Sincer, nu ştim când s-a dus anul ăsta. Ştim unde s-a dus (excursii în Oltenia, în munţi, în Apuseni, în Bucovina, în Banat), dar când…
Pe scurt, lucrurile arata cam asa:
Toate s-au întâmplat din aprilie, când am tras obloanele şi am deschis uşile, până în decembrie, când am copt cozonaci. Şi în spatele fiecărui număr şi fiecărei cifre se ascund poveşti, frici înfruntate, zâmbete, oboseală, odihnă, prietenii noi, prietenii vechi şi, nu în ultimul rând, secrete aflate.
Cel mai fain moment?
Ioana: am o egalitate de puncte între seara petrecută la cădiţe, în Băile Herculane, pe beznă, la aproape zero grade şi ultimii kilometri din expediţia călare în Munţii Lotrului, petrecuţi într-un galop demn de Stăpânul inelelor.
Gabi: Momentul când m-am convins şi l-am convins pe Fulger să pornească în galop e foarte sus pe listă. Şi atunci când, după 2 zile de ploaie şi călărit sub pelerine, cineva a venit la mine şi mi-a zis “m-aţi convins că vremea nu contează într-o excursie.” În a treia zi a ieşit soarele.
Pe lângă răspunsurile noastre, mai există cel puţin alte 100, ale celor care ne-au însoţit şi ale celor care ne-au primit în casele lor.
M-am născut şi am crescut aici, am avut în fiecare zi câte-o mostră din România neaoşă în faţa ochilor şi cu toate astea n-am văzut-o suficient de bine. E ca atunci când ai ceva prea aproape de ochi şi nu reuşeşti să focalizezi.
De fiecare dată când un prieten străin mă întreba “cum e România?”, “cum sunt românii?” aveam acelaşi răspuns sec, aproape automat: “România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită!” Generalizarea asta nu îmi face cinste şi nu ne face cinste. Suntem şi noi, fiecare dintre noi, în acel “păcat că e locuită!” Şi mama, şi tata, şi bunicii. Răspunsul ăsta sec vine din ani şi ani în care mi s-au arătat bubele – ce nu fac bine, ce nu am zis bine, ce nu se întâmplă, ce nu se face. În schimb, despre alte ţări şi alte popoare se vorbea de bine: ce eleganţi sunt francezii!, ce sistem educaţional au englezii! iar legătura care s-a format în mintea mea a fost “ei sunt mai buni, ţările lor sunt mai frumoase, mai îngrijite, mai curate, să ne îndreptăm înspre acolo!” Aşa că am vizitat alte şi alte ţări, în căutarea unui “mai bine, mai frumos decât în România”.
Şi la nivel personal a fost cam la fel – am căutat răspunsul la nelinişti din curtea mea în curtea vecinului. Şi, oricât măturam în curtea vecinului, la mine acasă nu era curat.
A fost nevoie de o călătorie la 10 000 de km ca să văd conexiunea între nişte oameni extrem de ataşaţi de curtea lor, de istoria lor, de tradiţiile lor şi energia şi zâmbetul pe care le demonstrau zi de zi. Deşi au mai multe probleme decât noi (sărăcie, corupţie, violenţă cât pentru 200 de milioane de locuitori), brazilienii vorbesc cu drag despre ţara lor, familie, muzică şi dans. Îşi iau energia de pe plajă, din munţi, din poveşti de samba şi din poveşti despre eroi locali. Nu toţi şi nu în orice moment al zilei, dar sigur sunt mai îndreptaţi spre interior decât spre exterior.
M-am întors (şi în ţară şi spre interior) şi am început să sap în lada de zestre. Mai mult decât atât, am luat şi alţi oameni cu mine ca să văd dacă şi pentru ei are sens ce e în ladă. Iată ce am învăţat într-un an de România:
1. că iile spun poveşti
Descoperirea paginii La Blouse Roumaine în 2013 şi a blogului semne-cusute în 2014 au fost momente magice pentru mine. Au fost codul de care aveam nevoie pentru a citi o parte din bogăţiile din lada de zestre. Am mutat covoarele, plocadele, cergile şi macaturile din cămară afară la aerisit şi înapoi o dată pe an, an de an. La fel cu costumele populare ungureneşti din dulap. Ştiam că sunt valoroase, dar nu erau valoroase pentru mine. Nu le puteam citi. Anul acesta, de Paşte, am descoperit o ie pe care am învăţat să o citesc. La o privire atentă se vede brodat cu fir metalic pe piepţii iei NI, NI, CA. Pe bunica o chema Ioana, iar numele ei de alint era Ninica.
Simbolurile alese cu grijă pe ii, ştergare şi covoare spun o poveste. O astfel de poveste cusută, la fel ca povestea spusă, are nevoie să fie ascultată.
2. că apropierea de natură face minuni
Am ajuns la Cioclovina după un drum istovitor Bucureşti – Haţeg şi o mică aventură pe valea pârâului Strei. Cum am intrat în curtea gazdei noastre s-a lăsat linişte. Cu siguranţă la mine în cap era mult zgomot aşa că m-am bucurat că liniştea se aşternea dinpre exterior, dar nu eram singura care simţea acelaşi lucru. Am stat minute în şir şi ne-am uitat unii la alţii – am cercetat curtea, casa, împrejurimile. Nu ne venea să credem cât de frumos e! Şi ne spuneam asta mai mult din ochi 🙂
3. că viaţa la ţară nu e pentru oricine
Scria Ovidiu Jelea (un foto-jurnalist de la protestul ciobanilor din Bucureşti) că nu s-a putut ţine după un oier care a făcut un sprint cu bunda de oaie pe el înspre Casa Poporului. Domnul respectiv i-ar fi putut fi tata. Nici eu nu mă pot ţine după mama într-o zi de muncă la ţară. Trezire la 6:30, animale (găini, vacă, porc, iepuri), făcut mâncare pentru bunici, curăţenie, închegat laptele, făcut mâncare pentru prânz, spălat vasele, pus brânza la scurs, muls vaca, închis animalele pentru seară, iar mâncare. În tot periplul acesta eu simt nevoia să stau jos dupa vreo 3 ore. Ai mei nu stau deloc.
Da, e mai multă linişte la ţară; da, căsuţa din poveşti poate oferi tot confortul. Cu toate astea, cineva trebuie să facă focul, cineva trebuie să se îngrijească de grădina din faţa casei, cineva trebuie să dea zăpada.
4. că fiecare cal e un inorog
Cele mai multe excursii făcute de noi anul acesta au fost la Odăi, în Munţii Lotrului. Au învăţat să încalece şi să descalece oameni cărora le era frică de cai, oameni cu frică de înălţime, de la copii de 5 ani la doamne şi domni respectabili. Caii simt atât de bine teama călăreţilor încât nu urmează o comandă “neîncrezătoare”. Dacă spui “galop” pe un ton moale, n-o să fugă niciodată de sub tine. Au fost două momente anul acesta când am avut mai multă încredere în cal decât în mine. Într-una dintre expediţii presimţeam o furtună. Fulgerele şi tunetele erau cam aproape, aşa că ne doream un adăpost. Poteca fusese înghiţită de arbuşti, iar noi ne făceam loc mai sus sau mai jos către odăile părăsite de dincolo de deal. Eram pe Fulger, fratele mai mic al căpeteniei, iar Măriuca, ghidul nostru, îmi striga să merg cu el în faţă şi să îl las să descopere poteca. Am acceptat că el ştie mai multe decât mine, că e grav dacă ne prinde ploaia şi l-am îndemnat la deal, pe o pantă pe care mi-ar fi fost teamă să urc şi cu piciorul. L-au urmat şi ceilalţi cai, am trecut cu bine de tufişuri şi arbuşti mai înalţi şi am găsit adăpostul. Fix când se îndepărtase furtuna şi se limpezise cerul.
Iar al doilea moment a fost în octombrie, în tura de toamnă, când ne-am întors dintr-o expediţie la apus. Ochii ni s-au obişnuit mai întâi cu lumina de crepuscul şi apoi cu întunericul. Distingeam puţin alb – crupa Sashei şi ne îndemnam unii pe alţii prin strigături sau cântece. Cele 20 de minute de mers pe cal prin întuneric au fost cel mai bun exerciţiu de teambuilding pe care îl puteam face. Iar caii noştri au fost şi sunt inorogi – cai de Făt-Frumoşi.
5. că poţi să ştergi praful şi de pe istorie
Aferim!, filmul lui Radu Jude, e un exemplu despre cum poţi să ştergi praful de pe istorie şi să o aduci în lumina reflectoarelor. Restaurarea caselor săseşti de la Cincu, Cincşor, Viscri e un alt exemplu. Faptul că scormoneşti în podul bunicii şi scoţi la iveală suveici, fuse, spete de la războiul de ţesut.
Eu una aveam nevoie să şterg praful de pe istoria personală şi unul dintre momentele în care am reuşit a fost în excursia de pregătire pentru Crăciun, când am făcut cozonaci şi pâine. Am rugat-o pe mama să coboare din pod copăiţele, ustensilele pentru cuptor, tăvile şi am refăcut traseul cozonacilor ca pe vremea bunicii. Deşi au fost vreo 8 ore de agitaţie (frământat, dospit, pus în tăvi, crescut, pus la cuptor) am simţit că toate au un rost. Acel “nimic nu se compară cu pâinea şi cozonacul făcute în casă” avea un gust, miros, atingere experimentate de mine.
6. că oamenii se mobilizează
E important să nu fii singurul care se uită în lada de zestre, aşa că am căutat oameni care cred că România are ceva valoros de păstrat şi arătat.
Am găsit oameni care ne inspiră prin proiectele Fundaţiei PACT. Şi-au început activitatea în România încă din 2002, cu ajutorul unei asociaţii britanice şi în 2015, au sprijinit 41 de comunităţi mici în 15 judeţe din România. Îi ajută pe oamenii locului să se implice, să găsească soluţii pentru problemele satului şi să înfiinţeze mici afaceri pe drumul către sustenabilitate. Aici i-am cunoscut pe Mircea, păstrătorul cailor şi tradiţiilor de la Odăi, pe doamnele din Asociația Comunității Eselnița Cazanele Dunării şi pe cei din Asociaţia Corbeni Plai Argeşean, unde mergem să învăţăm despre şezători.
Am auzit şi ne-a plăcut mult povestea Muzeului de Pânze şi Poveşti din satul Mândra, Sibiu. Alina Zară-Prunean a “construit o oază de românism și creștinism cu buget zero, mândrie, asumare, rost și rânduială!” Au căutat bucățele de pânze prin poduri, le-au promovat, i-au învăţat pe copii să preţuiască zestrea şi motivele tradiţionale, au construit un atelier-şezătoare şi o întreprindere socială, brandul MândraChic – un shop online pentru a vinde “zestre contemporană” şi câte şi mai câte.
De curând am cunoscut şi poveştile Kraftmade – o reţea de meşteşugari şi creativi care doresc să integreze în viaţa de zi cu zi tehnici şi abilităţi tradiţionale provenite din patrimoniul cultural naţional. Ei fac legătura între meşteşugari, designeri şi piaţă. Îi ajută pe meşteşugari să creeze produse noi cu tehnici vechi (o curea făcută la fel cum faci un bici tradiţional, o geantă ţesută ca un preş de la bunica, un banner handmade) şi să le expună sau să le vândă în ţară şi în străinătate.
Printre multele agenţii de travel româneşti sunt câteva care îşi doresc să arate o bucată din România autentică turiştilor străini. Dan Chitila este fondatorul unei astfel de agenţii – OutdoorActivities.ro. A început în 2012 cu o idee, apoi a devenit ghid şi le-a arătat turiştilor din Europa, SUA, Tailanda, Japonia, Australia, Canada, Israel bucăţi din România pe care nu o arată ghidurile turistice: strânsul fânului în satele Peştera şi Măgura, prânz tradiţional la săteni şi cheile Zărneştiului, în loc să vedem doar Sinaia şi Castelul Peleş. Fiecare tur pe care îl face e personalizat pentru turiştii care l-au contactat şi include cel puţin un hike, pentru că Dan e foarte pasionat de munte şi peisajele care îţi taie răsuflarea în Munţii Baiului, în Bucegi, Trascău, Piatra Craiului, Ciucaş. Anul acesta a primit un certificat de excelenţă din partea tripadvisor.com şi e hotărât să rămână în top!
7. că meşteşugurile sunt fascinante
Dacă aţi văzut acest documentar realizat de Mihai Pleşa şi echipa lui de la Fascinaţia Meşteşugului o să mă credeţi pe cuvânt. Dacă nu, vă rog să mergeţi într-un atelier şi să încercaţi să faceţi ceva cu mâinile voastre: o farfurie la roata olarului, un model pe o cană sau un clopoţel, un început de opincă, de preş, de ştergar, orice. Noi am învăţat meşterind clopoţei că timpul trece altfel şi că micile obiecte ieşite din mâna meşteşugarilor, artizanilor şi artiştilor merită toată atenţia şi aprecierea noastră.
8. că “mioriţa ar trebui să înveţe limbi străine”
Am fost la lansarea scurt-metrajului Ultima Transhumanţă, un preview al documentarului ce va apărea la anul. Dragoş Lumpan a pornit pe urma ultimelor familii din România care străbat mii de kilometri cu oile şi s-a prins într-o horă – proiect artistic, etnografic şi sociologic care însumează 8 ani, 6 ţări, peste 50.000 de km parcurşi, 100.000 de fotografii, 70 de ore material filmat şi 100 de ore înregistrări audio. Fiind nepoată şi strănepoată de ciobani, înţeleg bine cum e viaţa la stână şi cum e să te ocupi de oi “de dimineaţa până a doua zi dimineaţă, 360 de zile pe an”. Fiind o fiică a zilelor noastre, înţeleg că ciobănitul, în forma actuală şi în condiţiile pieţei Uniunii Europene, nu e profitabil. Lâna, carnea, laptele sunt mai ieftine în alte ţări datorită subvenţiilor de acolo, aşa că ne e mai uşor să le importăm.
Ca să se salveze, mioriţa ar trebui să îi convingă pe cei de aici să cumpere produse de la furnizori români (cei de la Made in Rosia Montana cumpără lână din Braşov şi Vrancea) şi să îi convingă pe cei din afară să facă la fel. Sau să vină să o viziteze. Dacă “ar învăţa limbi străine” mioriţa ar putea să invite turişti la stână, să le facă un balmoş şi să le servească brânză, urdă, caş. Să roage ciobanul să le doinească sau să îi înveţe să dea în strungă.
9. că e greu să creşti dacă nu ai rădăcini
Reţeta mea pentru mutarea într-un loc nou sau într-o ţară nouă este crearea unei reţele. Oameni pe care îi ştiu deja, prieteni ai prietenilor, cunoştinţe care pot şi vor să ajute. O recomandare, un sfat, o vorbă bună sunt de mare preţ atunci când nu ştii prea multe despre locul în care te afli. M-am prins anul acesta că reţeaua nu e de ajuns atunci când vrei să construieşti ceva. E ca o pânză de păianjen neancorată sau ca un copac de sub care a fugit malul. Rădăcinile (re)descoperite anul acesta au fost poveştile bunicilor şi ale mamei, casa bunicilor de la Nucşoara, iile şi costumele populare din lada de zestre, felul în care se face vinul la ţară, felul în care se face cozonacul, felul în care se adună oamenii în jurul vetrei casei.
Unele dintre lucrurile de mai sus au avut sens şi pentru prietenii mei. Altele nu, însă vă asigur că procesul funcţionează – dacă ne uităm în curtea noastră cu atenţie, o să găsim lucrurile şi oamenii care ne plac!
Aflați că Moș Crăciun a trecut pe aici și v-a lăsat drept cadou un concurs. Acest concurs! 🙂
Se pare că Moșu e mare amator de dulciuri și de ciocolăți – mă rog, nu orice fel de ciocolăți, ci de ciocolata Heidi – și ne-a spus că are 2 invitații duble la un atelier de făcut/decorat ciocolată în ChocoWorld, sâmbătă, pe 9 ianuarie.
Acum, ChocoWorld este această lume unde ciocolata se găsește în toate culorile (albă, neagră, cafenie), în toate formele (tablete, praline, produse personalizate – ce zici de o minge de fotbal din ciocolată?) și în atâtea combinații încât numai uitându-te la ele poți căpăta diabet (glumesc! nu s-a raportat nici un caz de diabet vizual până la ora actuală).
ChocoWorld arată cam așa:
și este o combinație de laborator – magazin. Sau magazin-laborator. În centru se află o insulă unde poți pătrunde (după ce vei fi echipat corespunzător) și sub îndrumarea specialiștilor Heidi îți vei crea propria tabletă. După atelier vei avea timp să reflectezi dacă e momentul să faci o schimbare de carieră; oricum e bine să ai un CV asupra ta. 🙂
Așadar, dacă:
– îți place la nebunieeee ciocolataaa
– îți place să bucătărești (aici intră și decoratul preparatelor)
– ești un fan al fenomenului DIY
– crezi că o să te plictisești pe 9 ianurie și ești deschis la experiențe noi
– crezi că ChocoWorld este un tărâm magic în care trebuie să ajungi
poți câștiga unul din cele 2 locuri duble dacă ne spui o poveste cu ciocolata. Într-un comentariu, mai jos, vrem să aflăm unde ai mâncat cea mai bună ciocolată (băutura nu se pune), cum era (simplă? cu alune? neagră?) și cu cine (nu vrem CNP și grupă sanguină, numele mic e suficient).
Așteptăm cu nerăbdare răspunsurile voastre până pe 29 decembrie, la ora 14.00! Alegem câștigătorii (practic, cei care ne-au făcut cel mai mult poftă) și îi anunțăm până a doua zi, tot la ora 14.00. 🙂
Încă simt mirosul de cozonaci proaspeți scoși din cuptor, încă o păstrez în gând pe doamna Lenuța care frământa coca fără milă, fără pauze, cu toată puterea. Cu povețe, cu bucurie mare că unii tineri sunt dornici, în toată viteza și printre toate informațiile și evenimentele, să-și mai aplece atenția și la tradițiile noastre.
Încă o văd pe Gabriela cu ia ei de la bunica, veche de peste 50 de ani, care-i vine atât de bine și de care e atât de mândră. Își pune și un brâu subțirel și începe să-și bage pumnii-n cocă. Îi spunem că e foarte fotogenică. I se vede în toate pozele fericirea și ne-o transmite repede și nouă.
Fericirea a fost la Novaci într-un week-end de decembrie în care am avut toate ingredientele pentru cozonaci înșiruite pe masa din bucătăria în care a copilărit Gabi. O fericire naivă, pentru că nici una dintre noi nu știa exact ce să facă sau în ce fel să amestece ingredientele pentru cozonacii perfecți. Ne holbam la ouă, la sacul mare cu făină, la ulei, la drojdie, la zahărul vanilat și la cacao. Așteptam indicații de la doamna Lenuța și eram conștiente că n-o să ducem noi greul – nu că n-am fi putut face față, dar pentru că suntem pui de oameni obișnuiți în orașe, cu cozonaci ambalați la fiecare supermarket, la fiecare colț de stradă. Cel puțin eu, bucureșteanca.
De ce te-ai chinui să faci ceva despre care nu știi cum o să iasă, ceva pretențios care îți solicită atenția o zi întreagă, care cere bibileală și frecuș și cocoloșit constant? De ce să riști să eșuezi și să rămâi și cu timpul pierdut, ca apoi să ajungi tot la un panettone care strigase după tine din magazine toată ziua că n-o să-ți iasă?
Cum miroseau cozonacii?
Vă spun eu că nu se compară, nu se compară, nu se compară. Poate nu vă spun nimic nou, poate aveți bunici la țară sau părinți care fac cozonaci. Dar pentru cei ca mine care nu apucă des să se bucure de aerul rural, de laptele adus de la vacă direct, de brânza și smântâna făcute în cămăruța din spate, numai ideea de a asista la nașterea unui cozonac face ca gustul lui să fie de zece mii de ori mai bun. Pentru că știi povestea din spate. Vezi că s-au pus 15 ouă (să fie!), știi că s-au spart nuci două ore, știi că s-a tras de coca aia până a început să se dezlipească frumos de copaia de lemn și să danseze printre degete. Ai admirat cât de repede a fost întinsă cu făcălețul pe masă, ghem după ghem și cum a fost întinsă pe paturi de metal, la crescut, la căldurică sub o față de masă care le acopere bine pe toate. Ai băgat degetul în bolul cu crema de cacao, moment de glorie.
Toți ochii au stat pe ceas, dar nimeni n-a stat degeaba. Între timp au început pregătirile pentru coca de pâine, pentru turtă, pentru tăițeii pe care i-am aruncat în supă, pentru prescură – chifla specială pe care o duci la biserică duminica dimineața și care a fost însemnată înainte să intre la cuptor cu pristornicul, chestia de lemn în formă de cruce, o ștampilă pentru cocă de care auzeam pentru prima oară. Pristornicul e mai vechi decât ia de la bunica Gabrielei (e moştenit de bunica de la străbunica) și e obiectul după care ea alerga prin sat pe când era copilă, ori de câte ori se făceau prescuri pentru că era singurul din familie și era folosit și de sora bunicii care locuieşte undeva mai sus pe aceeași stradă. Cine altcineva să alerge dacă nu a lor nepoțica?
Urmează desigur mentenanța focului din vatră. Cuvântul cheie este stâmpăratul. Daca arunci în cuptor o mână de făină și se înnegrește înseamnă că e prea cald pentru cozonaci. Il mai stâmperi o dată cu apă. Deja e multă muncă, nu? Să nu mai spun de verificarea permanentă a cozonacilor. Au prins crustă? E arămie? Miroase? Îi scoatem? Hai să-i scoatem!
Dar CUM mirosea. Nici nu știu dacă vreau să încerc să descriu. Aș vrea să păstrez doar pentru mine cozonacosfera care plutea și care înconjurase toată casa, tot Novaciul. Aș vrea să vă spun că la anul, de Paști, n-ar trebui să ratați excursia cu același scop gastronomic.
Am muncit cu spor – doamna Lenuța mai mult decât noi, dar am asistat, am pasat una, alta, am făcut poze din toate unghiurile – ca să ne lăudăm apoi pe Facebook că am făcut cozonaci. Dar Facebook-ul n-are cum să înțeleagă toți aburii care se legănau din primul cozonac pe care l-am adus și l-am tăiat în bucătărie. N-are cum să explice frăgezimea galbenă care stătea întinsă pe tocător, felie după felie, toată înghesuită acolo, aburinde. Nici nu pot să scriu fără să-mi plouă iar în gură.
Atunci i-am făcut Gabrielei cea mai fericită poză din tot weekendul. Poza reușitei, care-i confirma că meritase să se trezească la 6:30 în dimineața aia și că poate invita oamenii din jurul mesei să servească. Parcă și ia stătea mai țanțoșă pe ea. E de la sine înțeles că s-a lăsat cu gemete și fețe extaziate când am început să golim tocătorul. Peisajul a fost completat și de vinuț, la tot pasul, ca să muncim cu spor, ca să curgă pe gâtlej mai lin. Cum te-ntorceai un pic, gata, paharul era plin din nou. Acolo, printre cozonaci de Crăciun şi vin, am simțit că în curând vine Crăciunul, de fapt acolo am început Crăciunul.
Atelier de pictat clopoţei la Daciana
Un week-end la Novaci poate fi refugiul perfect, poate fi într-adevăr farmacia sufletului urban îmbibat în sunete asurzitoare de claxoane și aglomerații și oameni tracasați de la atâta muncă. Mesele au inclus zacuscă, brânză, smântână, fasole bătută cu ceapă călită, ciorbe și supe, caltaboși, slăninuță cu ceapă roșie, șorici, și alte bunătăți spontane precum zmeură și un borcan cu miere și nuci de la care nu ne puteam abține. Îl dădeam la o parte ca să nu-l mai vedem, ca apoi tot noi să-l căutăm insistent cu privirea și să mai băgăm o linguriță în gură, pe sub masă. Ce deliciu. Deci am mâncat bine, am asistat și ajutat la făcutul cozonacilor în acest du-te-vino continuu, am picat la șapte seara la pat (la un super pat de țară cu o plapumă serioasă), într-un somn (să zicem) târziu de după-amiază, după ce am văzut un apus roșiatic, liniștit de lângă biserica din Novaci, la capătul unor scări care-o plasează deasupra tuturor caselor. Am admirat de acolo Parângul și crestele-i albite, iar a doua zi am fost să ne încercăm talentele artistice.
Am pictat pe lut, o chestie pe care chiar nu credeam s-o fac vreodată. Pentru că nu sunt cea mai răbdătoare persoană de pe planetă – ori ca să pictezi un clopoțel de lut cu detalii, cu fond, cu forme, cu pensule ba mai groase, ba subțiri, să nu-ți tremure mâna, să înmoi pensula, s-o ștergi, să mai adaugi un punct și înc-o linie îți trebuie multă răbdare și exercițiu. Dar niciodată să nu spui niciodată, nu?
Ceva, un model mi-a ieșit și mie până la urmă. Ceva simplist, matematic, în colțuri simetrice, după firea „artistei”. Nu mă compar cu fetele celelalte cu talente aparent înnăscute. Sau mai practicaseră în București și mie nu mi-au zis nimic. Tot ce contează e că m-am relaxat și m-am concentrat și mi-a plăcut să creez ceva cu mâinile mele, să știu că lucrul din mâna mea e unicat, poate prin linia aia mișcată unde se vede că mi-a tremurat mâna, dar tot e lucrul la care am muncit eu și pe care, de ce nu, îl pot oferi cu drag cuiva la care țin, pentru că știu sigur că n-o să mai aibă nimeni la fel. Poate apreciez eu prea mult lucrurile unicat. Poate din cauză că sunt din ce în ce mai rare cred c-ar trebui să le prețuim din ce în ce mai mult.
Pentru minunatul atelier îi suntem datoare și-i foarte mulțumim Dacianei Ungureanu, artist plastic care are cufere pline cu ii vechi, care mai de care mai prețioase și mai atent cusute, dulapurile ticsite cu broșe, medalioane, farfurioare și clopoței, toate pictate manual de ea, de tablouri nici nu mai zic. E clar că dacă treceți prin Novaci, musai trebuie să vă opriți să vă aruncați un ochi, poate amândoi peste colecția etnografică a Dacianei și s-o lăsați să vă povestească ore în șir despre fiecare colț al căsuței de vis și despre proveniența fiecărui cufăraș.
Iau Novaciul și-l bag în sertărașul meu de locuri simple și frumoase din România, de la poalele Parângului, loc în care se pune cantitatea cea mai mare de dragoste în cozonaci. Apoi mai iau Conacul lui Maldăr unde ne-am răsfățat cu un roze bun în fața șemineului și cu un prânz copios, cu o priveliște mai copioasă decât friptura și mai iau vechile, tăcutele cule de la Măldărești, unde s-a filmat și Aferim!.
În weekend am dat o fugă până la târgul de design românesc Made in RO. Ajunseseră la mine zvonuri despre motive tradiționale folosite în fel și chip și am zis că trebuie mers, văzut, cercetat și apoi răspândit vestea. Am găsit multe, multe lucruri drăguțe (de făcut cadou, de pus sub brad, de purtat în următorii 5 ani, de pus la loc de cinste în sufragerie) dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut cele de mai jos.
Covoare cu motive tradiționale
Am aflat de ele de pe net. Și ne-am spus că e musai să mergem, să le vedem, să le pipăim. Sunt din lână provenită din Noua Zeelandă și au şi inserții de mătase. Și da, sunt foarte frumoase. Probabil și moi. Brandul se numeste Dare to Rug și sperăm să crească mare – mare şi să găsească la un moment dat furnizori de lână din România.
Ferma de animale
Am dat peste o fermă de animale din carton. Fermă pe care o asamblezi tu, deși mai bine i-o dai copilului tău mai mare de 4 ani și îl înveți ce animale cresc pe lângă gospodăria omului. Și poți să faci o pisică, un călăreț, un berbec, un cocoș, o văcuță. Sunt vreo 10-12 figurine în total, le găsești la Foldo și costă doar 89 de lei.
Căsuțe din lut
Căsuțele astea fac parte din Povestile de lut ale lui Florin Dumitru. Unele sunt săsești și poți să îți iei un ansamblu și să reconstruiești la tine pe măsuța de cafea Piața Mică din Sibiu (sau Piața Mare, depinde de preferințe). Altele sunt românești – și recunoști căsuțele înalte din Apuseni dar și culele de la Măldărești. A, și o biserică din Câmpina. 🙂 Și există și în varianta magneței de frigider! Și la 5 lei bucata… să spunem că niciodată nu a fost mai ușor să îți achiziționezi o casă!
Beculețe cu motive tradiționale de pus în pomul de Crăciun
La standul Concept Jupiter am dat peste niște luminite de împodobit pomul de Craciun, numai că erau îmbrăcate în lemn traforat în motive tradiționale. Fiecare beculeț era altfel. 🙂
Și tot aici am găsit decorațiuni pentru același pom de Crăciun. Tot din lemn. (Și da, la o adică pot fi folosite și ca pandantive.)
Perne decorative
Altă surpriză plăcută au fost pernele de la Home Creators. Perna cu Frida Kahlo ar arăta bine pe canapea, dar la fel de bine ar arăta și pernele cu boieri români. Domnișoara din imagine e din zona Gorjului iar domnul e de pe lângă Iași.
Căsuțe de agățat în pom
Tot din seria “de inspirație tradițională, de pus în pom”, cei de la Square Art Studio au creat aceste simpatice căsute. Câte una pentru fiecare mare regiune – Maramureș, Moldova, Oltenia, Banat și Muntenia. Acum poți să îți împodobești pomul în funcție de unde ai rădăcinile. 🙂
Genți de piele
Gențile de piele marca Bogdan Deliu sunt într-un mare fel. Au un design inedit, o textură plăcuta, sunt vopsite printr-o tehnică specială și pot fi atârnate și de ghidonul bicicletei. Și dincolo de toate astea, poate fi văzut dragul cu care e făcută fiecare piesă din fiecare geantă. Prețurile sunt undeva la 600 de lei bucata dar, având în vedere că sunt gândite să reziste o viață întreagă, sunt chiar ieftine.
Paharele Pointer
De când am auzit de inventarea acestor pahare (cândva în primăvara), am început să îmi imaginez ieșiri la iarbă verde asezonate cu vin. Nu am luat în calcul dacă voi ajunge la acea iarbă verde cu transportul în comun sau cu mașina, dar acest lucru e secundar. Important e că acum există aceste pahare din care nu ai cum să verși vinul, pentru că le înfigi în pământ. Un cadou ideal, oricând. Le găsiți aici
***
Am scris despre produsele de mai sus pentru că ne-a plăcut de ele şi de creatorii lor şi vi le recomandăm cu drag. Nu le-am primit, nu ni le-a făcut nimeni cadou aşteptându-se să scriem despre ele. Spor la cumpărături şi sărbători frumoase vă dorim!
În arhitectura românească, cula definește un tip de locuință fortificată, cu aspect simplu și compact, cu plan pătrat sau dreptunghiular, având două sau trei nivele, cu rol de apărare, de supraveghere și de locuire.
Culele au fost construite de boierii din Oltenia pentru a se apăra de cetele prădătoare de turci venite de la Dunăre. Datorită unicităţii lor, au fost propuse pentru a fi înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Denumirea provine din cuvântul turcesc “kale” sau “kule”, care înseamnă turn. Au fost multe cule în întreaga Oltenie şi în vestul Munteniei, însă, din câteva sute de astfel de case întărite, au supravieţuit până astăzi doar 27 (înscrise pe Lista Monumentelor Istorice din România). Mai mult de jumătate din ele, neavând şansa să fie transformate în muzee, sunt într-o stare precară sau în ruină.
De unde ştim cuvântul sau unde am văzut cule?
din basmul Greuceanu, de Petre Ispirescu. “…ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise ușa cu degetul zmeului și găsi acolo soarele și luna. Luă în mâna dreaptă soarele și în cea stângă luna, le aruncă pe cer și se bucură cu bucurie mare.”
Ilustratie din basmul Greuceanu
din filmul Aferim, regizat de Radu Jude şi câştigător de Urs de Argint la Berlin. Vorbind despre cum a găsit locurile de filmare, Jude spune “Le-am găsit relativ greu, pentru că nu e așa simplu să mai dai peste zone neatinse de chestiuni moderne, cum sunt firele de electricitate, de exemplu. O parte dintre filmări au fost în Dobrogea, la Mănăstirea Haleș de lângă Buzău, cula Greceanu de lângă Horezu, de la Măldărești, păduri de pe lângă Bucureşti. Am scotocit cam toată Ţara Românească până am găsit locurile potrivite.“
Scena din Aferim – cula Greceanu, Maldaresti
din descrierea stilului neoromânesc, de Valentin Mandache. “Una dintre primele clădiri în stil neoromânesc clasic, care se află şi astăzi în Bucureşti, este cea a restaurantului „Doina”, concepută în 1892 de către arhitectul Ion Mincu. Aici se poate observa clar în centrul edificiului arhetipul culei, cu bastionul fortificat ca principal element de diagnostic structural şi componentele decorative bizantine, motivele etnografice ţărăneşti şi modelele decorative otomane.“
Bufetul de la Sosea – actualul Restaurant Doina
Cum vizităm?
Pentru că structura culelor e atât de compactă, prima reacţie este să spunem “dacă am văzut o culă, le-am văzut pe toate.” Ce este impresionant, dincolo de starea actuală a acestor construcţii, este cum au rezistat de-a lungul vremii şi cum încă reuşesc să îşi spună povestea.
O primă variantă de vizitare este la muzeu. Printre cele mai cunoscute cule sunt cele din cadrul Muzeului Arhitecturii Populare Curtişoara Gorj: cula Cornoiu şi cula Tătărăscu. La fel, în Complexul Muzeal Măldărești Vâlcea avem cula Greceanu, cula Duca şi, tot în Vâlcea, cula Bujoreanu din Muzeul Arhitecturii Populare Bujoreni.
Cula Duca
Cula Duca – usa pe unde se retrageau spre turn
Cula Greceanu
Înainte să plecaţi la drum (sau pe drum) citiţi povestea culei pe care urmează să o vizitaţi. O să aflaţi că cele mai multe au ziduri groase de 80 cm. Că, atunci când veneau duşmanii, servitorii ascundeau animalele în pivniţă. Boierii se refugiau mai întâi la etajul I şi puneau un drug gros la uşă, ca să fie siguri că rezistă. Dacă şi primul cat devenea nesigur, urcau până în turnul de apărare pe o scară de funie. Trăgeau apă din fântâna din pivniţă, aveau merinde, trăgeau şi scara după ei şi aşteptau să treacă primejdia. La 1700 primejdia nu era sub formă de bombă aşa că turnul era suficient pentru apărare.
O altă variantă este să vă rezervaţi câteva nopţi într-o culă. Aproape de Complexul Muzeal Măldăreşti se află Conacul lui Maldăr, o culă refăcută de soţii Vasilescu şi deschisă publicului în martie 2012. Zidurile groase, uşile originale de stejar, mobilierul de epocă şi mâncarea de la restaurant vă vor întoarce înapoi în timp. Deşi legenda căpitanului Maldăr (de la “maldăre de bani” sau “maldăre de duşmani”) îşi are reşedinţa de drept pe domeniul culei Greceanu, aici o să o pricepeţi cu toate simţurile.
Cula Zatreanu
Şi cula Zătreanu (tot în Vâlcea) a fost cumpărată de un om de afaceri care doreşte să transforme în conac extinderile culei din secolul XX (Conacul Boicescu) şi în muzeu cula ridicată în 1754 de boierul Radu Zătreanu.
A treia variantă este ca învăţacel, într-unul dintre workshopurile de arhitectură şi restaurare organizate de Pierre Bortnowski, moştenitor al culei Cornoiu şi organizaţia Artis. În 2015 au lucrat la acoperişul de şindrilă al conacului, în 2014 au restaurat tâmplăria la Conac, în 2013 au reacoperit Cula cu şindrilă.
Cula Cornoiu – photo Artis Peritia
Iar a patra variantă este să îi rogi pe săteni sau pe actualii proprietari să îţi povestească despre culă. Noi aşa am văzut cula Zătreanu şi cula Sultănica de la Şuici, din judeţul Argeş.
Planul nostru mare este un tur al Olteniei care să includă astfel de minunăţii. Planul nostru mai mic este o excursie specială cu şi despre cule. Iar dacă vreţi doar “one-shot”, vom avea excursii în Oltenia şi Muntenia care includ şi un tur la una dintre culele de pe drum. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!
Intru în cerdac, mi se urează “bun venit” în mod oficial și mi se întinde un păhărel mic, cu o licoare rozalie. Apoi, un anumit tip de istorie personală se repetă: sunt îndemnată să beau și să ghicesc ce am băut sub privirile în expectativă ale celorlalți.
Ce am în păhărel miroase bine, dulce, provine dintr-un fruct, dar îmi stă pe limbă care.
– E caisată!
– Nuuuuu!
– Zmeurată, ceva. A, nu, că aia are alt gust. E o “ată”.
– Nuuuuuu, e o “irată”.
– ?!
– E trandafirată!
Face un pas lateral ca să-mi dezvăluie un bidon de plastic de 10 litri în care șed multe, multe petale mici de trandafir și zeama alcoolică în care își duc zilele. Mno, bun.
Șed cu păhărelul în mână – cu refill-ul păhărelului, ca să zic așa – și mă gândesc la acest obicei neapreciat al românilor de a face o băutura alcoolică din orice fruct găsit și în orice condiții. Până acum am avut de-a face (sau am auzit) de zmeurată, caisată, căpșunată, vișinată. De vin și țuică nu pomenesc. Acum beau trandafirată și încerc să fac un inventar al licorilor de genul ăsta, inventate de oameni în gospodăriile lor, din pasiune, plictiseală sau dorința de a recicla un fruct sau părți ale lui. Din zarzăre se face ceva?
Îmi amintesc poveștile alea îndepărtate cu soldați sau muncitori români, care ajunși prin țări musulmane, țări în care consumul alcoolului era interzis, au încropit o distilerie și din resturi de fructe locale fermentate au obținut ceva ușor alcoolic. Ca să se relaxeze, ca să se veselească. Nici nu mai contează motivul, contează că au reușit!
Deunăzi eram la masă cu două franțuzoaice și vorbeam despre stereotipul acesta al francezului care bea un pahar de vin roșu pe zi, despre strămoși umili sau strămoși care aveau castele, despre moșteniri genetice și despre trandafiri. Bunicul uneia dintre ele obișnuia să creeze noi soiuri de trandafiri și să închine fiecare rezultat femeii iubite (adică bunicii). În curtea acelui bunic, nepoata își aminteste cum, adesea, încerca să creeze parfumuri din tradafiri: rupea petale, le zdrobea, le punea în apă și apoi aștepta, în zadar, căci acea apă nu avea decât un iz vag al florii. Dar ea încerca din nou și din nou. Uite alt posibil stereotip: la o nație renumită pentru parfumurile sale și pentru istoria sa în producția de parfumuri, cei mici se joacă încercând să creeze arome noi sau să recreeze unele vechi.
Mă uit la păhărelul din mână – precum spuneam, al doilea – pe care nu am voie să îl pun nebăut pe masă. “Nu se poate asta, mă jignești!” și eu nu vreau să jignesc pe nimeni azi – și mă gândesc că aș vrea să îmi fac și eu acasă trandafirată.
– Care e rețeta?
– Eeee! E secret!
Normal. Precum spuneam, la francezi, parfumurile, la noi băuturile. Fiecare cu pasiunile si secretele lui de stat.
***
Planul nostru mare este un tur al Olteniei care să includă degustări de astfel de minunăţii şi vizite în gospodării neaoşe. Planul nostru mai mic este o excursie specială în care facem licori româneşti. Iar dacă vreţi doar “one-shot”, ne descurcăm. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe paginaHai cu noi!
De undeva din dreapta se aud niște ciripituri. Nu multe, două-trei, și sunt chiar îndepărtate. Mai apropiat e un “poc” de lemn, un singur “poc”, ca și cum o ciocănitoare s-ar fi pus pe treabă și după prima lovitură ar fi rămas cu ciocul blocat, ca-n desenele animate. Trece aproape un minut până când se aude al doilea “poc”, și el singular.
Ascult și nu mai e nimic altceva. Nici cotcodăcit de găini, nici lătrat de câini, nici muget de vacă, ni-mic. Asociam zilele la țară cu mai mult zgomot. Dar “țara” asta e diferită. Aici, la Zătreni, pe uliță trec care trase de boi, fântânile au plăcuţe de lemn ce amintesc deopotrivă vii și mortii și în curte crește o iarbă grasă peste tot. Pentru că nu sunt găini.
Stau suspendată în hamac și ascult. Doi pași mai încolo, dispărută cu totul în hamacul ei, e Ruxandra. Dintre cele două margini răsare o carte – Umbra vântului de Ruiz Zafon – și cam atât.
Mă gândesc că e ultima oară pe anul ăsta când o să am parte de starea asta, de hamac. De legănat, de absența zgomotelor, de privire pierdută în frunziș, de cartea de lângă din care citesc și nu prea, de cana cu must proaspăt stors. De timp care are răbdare cu tine, chiar dacă ceilalți nu au.
Poate că un obiectiv bun pentru la anu este “mai multe ore dormite în hamac, mai multe pagini citite în hamac, mai mult visat cu ochii deschiși în hamac, mai multe sunete de ascultat în hamac, mai mult hamac.” Mai multe hamace, de fapt, că nu e rost să ne înghesuim, să ne certăm, sau să tăiem bilete.
Oare sunt prea ușor de cumpărat?
***
Avem hamace şi nu ne e teamă să le folosim! Nu pierdem nicio ocazie să le luăm cu noi, să le întindem şi să ne relaxăm în bătaia brizei. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!
Ajungem în tabăra de corturi la lumina frontalelor. Drumul dintre Nucșoara, locul de naștere al Elisabetei Rizea și al conducătorilor grupului de partizani Haiducii Muscelului și stâna din Gura Bândei are vreo 35 de km și multe gropi de ocolit, așa că înaintăm încet prin noapte. Suficient de încet cât să vedem un cerb traversând drumul, să ne oprim și să îl privim cum bea apă din Râul Doamnei. Noroc cu noile corturi care aproape se fac și se desfac singure, că avem timp și de socializat la foc și de gulașul pregătit de gazde la ceaun.
Dimineața ne lovește priveliștea cu un fundal de wallpaper – căldarea Valea Rea e scăldată în soare și înconjurată de vârfuri de peste 2000 de metri (Vf. Rosu, Vf. Dara). Un pic mai în spate se ascund Moldoveanu și Viștea, la 2545 și 2527 de m. Suntem aproape și totuși departe (3 ore și jumătate de urcare) de acoperișul României.
Mic-dejunul campionilor, echiparea și o scurtă deplasare spre ținta noastră – cascada Zbuciumatu. Pârâul Zbuciumatu izvorăște din căldarea cu același nume și urmărește traseul de coborâre de pe Moldoveanu, traseul cu cruce albastră. Sau… traseul urmărește pârâul prin afiniș și jnepeniș. Acum 3 săptămâni am urmărit și noi traseul, pe o furtună ca-n filmele de groază. Tunetele și fulgerele ne-au prins în creastă, iar un pic mai târziu a început grindina. O oră după cerul era albastru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și noi admiram liniștiti lacurile din căldarea Galbenei și cascadele din căldarea Zbuciumatu. Cea mai înaltă, cu perete la 90 de grade pe toată înălțimea, are 90 de m. Seamănă cu un bloc de 30 de etaje pe care curge un duș rece-rece. Un bloc la care te uiți de jos în sus și ți se pare că nu se mai termină. Sau un bloc la care te uiți de sus în jos și ți se pare că vrei la mama.
Ajunși la stâna lui Burnei, considerată de munțomani cea mai frumoasă din Făgăraș, ne așezăm pentru instructaj. Mihai de la Mares Outdoor Events, partenerul nostru de aventuri, întreabă cine vrea o tură de rapel de încălzire. Rapelul este un termen tehnic binecunoscut alpiniștilor; înseamnă coborârea unui perete abrupt folosind un sistem de coardă dublă. Astfel, asigurăm coborârea celor mai dificile pasaje cu maximum de securitate: o coardă o folosește cel care coboară, el fiind responsabil de ritmul coborârii și o coardă o folosește cel care asigură, astfel încât dacă cel care coboară pățește ceva, cel care asigură îl ține și, eventual, trimite pe cineva să îl ajute.
Vreo 7 dintre noi optează pentru tura de încălzire. Ceilalți se uită fascinați la cascadă. Se aude sunetul până la noi, dar situația nu pare îngrijorătoare. Cascada pare micuță de aici (e în depărtare și parțial ascunsă de brazi), e cald (28 de grade resimțite ca 40 în costumul de neopren), și lumea face glume. Dacă te încumeți către baza cascadei situația se schimbă. O urcare pieptiș de 200 – 300 de m te face să gâfâi și să te agăți de rădăcini, iar intrarea în pădure te face să simți cum scade temperatura. Ajungi aproape de bază, traversezi pârâul și analizezi din nou. Aici vuietul apei e înspăimântător, nu auzi ce țipă cineva de la 2m. Cascada e pe versantul nordic, așa că n-o vede niciodată soarele. Simți răcoare mai întâi și apoi frigul și umezeala în oase. Vaporii cascadei te înconjoară și te udă fără să te prinzi. Începi să dârdâi înainte să te uiți în sus și să amețești de la înălțime și de la furia apei.
Primul curajos e deja pe coardă. Vivi coboară încet, pe un traseu mai ferit de apă. Noi, cârcotași, zicem că nu e chiar coborâre prin cascadă, dar nu terminăm gândul și apare Ionuț. Coarda lui e chiar pe mijlocul cascadei, se vede cum apa i se lovește de cască și cum el coboară cu mișcări de expert. Sare pe stânca alunecoasă, dă drumul rapid la coardă și în câteva momente e lângă noi. 90 de m coborâți în 3 minute. Pe potecă faci aceeași coborâre în 45 de minute, iar noi, oamenii normali, facem 10 – 15 minute pe coardă. Și Ionuț e normal. E micuț și trece pe lângă noi cu mișcări sigure, dar nimic din mișcările lui nu trădează faptul că normalul lui înseamnă alergare montană de performanță, ski de tură, lotul României de alpinism și participări la concursuri internaționale. Cât ne-am bălăcit noi în cascadă (vreo 8 ore), Ionuț a urcat de 6 ori până la cascadă și a coborât de 3 ori în rapel, pe coardă și de 3 ori pe potecă. Fiecare coborâre în rapel a fost un spectacol pentru noi și pentru drumeții de pe traseul spre Moldoveanu.
După întâlnirea cu cascada în partea de jos, urmează și întâlnirea în partea de sus. Urcarea de jos, din poteca de la stâna lui Burnei, este de 40 – 50 de minute, tot pieptiș, de la 1400 de m până la 1700 de m. Cu o traversare pe o potecă unde abia ne încape piciorul, două momente de rapel ușor și câteva momente de pauză, suntem mai aproape de locul faptei. Apa vine cu furie de sus, formează o marmită și apoi își continuă coborârea. De văzut n-o mai văd, dar mi-o imaginez. Și imaginația lucrează în tandem cu gândurile: cum o să-mi agăț viața într-o coardă de 100 de m, cum o să îmi las viața în mâinile lui Ionuț, care ne asigură cu a doua coardă, cum e greu să îmi aud gândurile, d-apăi să mai aud indicațiile sau să strig după ajutor. Încep să simt cât de rece e apa (mi-au înghețat deja picioarele după traversarea pârâului) și ajung la mine frigul și bătaia vaporilor de apă.
În timp ce mă lupt cu gândurile îl văd pe Ionuț trăgând cu putere de coarda de asigurare – coarda are 100 de m și e grea și așa, dar acum are 100 de m îmbibați de apă. Înseamnă că una din colegele noastre a ajuns la baza cascadei și că urmez eu. Mă aşez cu faţa spre perete, Ionuţ aranjează coarda de rapel pe mâna dreaptă, mă asigură cu a doua coardă şi îmi urează succes. Pot să plec, doar că nu vreau să plec. Şi în câteva secunde mă prind că nici nu pot. Coarda cu care ar trebui sa dictez ritmul coborârii este şi ea trasă de apă, aşa că în loc să o ţin trebuie să o trag ca să cobor. O dată, de 2 ori, de 3 ori, deja mă doare mâna. Trag coarda cu mâna dreaptă şi o împing cu stânga. Îmi doresc să cobor repede şi în sărituri, însă dacă nu trag de coardă cu toată forţa mea nu se întâmplă nimic. Greutatea mea e mult mai mică decât forţa apei.
Şi trag, şi trag, şi mă apropii cât mai mult de apă. Aici nu mai pot să fiu atentă doar la coardă, trebuie să fiu atentă şi la picioare. Bocancii alunecă pe mâzga de pe stâncă şi într-o clipă de neatenţie pot să mă rotesc şi să lovesc peretele binişor. Coarda mă forţează să ies un pic din apa, dar peretele e la fel de ud şi neprietenos. Lumea de jos îmi face semn să revin la cascada. E mai spectaculos, înţeleg. Ajung într-un punct mai jos, mă echilibrez şi trag din nou de coarda care se agăţase de o rădăcină. Abia ultimii 10 metri seamănă cu un rapel obişnuit. Coarda glisează, simt apa care mă răcoreşte, ascult încurajările colegilor şi pot să mă relaxez puţin.
Mitică (colegul de lot al lui Ionuţ) mă ajută să îmi desfac carabele şi optul. Eu mă clatin pe picioare şi ajung cu chiu cu vai la poza de final. Sunt vie. Senzaţia apei care mi se scurge pe faţă, îmbrăţişarea peretelui de stâncă şi ideea că am “cucerit” cascada sunt cu mine toată noaptea şi toată ziua următoare.
***
Povestea de mai sus a fost posibilă cu ajutorul Mares Outdoor Events (Mihai, Ionuţ şi Mitică), fotografiile le aparţin Mihaelei Dincă şi Alexandrei Puşcaşu, iar dacă vreţi să vedeţi Valea Rea, căldarea Zbuciumatu sau Moldoveanu dinspre Nucşoara, daţi-ne un semn! Vă pregătim multe porţii de adrenalină pe pagina Hai cu noi!
Ziua de sâmbătă a început ca toate zilele de la Odăi. De fapt, nu. Data trecută țin minte că m-am trezit uitându-mă la cer, deși știu că adormisem fără cer deasupra. Dar iată, printre cele două ape ale acoperișului vedeam o dungă gri deschis, care nu putea fi decât cerul. Mare mi-a fost uimirea. Acum n-a mai fost uimire, căci m-am trezit fără dungă. Între timp casa a fost izolată: cu lemn și lână de oaie, așa cum îi șade bine unei căsuțe tradiționale.
Mă extrag din sacul de dormit, pun bocancii în picioare și mă îndrept spre bucătărie – adică ies din cabană, trec în cealaltă curte, trec pe lângă Mircea, îi dau binețe…
– Să nu cumva să zici “Bună dimineața!”
– Păi nu am spus… am spus “Ziua!”
– Așa!
Mircea lucrează la un gard care să țină caii departe de viitoarea parcelă de cartofi. Aseară erau două bucăți de câte 2 m în picioare. Acum sunt vreo 10.
– Mircea, aici la tine e ca-n basme… Palatul de cleștar se face peste noapte. Numai că nu vorbim de un palat, ci de un gard!
Ajung în bucătărie. Adică în zona bucătăriei. Adică în acea arie ce conține treimea formată din masă (și bănci), dulapul cu diverse și zona de foc, cu cele două jante de camion și cele două foi de joagăr ce alcătuiesc aragazul/cuptor. Mă așez pe un buștean și caut cafeaua.
Pe cai și pe curând
Plimbările pe cai încep după cafea, mic dejun și după ce au fost aduși caii de pe dealuri sau din livezile vecine. Și totul e simplu: îți alegi un cal, te sui în șa și trebuie să ții minte comanda de “pornit calul”, care e “Pas!” și comanda de “oprit calul”, care e un “Hoooo!” însoțit de un tras ferm de dârlogi înspre tine. Ajută dacă după comandă introduci și numele calului – face ca lucrurile să fie mai personale. Dar caii sunt o gașcă și – vorba lui Mircea – au ierarhia și balurile lor. Unul va merge primul – Murgu, întotdeauna Murgu – iar ceilalți îl vor urma conștiincios. Și aproape că nu contează dacă au sau nu în spate călăreț.
Deci, pe cai. Vali e pe Murgu, Flori pe Bongo, Mariana pe Dochia, Iuliana pe Sasha, Ana pe Fulger și eu pe Paco. Paco e iapă, nu e cal. Și o cheamă, de fapt, Pasqualine, că a fost născută în preajma Paștelui. “Pas!” și am pornit-o cu toții pe cărare, în coasta dealului, printre gospodării, cu Vârful Cozia hăt departe în față.
Libertate, ca-n reclamele cu cowboy
Plimbarea de azi avea să fie mai lungă decât “până la stâna și înapoi”. Ajungem în drumul mare, la fagul cel gros lângă care ne-am parcat mașinile, și Măriuca, ghidul nostru, ne arată unde trebuie să ajungem:
– Vedeți golul acela din față? Acolo o să urcăm!
Un cor de “oooo” se aude din toate părţile. Pare departeeee.
Dar e bine în șa. Legănarea calului care merge la pas, vântul care bate ușor, liniștea, verdeața pomilor, susurul apei… Mă simt de parcă aș fi un cowboy dintr-o reclamă cu țigări. Nu fumez, nu sunt nici cowboy, dar simt acea senzație de libertate și de “lumea îmi aparține”. Și, cel mai important, sunt aici. Aici, călare pe Paco, urcând spre golul alpin, cu niște cai în față, alții în spate, bucurându-mă de aerul de munte, nu acasă, nu la serviciu, la nu la ce s-a întâmplat săptămâna trecută și nu la ce o să se întâmple săptămâna viitoare. E minunat prezentul ăsta!
Minunat e și sus, pe Vârful Pripor, deși bateee un vâââââânt…. Suntem la mijlocul lui aprilie? Nu s-ar zice. Suntem la 1200 m? Doar atât?! Nu s-ar zice.
Pauză de poze și eugenii, de păscut pentru cai și de mici lecții de geografie – “Ăla-i Cozia, aștia sunt Căpățânii, fac parte din Parâng, și ăia înzăpeziți, din partea aia, sunt Munții Făgăraș”. Ooooo!
Loca latina
O oră mai târziu sunt iar pe drum. Scurtătura prin pădure și încăpățânarea lui Paco m-au obosit. Instrucțiunile erau clare: descalec, iau dârlogii în mână și merg înaintea calului. Bun, eu am princeput, dar calul?! Paco ținea să mi-o ia înainte ca un copil răsfățat. Apoi, brusc, îmi tăia calea și se oprea să mănânce de pe marginea drumului. Apoi, omu de 50 de kile (sau 54, cântarul zice că m-am îngrășat, prietenii că am slăbit), se opintea cu umărul în cal, cât să-l depărteze de tufele de pe margine, i-o lua înainte și iuțea pasul, căci calul voia să fie primul. Și reușea, și ea mă tragea pe mine, și iar se oprea în tufe. Și o luam de dârlogi și o întorceam 180 de grade și iar eram în față. Și tot așa, într-un concurs de genul “să vedem care dintre noi cedează prima”.
Sau, tactica nr 2: se oprea din mers și nu mai voia să înainteze. Degeaba trăgeam de dârlogi și “Hai, Pacoo, haaaai!”, nimic.
– Ioana, dacă vezi că nu se mișcă, trage-o în stânga sau în dreapta.
Hopaaa! Funcționează.
Am ajuns la drum, încălecăm și știm că între noi și prânz mai e circa o oră de călărit.
Câțiva metri mai încolo îi văd pe Vali și Flori cum dau pinteni cailor și o iau la trap. Eu nu vreau la trap, mi-e foarte bine la pas, mersi! Și la pas mergem o bucată de vreme. Până când Paco a mea își dă seama că e singură și că vrea să îi ajungă în urmă pe ceilalţi cai. Și începe să o ia la trap. Apoi iuțește trapul. Și lucrurile devin interesante, cel puțin. Zgâlțâitoare, cel mult. Încerc comanda de oprire dar se pare că nu m-am impus suficient în fața calului. El știe că trebuie să-i ajungă pe ceilalți din urmă, să nu se mai simtă singur, și eu învăț, rapid, pe loc, să nu mai plec la călărie fără bustieră.
Un mic infinit mai târziu – unul asezonat cu adrenalină și regrete – ajungem la fag.
Descălecat fără întemeiere de țară
Descalec și mă bucur să simt pământul sub picioare. Mă plimb un pic, să-l simt și mai bine. Mă uit urât la cal. Recapitulez ce s-a întâmplat în ultimele 5-7-10 minute. În micul infinit care tocmai a trecut. Parcă nu m-aș mai urca pe cal, parcă aș merge pe jos până la odaie.
Dar gașca se întregește, pauza s-a terminat și sunt îndemnată să mă sui la loc în șa. Și ascultătoare, fac asta. După o sperietură, iată-mă sus. Presupun că așa e și în viață, nu? Trebuie să treci peste obstacole, să te ridici repede, să îți înfrunți frica, să te gândești că mai e puțin până când ți se îndeplinește țelul (în cazul de față, până când se ajunge la masă).
Am descălecat și a doua oară, de data asta în curtea odăii. Și foamea ca foamea, dar există ceva mai presant de rezolvat.
– Mircea, să-mi dai, te rog, manualul de funcționare al lui Paco că mi-a făcut niște figuri pe drum…
***
Planul nostru mare este un tur al Olteniei călare. Planul nostru mai mic este să vă învăţăm pas, trap şi galop în mai multe iteraţii la Odăi. Iar dacă vreţi doar “one-shot”, vă puteţi alege una dintre excursiile la călărie de anul viitor. Aflaţi mai multe despre ce vă pregătim pe pagina Hai cu noi!
Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur elit porta. Vestibulum ante justo, volutpat quis porta non, vulputate id diam. Lorem et ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Morbi vitae sem in massa sagittis.
Recent Comments