Era trecut de 11:00 când surorile Măriuca și Anda Onică strigau pe dealul din spatele odăii la cei opt cai pe care familia lor îi instruieşte de peste 10 ani. Îi împingeau spre grădina părinților, în timp ce ei puneau pe masă slana cea care se topește în gură și ceapa verde, mic dejun pentru oamenii care veniseră să-i cunoască, să exploreze Țara Loviștei pe spinarea cabalinelor. Caii nu și-au făcut bine intrarea, că au început să dea târcoale mesei pline de merinde, să adulmece cu nările lor largi, să se tăvălească pe jos, să rumege iarbă sau după preferință, bocancii pe care Măriuca îi lăsase agățați într-o cracă uscată.
Murgu e conducătorul hergheliei, are zece ani proaspăt împliniți duminica trecută și doar două viteze: pasul și galopul. Fulger e fratele lui răzvrătit care se copitește cu toți ceilalți, Sasha e femela alfa. Murgu și Sasha sunt părinții iepelor Paco, născută de un Paști și ai lui Sumi, cea cu moacă și coamă de inorog, pe care n-o călăresc de obicei decât fetele, pentru că este încă în antrenamente. Sasha e și mama Dochiei, care e și ea gestantă acum; Lina, mânzul lui Paco, încă zburdă liberă, fără șa. Breazul, odinioară outsider-ul (cumpărat separat) este cel mai puternic din grup, la peste 500 kilograme. Ei sunt a doua și a treia generație de cai pe care familia Onică îi creşte la Odăi, un sat medieval din inima Țării Loviștei, unde n-au rămas mai mult de 20 de căsuțe dărăpănate, unele folosite ca locuințe de vară, ascunse printre munți, căpițe de fân și pătule, la peste 800 metri altitudine.
Mircea și Gigi (Georgeta) sunt părinții Mariei (22 ani) și ai Alexandrei (20 ani) și le-au transmis încă de când aveau 3-4 ani dragostea de călărit, când le suiau în spinarea mamei lui Murgu și a lui Fulger, alături de alte câteva bagaje și le plimbau printre munți în familie, unde campau și se bucurau de natură. Măriuca e o blondă cârlionțată cu obraji bucălați și îmbujorați, cu voce calmă; e student la două mastere în București: la antropologie și la istorie – vrea să înțeleagă cum să conceapă proiecte prin care să schimbe mentalitățile sătenilor din zona lor (și nu numai), care, crede ea, sunt individualiști, își muncesc bucățica de pământ și nu fac nimic împreună, pentru fructificarea zonei. Discuțiile fără sfârșit pornesc de aici, de la acest „împreună” tot mai voalat, când toți vor să se mute la oraș, dar când toți cei de la orașe mari se refugiază cât de des pot în rural și asociază satele, natura, muntele, animalele cu liniște, relaxare, odihnă, baterii încărcate.
Sunt, cu siguranță și în București locuri în care e liniște sau senin – Lacul Morii și proaspăt recunoscuta deltă Văcărești ca rezervație sunt doar două exemple, mai avem străduțe înguste cu case vechi îmbibate în istorie și învelite în iederă, grădini ascunse în care poți sta la povești până în zori de zi și altele. Totuși, Bucureștiul va fi mereu penalizat, etichetat drept orașul în care șoferii blocați în trafic se enervează la volan, în care petreci ore ducându-te și întorcându-te de la job, între autobuze și metrou. Orașul spre care lumea migrează datorită posibilităților de angajare și de care aceeași lume se satură repede din cauza poluării, a construcțiilor promise dar neterminate care doar încurcă, oameni care la fiecare colț vor să-ți vândă altceva. E locul care te împinge să pleci și care te trage repede, înapoi în vortexul lui. Un Hopa-Mitică fără sfârșit. „Cum e să nu te mai trezești între blocuri și să nu auzi tramvaiul pentru două zile?”, întreba unul din băieții care venise la Odăi.
Satul românesc a devenit luxul pe care ni-l permitem din ce în ce mai greu, pentru că nu ne dăm voie să avem timp, întotdeauna mai e un mail de dat, un brief de pigulit, un plan de modificat. Atunci când rupem din noi și ne înhămăm la două zile cu semnal slab, se rupe, parcă, o bucățică din noi, ne simțim dezbrăcați pentru că ne e greu să pierdem contactul și controlul. Trebuie să știm lucruri și ne e peste mână să le aflăm sau să ne regăsim fără Google. La Odăi nu e pe Google Maps. La o căutare apare șoseaua Odăi din capitală, strada Odăi de la Jilava, o zonă Odăi din Ucraina, dar nimic de odăile din inima Lotrului, cuvânt care desemna odinioară hoții, ștrengarii zonei. Știm doar că mergem pe E81, drumul care leagă Bucureștiul de Sibu, pe care virăm brusc la stânga, înainte de indicatorul care spune că se termină satul Călinești. Urmează câțiva kilometri pe un drum asfaltat recent de austriecii care au plantat o microcentrală acolo și care au secat tot râul, apoi câțiva fără asfalt. Era vineri seară când Măriuca stătea pe bancheta din spate a uneia dintre mașinile care urca spre Odăi și povestea cum a plâns o lună și jumătate prima oară când a venit la București la facultate. Locuia în Rahova și nu înțelegea nimic din toată înghesuiala din tramvaiul 32, care trece pe acolo. „Ce să fac acum în Brezoi?”, spune când o întrebi de ce a plecat de acolo. Nici cu caii nu poți sta non-stop, oricât ar fi de carismatici.
De la început de ianuarie însă, când au început să aibă cereri pentru fiecare weekend, Măriuca e prezentă întâi la Brezoi, unul dintre satele care fac parte din Țara Loviștei (alături de Voineasa, Câineni, Perișani), unde părinții ei locuiesc. Apoi merge la Odăi, la vreo 15 kilometri distanță de Brezoi și le face cunoștință oamenilor cu personajele cabaline, îi cuplează în funcție de personalități ginite, îi ajută să-și desțelenească gândurile și să se conecteze cu unele dintre cele mai inteligente animale de pe pământ. La fel face și sora ei mai mică, Anda, studentă la mate-info, care pe lângă turele de la Odăi, face în București cascadorii pe cai și se bate în lănci.
După ce am lăsat mașinile într-un loc indicat de Mircea, am băgat bagajele în Suzuki-ul lor bleu, împroșcat de noroi și am pornit seara într-o plimbare de o oră la lumina frontalelor, spre odaia familiei Onică. Pe căsuța din lemn care urma să ne fie acoperiș pentru două nopți era atârnată o plăcuță pe care scria „La mii de stele”. În casă, o masă lungă cât pentru zece meseni, o sobă, podeaua scârțâindă, lemn cât vezi cu ochii, prin pereți încă se mai vedeau fire de lână de oaie, material folosit cu spor în izolarea căsuței. Lângă masă, o fereastră pe care nu se vedea încă, din cauza nopții, tot verdele cu care ochii de oraș nu-s obișnuiți. La capătul mesei o scară și mai scârțâindă, care dă într-un prici suspendat în salonaș, cu șapte saltele, o balustradă și un geam în acoperiș pe care se înghesuiau copacii și lumina laolaltă. Mai târziu și ploaia. După o cină târzie, regală, cu cartofi prăjiți, pui și o tonă de salată amestecată cu o lingură de smântână, am dormit cu toții ca niște prunci fără griji. Cea mai bună parte a excursiei era că urma să ne trezim la cât ne trezeam. Fără alarme. „O să vedeți voi, că vă treziți natural”. Așa a fost. Ne-am luat unii după foșnetul celuilalt, după fermoarele de la sacii de dormit, după treptele scârțâinde și după alarma mea pe care uitasem s-o anulez.
*
Țara Loviștei stă pitită în nordul județului Vâlcea, între Parâng și Făgăraș, pe cursul Oltului. E străbătută însă și de Lotru, pământ străvechi, locuit de daci, loc care-și recăpăta libertatea în 1330 prin Basarab, ctitorul Munteniei. Din cauza invadatorilor, dar și pentru că Valea Oltului e îngustă și nu permitea oamenilor destul teren agricol, localnicii au urcat la munte. Sus, au desțelenit locul. Au ars, au tăiat cu securea păduri de fagi, de conifere și în locul lor și-au ridicat gospodăriile, odăile. La Odăi este singurul sat medieval încă frecventat, însă prea puțin (ceea ce nu e neapărat rău, în raritate constă farmecul odăilor). Familia Onică vine să le arate oamenilor Loviștea călare sau pe jos, alți câțiva își folosesc odăile ca locuințe de vară, altele sunt în paragină, servind drept crâmpeie de istorie ruginită pentru lentilele fotografilor, care pot doar să-și închipuie câtă viață intra acum câteva sute de ani într-o odaie. La micul dejun, masa de lemn din curte se umple de bunătăți – slănina cu ceapă verde și muștar, șunculiță, caș, lapte de la vaca vecinului, fiert sau nefiert, după preferințe, niște ouă roșii rămase de la Paști, vreo patru feluri de gem, unt și nelipsita cafea. Caii adunați de surori își vedeau de rumegat. Noi eram prinși într-o căldare verde și ce bine ar fi fost să fim fără scăpare.
Măriuca și Anda căutaseră caii vreo patru ore înainte să-i împingă la vale. Câteodată îi caută mai mult, câteodată mai puțin, dar întotdeauna îi caută. Se duc, cutreieră munții după ei în sus și-n jos și caii liberi nu uită cine le sunt stăpânii. Cum dresezi însă un cal și apoi îi dai drumul liber, la joacă? Sunt ani de muncă în care îi învață să stea legați în curtea odăii, în care exersează pusul șeilor, până când căluții înțeleg că trebuie să stea acolo, să asculte. E greu de perceput că același cal care zburdă liber înțelege că a doua zi va fi călărit 3-4 ore. Sunt animale cărora cel mai bine le șade cu libertatea, elegante în galop când le flutură coamele, copilăroase când își dau copite unul altuia sau când împung oamenii cu capetele osoase pentru atenție. Sunt aceleași animale ale căror potcoave au devenit simboluri ale norocului încă din Antichitate și Evul Mediu, datorită formei de semilună și pentru că fierul era considerat un metal cu proprietăți benefice împotriva bolilor sau farmecelor. Romanii atârnau potcoave pe pereții caselor ca să-i protejeze de ciumă. Primele comunități creștine considerau potcoava un soi de amuletă pentru că are forma literei „C” de la Cristos.
Caii familiei Onică au înțeles că-și răscumpără libertatea prin plimbările cu șei. E un compromis care le convine. Fulger e ștrengarul grupului, agitatorul care s-a născut aproape negru, cu un semn în formă de fulgeraș pe bot. Acum, Fulger e o amestecătură de alb cu gri, un rublat. Are gene lungi, dese, cărunte și cel mai fin nas din lume. Mi-era, la început, frică să pun mâna pe el – prea lângă gură, dacă se enervează și-mi dă o față lungă în bărbie. Dar lui Fulger îi place să fie mângâiat și răsfățat peste tot. După ce face ceva bine, pe lângă un „bravo” din oficiu și mângâiat pe gât, dacă-l scarpini după urechi va fi în extaz. Începe îndoitul capului și împunsul ca să-l scarpini mai tare. Apoi ajungi la fălcile în care rumegă iarba cu atâta poftă, mari de-o palmă întinsă. Adică ai putea să-i iei lui Fulger fălcile între palme și să-l întrebi ce-i cu fața lungă, dar nu cred că i s-ar părea amuzat. După ce-l mângâi câteva minute, te liniștești instantaneu. Acolo, lângă copitele lui îți lași grijile de la capitală și te bucuri de finețea și de răzvrătirea care se întrunesc în figura lui Fulger.
Măriuca îi pune după masă zăbăluța în gură, botarul, gâtarul, fruntarul, șaua și în curând Fulger e pregătit de drum, ca restul familiei. Îmi pune dârlogii lui în mână și-mi spune să-l iau eu, că o să mergem noi două cu el. „Să stai mereu pe partea stângă”, spune Măriuca, „e ca o regulă de aur, de pe partea stângă ne și urcăm pe cai”. La pas, la pas, iar la pas. Cu asta începi, asta îl pornește la drum – asta și condusul de dârlogi. Fulger pornește molcom, mă urmează, trebuie să rămână mereu cu capul deasupra umărului meu drept. Dacă m-ar depăși, ar trece peste autoritatea mea și nu m-ar recunoaşte drept conducător. Nici nu voiam asta, voiam să ne împrietenim. Dar nu suntem prietenii lor, spune Măriuca, Fulger trebuie să înțeleagă că pleacă la drum cu mine, de comenzile mele urmează să asculte (chipurile). Cât am mers pe cărare în stânga lui Fulger n-am avut probleme, dar am înțeles că am de-a face cu un hoțoman care se oprește din când în când să mai ciupească două-trei crengi. Nu reușesc să mă impun când îi spun „la pas” pentru că deja mi-e mare drag de el și am impresia că ne știm de-o viață.
Ajungem curând la o pajiște unde nu mai e scăpare. Rămân pe partea stângă a lui Fulger, Măriuca ne explică cum scărița ar trebui să fie lungă până la subrațul nostru, așa se măsoară lungimea ideală pentru piciorul nostru. Mă întorc cu spatele la Fulger, mă prind cu o mână de șa și-mi pun piciorul stâng în scăriță. Ăla e momentul de care vreau să trec cât mai repede, până nu-mi trec prea multe gânduri prin cap, aflată la prima tură călare. Dacă îi vine să se ridice în două, dacă se smucește sau vrea s-o ia la goană fix când vreau eu să mă ridic? Mă ridic, îmi țin echilibrul acolo sus o clipă și-mi trec și piciorul drept peste spinarea lui Fulger. Caut repede să bag și piciorul drept în scăriță și prind dârlogii în mâini ca și cum aș ține un buchet de flori, cum spune Măriuca. Pumnii mei trebuie să-i atingă în permanență gâtul lui Fulger. Să mă simtă acolo, să nu mă uite. Spatele mi-e drept, genunchii lipiți de șa, gambele libere (ar trebui, dar nu scap de încordare), vârfurile bocancilor agățate de scărițe. Toate comenzile se dau din călcâie și gambe. Dacă vreau să fac dreapta, înfig călcâiul stâng în coastele lui Fulger într-o mișcare sus-jos și trag de dârlog, dar n-ar trebui să depind doar de dârlogi ca el să-mi simtă comenzile. Nu trebuie să-l lovesc, să-l bruschez, o atingere apăsată e de ajuns și el știe ce are de făcut.
Nu e ușor să te încrezi într-un animal care nu funcționează nici pe benzină, nici pe viteze, nici pe stații. Nu e ușor să accepți că nu mai ai controlul. Deși tu, călărețul, deții controlul, prin comenzi, dar tu, călărețul începător, clar nu deții niciun control în prima zi, sau poate Fulger te va lăsa să crezi câteodată că deții controlul. Eu m-am urcat cu „ce-o fi, o fi” în minte, cu gândul că mă las condusă de un animal sensibil și inteligent, care nu vrea răul omului și nici pe-al lui însuși. Lumea de pe spatele lui Fulger se vedea mai clar, se vedea în cercuri când Fulger nu-mi băga de seamă comenzile pe care le tot repetam în gând. Se îndrepta spre pârâu vertiginos, se îndepărta de grup și eu eram atașul care-l urma, invariabil. Eram, de fapt, ca un Go-Pro care vede lumea de pe fruntea celui care-l poartă și Fulger mă făcea să mă simt cel mai mândru Go-Pro din univers. De pe spinarea lui n-aveam nicio certitudine că lucrurile vor ieși bine, dar așa mă bucuram de scaunul meu privilegiat, de alimentatul lui cu apă în loc de opriri la benzinării, eram o răsfățată și nu aveam timp de irosit pe frici. Mai îndemnat de Măriuca, mai atras de ideea de o reuniune cu grupul și de un „la pas” scos de mine pe un ton stins și Fulger al meu s-a mobilizat, s-a-ncolonat și-a-nceput să fure din frunzele din copaci, de data asta din mers. „Du-l unde vrei tu să ajungi”, spunea Măruica. Eu ba îl mângâiam, ba îl mai certam, dar până la urmă tot la mângâiat mă-ntorceam. E clar că aș fi un dresor de cai lamentabil, dar ce bine că nu. Curând, prinsesem încredere în Fulger și am devenit parteneri buni de drum. Pe o bună bucată de drum a venit și Măriuca în spatele meu și eu nu puteam decât să mă gândesc cum chinuim bietul animal în doi. Că suntem grele, uite, respiră greu. Măriuca râdea de mine. „Noi avem vreo 120 kilograme împreună probabil. Cu tot cu șa. El are vreo 500”. Toate cele 500 kilograme au început curând programul de trap, viteza a doua a lui Fulger. Pentru trap, trebuie să îl bați cu călcâiele de două ori repede, ca să înțeleagă domnule, că vrei viteză. În cazul lui Fulger, nu e neapărat nevoie de o comandă. Decide el când ești pregătit pentru trap, sătul de viteza de melc și cu sete de a se reuni cu familia.
Măriuca începuse repede instructajul pentru trap. „Trebuie să te împingi în scărițe o dată cu săriturile lui Fulger”, îmi spunea. Fără să trag de dârlogi, fără să mă țin de șa, doar să mă împing ca și cum m-aș ridica în picioare pe bicicletă. O mișcare ritmată, un-doi în ritmul alert al lui Fulger. Cu mâinile Măriucăi pe șoldurile mele la început, independentă ceva mai târziu. Mâinile mele rămân pe gâtul lui Fulger, să nu uit asta niciodată. Nu trec zece minute, că trebuia să traversăm o vale, deci să trecem un râu. Aoleu, pare apa cam adâncă. Păi n-are pe unde să treacă, mă gândeam.
Aici intervine încrederea căpătată pe drum. Fulger n-o să sară, o să încerce să pășească cu o grijă cât mai mare, că doar nu vrea să-și rupă chișițele (gleznele). Dacă stă pe gânduri un pic, asta înseamnă că scanează zona. Am aflat mai târziu că ochii cailor funcționează ca oglinzile retrovizoare sau ca un obiectiv fish-eye. Au cadrul așa larg, că-și văd copitele din spate, deci au control complet asupra mișcărilor. Ușor-ușor, Fulger ne-a trecut și râul, primul și a așteptat să vină și ceilalți. A urmat o urcare pieptiș, adică pieptul meu se apropia de spatele lui Fulger, ca să nu intru în crăcile care-mi veneau în față. Întotdeauna ne aplecăm, nu ne lăsăm pe spate la crengi, ca să nu destabilizăm centrul de greutate. Eu am făcut greșeala de a mă lăsa pe spate când Fulgeraș voia să bea apă și m-am ales cu o gaură-n colanți, că nu te pui cu un cal însetat. Fulger nu știe să urce cursiv, să țină un ritm, se amuza Măriuca. Urcă, bagă turbo o bucată, apoi se oprește brusc, îi încurcă și pe cei din spate ca să gâfâie el. Oricum, e bine să-i lăsăm să-și tragă sufletul.
Am ajuns curând într-o poieniță verde cu iarbă din plin pentru ei, iarbă din plin și pentru noi, ca să zacem. Doar un pic, pentru că începuse să picure și trebuia să pornim înainte să dea mai tare. Urmăm cărăruțe ascunse știute doar de Măriuca și Anda, dar bătute des de Fulger și ai lui. Dacă nu știi pe unde s-o iei exact, e bine să-l lași pe el să te conducă, te duce la destinație sigur. Vede poteca și alege calea potrivită pentru el. Aproape de casă descălecăm de pe Fulger and company, pentru că urmează o coborâre și am învățat că nu călărim Fulgeraș or company la coborâre, pentru că nu le face bine. Trecem prin curtea vecinului, ajungem și în curtea noastră și fiecare își mângâie calul, atingem din nou fălci, fețe lungi, cel mai catifelat nas din lume. Cum au scăpat de șei, caii s-au întors cu roatele în sus în iarbă, semn de libertate și și-au frecat spatele transpirat de iarba răcoroasă. După așa tură pe cărările din Țara Loviștei, am fost puși la masă, la ciorbă și mămăligă cu varză călită, apoi ploaia măruntă ne-a trimis pe unii dintre noi la culcare. Acolo sus, ploaia te ține lipit de geamul de la capătul scărilor până prinde contur curcubeul. În tot timpul ăsta auzi picăturile scurgându-se pe acoperiș. Tu stai la căldură, băgat în sacul tău de dormit din prici și asculți prelingerile. Simți și febra musculară și eșuezi în orice tentativă de-a sta în fund. Te trezești în amurg, când caii mai dau câteva ture prin curte, mai mișcă molcom coada și se retrag, pe rând, la somn de voie. Doar Paco mai rămâne seara pe lângă noi, ca să urmărească cum facem cartofi prăjiți pe plită și nechezatul lui acoperea lătratul celor doi câini care dădeau târcoale.
Am stat în jurul focului, am băut palincă și am ascultat povești despre caii care bat potecă pe munte iarna și deschid drum pentru turma de oi a vecinului. Ne-am uitat la luna mușcată care-și făcea curaj să strălucească și înțelegeam deodată semnul cu „la mii de stele” de pe prispa căsuței. Cum să mai vrei să pleci din Țara Loviștei, când singurul carambol de acolo e când cinci fețe lungi se înghesuie în aceeași baltă? Plecăm pentru că avem atâtea lumi de văzut și ne e teamă că n-o să avem timp să fim martori la tot ce ne dorim. Cutreierăm pe jos, în spatele volanului, în cabine de tren în care vorbim cu străini de parcă i-am cunoaște din copilărie, pedalăm, ne înscriem la maratoane, urcăm prin munți singuri, cu prieteni, atingem vârfuri, facem poze. Facem sute de poze ca să demonstrăm, ca să avem dovezi și amintiri, ca să aibă ce să ne provoace nostalgie în câțiva ani sau poate din contră, să avem imboldul care să ne ajute să mai trecem de o săptămână grea. Ne ține gândul că există și o altă versiune a noastră în afara grijilor, a creditelor, a găsitului unui loc în care să ne potrivim ca niște piese finale într-un puzzle care ne-așteptă de mult pe noi, ultimele bucăți rătăcite, fără de care panorama nu e completă.
Poate nu trebuie să completăm nimic, ci doar să ne dăm voie să învățăm lucruri, din când în când. Sâmbătă am învățat să am încredere în Fulger.
*
„Peste tot poți să răzbești cu ochiul, cu mâna, cu pasul și oamenii sunt derutați fiindcă satul e așa de departe, fiindcă vezi valea și privirea-ți lunecă-n mărăcinișurile ei, fiindcă pădurea o vezi așa de aproape cât să te rătăcești în ea, fiindcă sub apa gălbuie vezi argila din râu, fiindcă toate ți-s la un pas de beregată, de vârful degetelor. Ceru-i gol fiindcă pomii-s așa de goi. Te-mpiedici fiindcă nu sunt obstacole și nu sunt distanțe.”
(Herta Muller)
Casa Băniei este cea mai veche clădire laică existentă azi în oraş, datând din anul 1699. Acum adăposteşte Muzeul de etnografie, dar, în trecut, aici se aduna divanul Craiovei. După aprecierile istoricilor de artă, ea a fost refăcută de Constantin Brâncoveanu, pe modelul uneia clădite în secolul al XV-lea, de boierul Barbu Craiovescu.
Recent Comments