăcut traseul cozonacilor ca pe vremea bunicii. Deşi au fost vreo 8 ore de agitaţie (frământat, dospit, pus în tăvi, crescut, pus la cuptor) am simţit că toate au un rost. Acel “nimic nu se compară cu pâinea şi cozonacul făcute în casă” avea un gust, miros, atingere experimentate de mine.
6. că oamenii se mobilizează
E important să nu fii singurul care se uită în lada de zestre, aşa că am căutat oameni care cred că România are ceva valoros de păstrat şi arătat.
Am găsit oameni care ne inspiră prin proiectele Fundaţiei PACT. Şi-au început activitatea în România încă din 2002, cu ajutorul unei asociaţii britanice şi în 2015, au sprijinit 41 de comunităţi mici în 15 judeţe din România. Îi ajută pe oamenii locului să se implice, să găsească soluţii pentru problemele satului şi să înfiinţeze mici afaceri pe drumul către sustenabilitate. Aici i-am cunoscut pe Mircea, păstrătorul cailor şi tradiţiilor de la Odăi, pe doamnele din Asociația Comunității Eselnița Cazanele Dunării şi pe cei din Asociaţia Corbeni Plai Argeşean, unde mergem să învăţăm despre şezători.
Am auzit şi ne-a plăcut mult povestea Muzeului de Pânze şi Poveşti din satul Mândra, Sibiu. Alina Zară-Prunean a “construit o oază de românism și creștinism cu buget zero, mândrie, asumare, rost și rânduială!” Au căutat bucățele de pânze prin poduri, le-au promovat, i-au învăţat pe copii să preţuiască zestrea şi motivele tradiţionale, au construit un atelier-şezătoare şi o întreprindere socială, brandul MândraChic – un shop online pentru a vinde “zestre contemporană” şi câte şi mai câte.
De curând am cunoscut şi poveştile Kraftmade – o reţea de meşteşugari şi creativi care doresc să integreze în viaţa de zi cu zi tehnici şi abilităţi tradiţionale provenite din patrimoniul cultural naţional. Ei fac legătura între meşteşugari, designeri şi piaţă. Îi ajută pe meşteşugari să creeze produse noi cu tehnici vechi (o curea făcută la fel cum faci un bici tradiţional, o geantă ţesută ca un preş de la bunica, un banner handmade) şi să le expună sau să le vândă în ţară şi în străinătate.
Printre multele agenţii de travel româneşti sunt câteva care îşi doresc să arate o bucată din România autentică turiştilor străini. Dan Chitila este fondatorul unei astfel de agenţii – OutdoorActivities.ro. A început în 2012 cu o idee, apoi a devenit ghid şi le-a arătat turiştilor din Europa, SUA, Tailanda, Japonia, Australia, Canada, Israel bucăţi din România pe care nu o arată ghidurile turistice: strânsul fânului în satele Peştera şi Măgura, prânz tradiţional la săteni şi cheile Zărneştiului, în loc să vedem doar Sinaia şi Castelul Peleş. Fiecare tur pe care îl face e personalizat pentru turiştii care l-au contactat şi include cel puţin un hike, pentru că Dan e foarte pasionat de munte şi peisajele care îţi taie răsuflarea în Munţii Baiului, în Bucegi, Trascău, Piatra Craiului, Ciucaş. Anul acesta a primit un certificat de excelenţă din partea tripadvisor.com şi e hotărât să rămână în top!
7. că meşteşugurile sunt fascinante
Dacă aţi văzut acest documentar realizat de Mihai Pleşa şi echipa lui de la Fascinaţia Meşteşugului o să mă credeţi pe cuvânt. Dacă nu, vă rog să mergeţi într-un atelier şi să încercaţi să faceţi ceva cu mâinile voastre: o farfurie la roata olarului, un model pe o cană sau un clopoţel, un început de opincă, de preş, de ştergar, orice. Noi am învăţat meşterind clopoţei că timpul trece altfel şi că micile obiecte ieşite din mâna meşteşugarilor, artizanilor şi artiştilor merită toată atenţia şi aprecierea noastră.
8. că “mioriţa ar trebui să înveţe limbi străine”
Am fost la lansarea scurt-metrajului Ultima Transhumanţă, un preview al documentarului ce va apărea la anul. Dragoş Lumpan a pornit pe urma ultimelor familii din România care străbat mii de kilometri cu oile şi s-a prins într-o horă – proiect artistic, etnografic şi sociologic care însumează 8 ani, 6 ţări, peste 50.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio. Fiind nepoată şi strănepoată de ciobani, înţeleg bine cum e viaţa la stână şi cum e să te ocupi de oi “de dimineaţa până a doua zi dimineaţă, 360 de zile pe an”. Fiind o fiică a zilelor noastre, înţeleg că ciobănitul, în forma actuală şi în condiţiile pieţei Uniunii Europene, nu e profitabil. Lâna, carnea, laptele sunt mai ieftine în alte ţări datorită subvenţiilor de acolo, aşa că ne e mai uşor să le importăm.
Ca să se salveze, mioriţa ar trebui să îi convingă pe cei de aici să cumpere produse de la furnizori români (cei de la Made in Rosia Montana cumpără lână din Braşov şi Vrancea) şi să îi convingă pe cei din afară să facă la fel. Sau să vină să o viziteze. Dacă “ar învăţa limbi străine” mioriţa ar putea să invite turişti la stână, să le facă un balmoş şi să le servească brânză, urdă, caş. Să roage ciobanul să le doinească sau să îi înveţe să dea în strungă.
9. că e greu să creşti dacă nu ai rădăcini
Reţeta mea pentru mutarea într-un loc nou sau într-o ţară nouă este crearea unei reţele. Oameni pe care îi ştiu deja, prieteni ai prietenilor, cunoştinţe care pot şi vor să ajute. O recomandare, un sfat, o vorbă bună sunt de mare preţ atunci când nu ştii prea multe despre locul în care te afli. M-am prins anul acesta că reţeaua nu e de ajuns atunci când vrei să construieşti ceva. E ca o pânză de păianjen neancorată sau ca un copac de sub care a fugit malul. Rădăcinile (re)descoperite anul acesta au fost poveştile bunicilor şi ale mamei, casa bunicilor de la Nucşoara, iile şi costumele populare din lada de zestre, felul în care se face vinul la ţară, felul în care se face cozonacul, felul în care se adună oamenii în jurul vetrei casei.
Unele dintre lucrurile de mai sus au avut sens şi pentru prietenii mei. Altele nu, însă vă asigur că procesul funcţionează – dacă ne uităm în curtea noastră cu atenţie, o să găsim lucrurile şi oamenii care ne plac!
Aflați că Moș Crăciun a trecut pe aici și v-a lăsat drept cadou un concurs. Acest concurs! 🙂
Se pare că Moșu e mare amator de dulciuri și de ciocolăți – mă rog, nu orice fel de ciocolăți, ci de ciocolata Heidi – și ne-a spus că are 2 invitații duble la un atelier de făcut/decorat ciocolată în ChocoWorld, sâmbătă, pe 9 ianuarie.
Acum, ChocoWorld este această lume unde ciocolata se găsește în toate culorile (albă, neagră, cafenie), în toate formele (tablete, praline, produse personalizate – ce zici de o minge de fotbal din ciocolată?) și în atâtea combinații încât numai uitându-te la ele poți căpăta diabet (glumesc! nu s-a raportat nici un caz de diabet vizual până la ora actuală).
ChocoWorld arată cam așa:
și este o combinație de laborator – magazin. Sau magazin-laborator. În centru se află o insulă unde poți pătrunde (după ce vei fi echipat corespunzător) și sub îndrumarea specialiștilor Heidi îți vei crea propria tabletă. După atelier vei avea timp să reflectezi dacă e momentul să faci o schimbare de carieră; oricum e bine să ai un CV asupra ta. 🙂
Așadar, dacă:
– îți place la nebunieeee ciocolataaa
– îți place să bucătărești (aici intră și decoratul preparatelor)
– ești un fan al fenomenului DIY
– crezi că o să te plictisești pe 9 ianurie și ești deschis la experiențe noi
– crezi că ChocoWorld este un tărâm magic în care trebuie să ajungi
poți câștiga unul din cele 2 locuri duble dacă ne spui o poveste cu ciocolata. Într-un comentariu, mai jos, vrem să aflăm unde ai mâncat cea mai bună ciocolată (băutura nu se pune), cum era (simplă? cu alune? neagră?) și cu cine (nu vrem CNP și grupă sanguină, numele mic e suficient).
Așteptăm cu nerăbdare răspunsurile voastre până pe 29 decembrie, la ora 14.00! Alegem câștigătorii (practic, cei care ne-au făcut cel mai mult poftă) și îi anunțăm până a doua zi, tot la ora 14.00. 🙂
În weekend am dat o fugă până la târgul de design românesc Made in RO. Ajunseseră la mine zvonuri despre motive tradiționale folosite în fel și chip și am zis că trebuie mers, văzut, cercetat și apoi răspândit vestea. Am găsit multe, multe lucruri drăguțe (de făcut cadou, de pus sub brad, de purtat în următorii 5 ani, de pus la loc de cinste în sufragerie) dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut cele de mai jos.
Covoare cu motive tradiționale
Am aflat de ele de pe net. Și ne-am spus că e musai să mergem, să le vedem, să le pipăim. Sunt din lână provenită din Noua Zeelandă și au şi inserții de mătase. Și da, sunt foarte frumoase. Probabil și moi. Brandul se numeste Dare to Rug și sperăm să crească mare – mare şi să găsească la un moment dat furnizori de lână din România.
Ferma de animale
Am dat peste o fermă de animale din carton. Fermă pe care o asamblezi tu, deși mai bine i-o dai copilului tău mai mare de 4 ani și îl înveți ce animale cresc pe lângă gospodăria omului. Și poți să faci o pisică, un călăreț, un berbec, un cocoș, o văcuță. Sunt vreo 10-12 figurine în total, le găsești la Foldo și costă doar 89 de lei.
Căsuțe din lut
Căsuțele astea fac parte din Povestile de lut ale lui Florin Dumitru. Unele sunt săsești și poți să îți iei un ansamblu și să reconstruiești la tine pe măsuța de cafea Piața Mică din Sibiu (sau Piața Mare, depinde de preferințe). Altele sunt românești – și recunoști căsuțele înalte din Apuseni dar și culele de la Măldărești. A, și o biserică din Câmpina. 🙂 Și există și în varianta magneței de frigider! Și la 5 lei bucata… să spunem că niciodată nu a fost mai ușor să îți achiziționezi o casă!
Beculețe cu motive tradiționale de pus în pomul de Crăciun
La standul Concept Jupiter am dat peste niște luminite de împodobit pomul de Craciun, numai că erau îmbrăcate în lemn traforat în motive tradiționale. Fiecare beculeț era altfel. 🙂
Și tot aici am găsit decorațiuni pentru același pom de Crăciun. Tot din lemn. (Și da, la o adică pot fi folosite și ca pandantive.)
Perne decorative
Altă surpriză plăcută au fost pernele de la Home Creators. Perna cu Frida Kahlo ar arăta bine pe canapea, dar la fel de bine ar arăta și pernele cu boieri români. Domnișoara din imagine e din zona Gorjului iar domnul e de pe lângă Iași.
Căsuțe de agățat în pom
Tot din seria “de inspirație tradițională, de pus în pom”, cei de la Square Art Studio au creat aceste simpatice căsute. Câte una pentru fiecare mare regiune – Maramureș, Moldova, Oltenia, Banat și Muntenia. Acum poți să îți împodobești pomul în funcție de unde ai rădăcinile. 🙂
Genți de piele
Gențile de piele marca Bogdan Deliu sunt într-un mare fel. Au un design inedit, o textură plăcuta, sunt vopsite printr-o tehnică specială și pot fi atârnate și de ghidonul bicicletei. Și dincolo de toate astea, poate fi văzut dragul cu care e făcută fiecare piesă din fiecare geantă. Prețurile sunt undeva la 600 de lei bucata dar, având în vedere că sunt gândite să reziste o viață întreagă, sunt chiar ieftine.
Paharele Pointer
De când am auzit de inventarea acestor pahare (cândva în primăvara), am început să îmi imaginez ieșiri la iarbă verde asezonate cu vin. Nu am luat în calcul dacă voi ajunge la acea iarbă verde cu transportul în comun sau cu mașina, dar acest lucru e secundar. Important e că acum există aceste pahare din care nu ai cum să verși vinul, pentru că le înfigi în pământ. Un cadou ideal, oricând. Le găsiți aici
***
Am scris despre produsele de mai sus pentru că ne-a plăcut de ele şi de creatorii lor şi vi le recomandăm cu drag. Nu le-am primit, nu ni le-a făcut nimeni cadou aşteptându-se să scriem despre ele. Spor la cumpărături şi sărbători frumoase vă dorim!
Recent Comments