Încă simt mirosul de cozonaci proaspeți scoși din cuptor, încă o păstrez în gând pe doamna Lenuța care frământa coca fără milă, fără pauze, cu toată puterea. Cu povețe, cu bucurie mare că unii tineri sunt dornici, în toată viteza și printre toate informațiile și evenimentele, să-și mai aplece atenția și la tradițiile noastre.
Încă o văd pe Gabriela cu ia ei de la bunica, veche de peste 50 de ani, care-i vine atât de bine și de care e atât de mândră. Își pune și un brâu subțirel și începe să-și bage pumnii-n cocă. Îi spunem că e foarte fotogenică. I se vede în toate pozele fericirea și ne-o transmite repede și nouă.
Fericirea a fost la Novaci într-un week-end de decembrie în care am avut toate ingredientele pentru cozonaci înșiruite pe masa din bucătăria în care a copilărit Gabi. O fericire naivă, pentru că nici una dintre noi nu știa exact ce să facă sau în ce fel să amestece ingredientele pentru cozonacii perfecți. Ne holbam la ouă, la sacul mare cu făină, la ulei, la drojdie, la zahărul vanilat și la cacao. Așteptam indicații de la doamna Lenuța și eram conștiente că n-o să ducem noi greul – nu că n-am fi putut face față, dar pentru că suntem pui de oameni obișnuiți în orașe, cu cozonaci ambalați la fiecare supermarket, la fiecare colț de stradă. Cel puțin eu, bucureșteanca.
De ce te-ai chinui să faci ceva despre care nu știi cum o să iasă, ceva pretențios care îți solicită atenția o zi întreagă, care cere bibileală și frecuș și cocoloșit constant? De ce să riști să eșuezi și să rămâi și cu timpul pierdut, ca apoi să ajungi tot la un panettone care strigase după tine din magazine toată ziua că n-o să-ți iasă?
Cum miroseau cozonacii?
Vă spun eu că nu se compară, nu se compară, nu se compară. Poate nu vă spun nimic nou, poate aveți bunici la țară sau părinți care fac cozonaci. Dar pentru cei ca mine care nu apucă des să se bucure de aerul rural, de laptele adus de la vacă direct, de brânza și smântâna făcute în cămăruța din spate, numai ideea de a asista la nașterea unui cozonac face ca gustul lui să fie de zece mii de ori mai bun. Pentru că știi povestea din spate. Vezi că s-au pus 15 ouă (să fie!), știi că s-au spart nuci două ore, știi că s-a tras de coca aia până a început să se dezlipească frumos de copaia de lemn și să danseze printre degete. Ai admirat cât de repede a fost întinsă cu făcălețul pe masă, ghem după ghem și cum a fost întinsă pe paturi de metal, la crescut, la căldurică sub o față de masă care le acopere bine pe toate. Ai băgat degetul în bolul cu crema de cacao, moment de glorie.
Toți ochii au stat pe ceas, dar nimeni n-a stat degeaba. Între timp au început pregătirile pentru coca de pâine, pentru turtă, pentru tăițeii pe care i-am aruncat în supă, pentru prescură – chifla specială pe care o duci la biserică duminica dimineața și care a fost însemnată înainte să intre la cuptor cu pristornicul, chestia de lemn în formă de cruce, o ștampilă pentru cocă de care auzeam pentru prima oară. Pristornicul e mai vechi decât ia de la bunica Gabrielei (e moştenit de bunica de la străbunica) și e obiectul după care ea alerga prin sat pe când era copilă, ori de câte ori se făceau prescuri pentru că era singurul din familie și era folosit și de sora bunicii care locuieşte undeva mai sus pe aceeași stradă. Cine altcineva să alerge dacă nu a lor nepoțica?
Urmează desigur mentenanța focului din vatră. Cuvântul cheie este stâmpăratul. Daca arunci în cuptor o mână de făină și se înnegrește înseamnă că e prea cald pentru cozonaci. Il mai stâmperi o dată cu apă. Deja e multă muncă, nu? Să nu mai spun de verificarea permanentă a cozonacilor. Au prins crustă? E arămie? Miroase? Îi scoatem? Hai să-i scoatem!
Dar CUM mirosea. Nici nu știu dacă vreau să încerc să descriu. Aș vrea să păstrez doar pentru mine cozonacosfera care plutea și care înconjurase toată casa, tot Novaciul. Aș vrea să vă spun că la anul, de Paști, n-ar trebui să ratați excursia cu același scop gastronomic.
Am muncit cu spor – doamna Lenuța mai mult decât noi, dar am asistat, am pasat una, alta, am făcut poze din toate unghiurile – ca să ne lăudăm apoi pe Facebook că am făcut cozonaci. Dar Facebook-ul n-are cum să înțeleagă toți aburii care se legănau din primul cozonac pe care l-am adus și l-am tăiat în bucătărie. N-are cum să explice frăgezimea galbenă care stătea întinsă pe tocător, felie după felie, toată înghesuită acolo, aburinde. Nici nu pot să scriu fără să-mi plouă iar în gură.
Atunci i-am făcut Gabrielei cea mai fericită poză din tot weekendul. Poza reușitei, care-i confirma că meritase să se trezească la 6:30 în dimineața aia și că poate invita oamenii din jurul mesei să servească. Parcă și ia stătea mai țanțoșă pe ea. E de la sine înțeles că s-a lăsat cu gemete și fețe extaziate când am început să golim tocătorul. Peisajul a fost completat și de vinuț, la tot pasul, ca să muncim cu spor, ca să curgă pe gâtlej mai lin. Cum te-ntorceai un pic, gata, paharul era plin din nou. Acolo, printre cozonaci de Crăciun şi vin, am simțit că în curând vine Crăciunul, de fapt acolo am început Crăciunul.
Atelier de pictat clopoţei la Daciana
Un week-end la Novaci poate fi refugiul perfect, poate fi într-adevăr farmacia sufletului urban îmbibat în sunete asurzitoare de claxoane și aglomerații și oameni tracasați de la atâta muncă. Mesele au inclus zacuscă, brânză, smântână, fasole bătută cu ceapă călită, ciorbe și supe, caltaboși, slăninuță cu ceapă roșie, șorici, și alte bunătăți spontane precum zmeură și un borcan cu miere și nuci de la care nu ne puteam abține. Îl dădeam la o parte ca să nu-l mai vedem, ca apoi tot noi să-l căutăm insistent cu privirea și să mai băgăm o linguriță în gură, pe sub masă. Ce deliciu. Deci am mâncat bine, am asistat și ajutat la făcutul cozonacilor în acest du-te-vino continuu, am picat la șapte seara la pat (la un super pat de țară cu o plapumă serioasă), într-un somn (să zicem) târziu de după-amiază, după ce am văzut un apus roșiatic, liniștit de lângă biserica din Novaci, la capătul unor scări care-o plasează deasupra tuturor caselor. Am admirat de acolo Parângul și crestele-i albite, iar a doua zi am fost să ne încercăm talentele artistice.
Am pictat pe lut, o chestie pe care chiar nu credeam s-o fac vreodată. Pentru că nu sunt cea mai răbdătoare persoană de pe planetă – ori ca să pictezi un clopoțel de lut cu detalii, cu fond, cu forme, cu pensule ba mai groase, ba subțiri, să nu-ți tremure mâna, să înmoi pensula, s-o ștergi, să mai adaugi un punct și înc-o linie îți trebuie multă răbdare și exercițiu. Dar niciodată să nu spui niciodată, nu?
Ceva, un model mi-a ieșit și mie până la urmă. Ceva simplist, matematic, în colțuri simetrice, după firea „artistei”. Nu mă compar cu fetele celelalte cu talente aparent înnăscute. Sau mai practicaseră în București și mie nu mi-au zis nimic. Tot ce contează e că m-am relaxat și m-am concentrat și mi-a plăcut să creez ceva cu mâinile mele, să știu că lucrul din mâna mea e unicat, poate prin linia aia mișcată unde se vede că mi-a tremurat mâna, dar tot e lucrul la care am muncit eu și pe care, de ce nu, îl pot oferi cu drag cuiva la care țin, pentru că știu sigur că n-o să mai aibă nimeni la fel. Poate apreciez eu prea mult lucrurile unicat. Poate din cauză că sunt din ce în ce mai rare cred c-ar trebui să le prețuim din ce în ce mai mult.
Pentru minunatul atelier îi suntem datoare și-i foarte mulțumim Dacianei Ungureanu, artist plastic care are cufere pline cu ii vechi, care mai de care mai prețioase și mai atent cusute, dulapurile ticsite cu broșe, medalioane, farfurioare și clopoței, toate pictate manual de ea, de tablouri nici nu mai zic. E clar că dacă treceți prin Novaci, musai trebuie să vă opriți să vă aruncați un ochi, poate amândoi peste colecția etnografică a Dacianei și s-o lăsați să vă povestească ore în șir despre fiecare colț al căsuței de vis și despre proveniența fiecărui cufăraș.
Iau Novaciul și-l bag în sertărașul meu de locuri simple și frumoase din România, de la poalele Parângului, loc în care se pune cantitatea cea mai mare de dragoste în cozonaci. Apoi mai iau Conacul lui Maldăr unde ne-am răsfățat cu un roze bun în fața șemineului și cu un prânz copios, cu o priveliște mai copioasă decât friptura și mai iau vechile, tăcutele cule de la Măldărești, unde s-a filmat și Aferim!.
Recent Comments