La invitația www.ecomaramures.com am fost la final de septembrie a acestui an în zona Mara-Cosău-Creasta Cocoșului, pentru a descoperi această destinație ecoturistică, unde parcă timpul stă în loc și totul este în armonie cu natura.
De cum am poposit la pensiunea Mărioara și am fost cazată într-o casă tradițională veche, de cum am pășit înăuntru și am deschis ușa camerei, am simțit că începe o călătorie printre simboluri.
Între loc și om există o amprentare reciprocă. Natura și peisajul în care trăiesc sătenii din regiunea Mara-Cosău-Creasta Cocoșului au gravat în sufletele lor adevăratul sens al vieții, iar ei, maramureșenii, locuitori de peste timpuri pe aceste meleaguri au simțit obligația ancestrală de a prețui și de a păstra cunoașterea străveche, din generație în generație.
Așa se face ca liniștea pe care o transmit colinele presărate cu capițe de fân, de la poalele Munților Gutâi, la primele raze de soare, atunci când viața satului începe, este aceeași cu seninătatea de pe chipurile sătenilor, care dau binețe cu zâmbetul pe buze atunci când îi întâlnești.
Țăranii din această zonă vorbesc rar, la drept vorbind, pentru ce ar folosi cuvintele dacă ei din moși- strămoși au comunicat prin simboluri, simboluri care spun povești. De la costumul tradițional, perine, cerge, ștergare, la porțile maramureșene, toate au încriptate, în semne și culori, sute de povești, scrise într-un limbaj vizual codat, inspirate din univers, descriind ordinea firească a lumii și locul nostru în ea.
Se spune că pe vremuri când apărea un flăcău străin în capul drumului, cei din sat știau a recunoaște, de la depărtare, după port, de unde vine, vârsta și ocupația, statutul social. Păi cum așa? Păi se face că fiecare element vestimentar pe care îl purta, vorbea despre identitatea geografică, apartenența la o regiune, iar culorile și însemnele cusute vorbeau despre îndeletniciri, despre tinerețe sau bătrânețe, despre căsștorie și familie.
Iar dacă vedeți un pom cu oale în fața caselor tradiționale, cu una roșie în vârf să știți că acea familie are o fată, numai bună de măritat. Cu cât sunt mai multe oale, cu atât este familia mai numeroasă și mai înstărită, iar zestrea fetei este mai mare.
Și ce zestre colorată! Femeile de aici încă mai cos la focul sobei iarna. Imediat cum muncile câmpului se terminau, femeile se pregăteau sufletește de brodat. Spun sufletește, pentru că acest proces îndelung, care dura de la prima zapadă și până în ziua de Paște era pe vremuri ca o rugăciune, ca o purificare a minții și a sufletului. Lucrurile nu se făceau fără sens. Când se porneau a coase, știau pentru ce membru al familiei era obiectul respectiv și fiecare împunsătură de ac se făcea cu gândul la acea persoană, pentru că fiecare simbol cusut avea o însemnătate și conferea protecție, belșug, fertilitate, viață.
Acum, când vizitezi Maramureșul Istoric, adică ținutul cuprins între cele două râuri Mara și Cosau și străjuit de semeția Crestei Cocoșului, nu poți să nu auzi poveștile soptite de lemnul sculptat, fie că sunt elemente din arhitectura locală, porțile și stâlpii caselor și ale bisericilor sau fusul cu zurgălăi, pe care îl găsești meștesugit asamblat în sticla de apă vie (horincă), cu care ești întâmpinat mai peste tot.
Fusul cu zurgălăi era cel mai de preț dar pe care un barbat îl dăruia unei femei. I se spune cu zurgălăi pentru că scoate un sunet dinlăuntrul îmbinărilor complicate din lemn, în care se integrează de obicei pietricele de râu, menit ori să adoarmă copilul de fașă, la capul căruia mama torcea de obicei, ori să îi aducă aminte nevestei de dragostea ce i-o poarta soțul.
În general este decorat cu “colții lupului”, unul dintre cele mai populare simboluri românești, menit să protejeze, să arate drumul pe întuneric.
(foto: Biserica de lemn din Budesti Josani, UNESCO, în interior se păstrează o parte din zalele lui Pintea Viteazu, haiduc legendar al Maramureșului)
Simbolurile solare le întâlnești la tot pasul. Se poate presupune, pe baza documentelor folclorice, faptul că divinizarea Soarelui s-a menținut mult timp în rândul comunității maramureșene, iar motivele solare se folosesc și în zilele noastre pe porțile sculptate, pe ii, pe ștergare, pe lăzile cu zestre.
Un obicei frecvent la naștere era momentul în care tânara mamă lua copilul în brațe, se uita la el și înâlțându-l în direcția soarelui zicea:
”Mândru soare, mândru soare
Răsai cu patruzeci și patru de răzișoare
Răsai pe capul și trupușorul coconului meu
Și din cap până-n picioare
Să strălucească ca tine, mândru Soare”
(Calendarul Maramureșului, 1980, Borșa)
Primăvara, când se lucra pâmântul exista alt obicei: “Când aruncă sămânța sub brazdă, plugarul maramureșean mai întâi o închină Soarelui, iar alaiul care îl poartă pe sărbătorit la Tanjaua de pe Mara, după ce a înconjurat de trei ori țarina în care s-a tras întâia brazdă, se oprește cu fața către soare, își descoperă capul și unul dintre ei, marele pogonici, cu brațele întinse către Soare, ca într-o rugă rostește cu glas tare:
Mândru soare călător
Apleacă-te pe ogor
Și-ncălzește semințele
Să rodească holdele”.
( Memoria Ethnologică, 2002)
Poarta ca simbolistică, împarte zona sacră de cea lumească, răul de bine, însă în Maramureș, însuși procesul prin care un stejar devenea poartă, respecta un întreg ritual. Tăierea stejarului trebuia să fie de lună plină, pentru a alunga toate relele și nenorocirile din jurul casei. Lemnul trebuia transportat într-o zi de marți, joi sau sâmbătă, așa zisele zile lucrătoare “ de dulce” – doar așa lemnul era aducător de noroc.
Cel mai întâlnit simbol de pe porțile maramureșene este funia răsucită. Ea reprezintă infinitul, viața cu binele și răul dar, cel mai important, ea simbolizează legatură dintre cer și pământ.
Frânghia răsucită, sculptată în relief, nu lipsește de pe lemnul niciuneia dintre bisericile maramureșene și de multe ori înconjoară biserica într-un brâu. Femeile, în zilele noastre, când vin să se roage la slujbă, dacă nu mai au loc în biserică, stau afară și țin mâna pe acest brâu de lemn, ca să fie conectate cu Divinitatea.
Ce poate fi mai grăitor, ca și intenție de continuitate a poporului român, decât această inscripție cu “Am fo și oi si” alături de o scenă cu figuri umane, care probabil sunt strămoșii ce veghează, cu brazi și elemente naturale specifice zonei, cu reprezentarea portului tradițional și a ocupațiilor tradiționale.
Nicăieri în România, geniul artistic al poporului român, nu este mai prezent și mai vizibil ca în această zonă, Mara-Cosau-Creasta Cocoșului. Este dovada vie a unei gândiri profunde, a unei conștiințe colective și a comuniunii spirituale cu natura. Aici întâlnești arhetipul țăranului autentic care dăruiește din înțelepciunea populară turistului aflat în treacăt. Cum? Prin artă, prin lucrul făcut de mâinile asprite de munca câmpului, lucru care nu trebuia să fie numai un obiect funcțional, ci unul care să îmbogățească locul, decorându-l, transmițând un mesaj privitorului, un mesaj ușor de descifrat în vechime, mai greu de înțeles în ziua de azi.
Articol de Raluca Vereș
Recent Comments